*
"De n-ar întâlni-o cineva în grădină şi de nu i-ar spune mamei! Asta ar putea-o supăra... (Timp de două minute rupe, în tăcere, toate manuscrisele şi le aruncă sub masă, apoi deschide uşa din dreapta şi iese)".
Sunt din nou aici, între viaţă şi moarte, între realitate şi visul cel veşnic, la o împuşcătură depărtare. Nu ştiu câte lucruri s-au schimbat de atunci şi uite-mă din nou în aceeaşi poziţie. Mă întreb dacă o să le pară rău sau dacă o să se simtă uşuraţi că nu mai sunt. Sigur unchiului o să-i pară rău..., sper să nu-l afecteze prea tare. El mereu a fost lângă mine, ca un părinte adevărat, dar nu mă înţelege, n-are cum să mă înţeleagă, iar mama are o prea mare influenţă asupra lui. Mi-aduc aminte când m-am deschis în faţa lui..., ştiu sigur că el nu mă asculta cu adevărat, eu vorbeam, iar el auzea doar ce voia. Cu toate astea, îl iubesc, aş vrea să fie bine, mi-aş dori să poată să plece la oraş, să se stingă acolo, în gălăgia, viaţa, acţiunea de acolo, dar ştiu sigur că mama nu-i va da niciodată bani, niciodată. Ea se iubeşte doar pe ea, are grijă numai de ea, nu-i pasă de ceilalţi, poate de Trigorin, în mod normal nici să-i rostesc numele nu mi-aş dori, dar e pentru ultima dată şi trebuie să scap de tot ce am pe suflet, spovedania mea, pentru ca sufletul meu să plutească liber şi uşor către văzduhul etern. O să te veghez, unchiule, o să am grijă de tine atât cât pot şi iţi promit eu că o să fie bine şi o să primeşti înzecit.
Nu pot spune că l-am ascultat, dar pe moment sfatul doctorului m-a ajutat... sau cred că mai mult m-a surprins plăcut la momentul acela. El e singurul care a înţeles despre ce e vorba în piesa mea sau cred că este singurul care măcar a încercat să o înţeleagă, care nu a venit să se uite cu NU în braţe şi cu gândul că sunt ultimul om din lume, bun de nimic, care nu are niciun talent, dracu să-i ia pe toţi..., nimeni nu mă înţelege. Chiar şi doctorul, nu putea doar să mă aprecieze? Imediat s-a gândit să îmi dea sfaturi..., ce legătură are viaţa lui cu a mea?! De ce m-am enervat aşa tare acum pe el? Îmi pare rău. Nu e un om rău... şi îmi dorea doar binele, cred că ţine la mine, cu toate că nu înţeleg de ce. Oare şi el o iubeşte pe mama? Câţi admiratori mai are oare? Ce găseşte toată lumea la ea? Doar pentru că e o celebritate, sigur de asta, asta cred că ne-a distrus şi relaţia..., nu nu nu nu nu, de ce mă gândesc la asta acum, nu, nu are rost! Îmi doresc ca toate gândurile astea să dispară... măcar acum, în momentul ăsta, să am linişte. Încerc să nu mă mai gândesc... Nina, mama... Trigorin. Sună în capul meu la fiecare cinci secunde. A trebuit să apară el... să îmi distrugă viaţa. Mai întâi mama, iar apoi Nina. Nu s-a mulţumit cu una, le-a vrut pe amândouă... le-a vrut neapărat pe amândouă... dar şi ele îl doresc, de ce, de ce, ce are el? Celebritate? La fel ca mama? De asta îl alege Nina pe el?! Lumea asta care e însetată de celebritate şi, cu toate că nu pot să ajungă ei la ea, vor măcar să fie lângă ea, să o simtă fie şi indirect. Cred acum şi îmi dau seama că asta strică oamenii, percepţia asta asupra celebrităţii. Când de fapt nu asta e important... nu asta e important... Nu ştiu ce să mai cred.
Simt cum lumea mea se destramă..., nu mai cred în nimic din ce obişnuiam să cred. Nu mai înţeleg cum mă simt..., a plecat Nina, iar mie mi-a rămas o durere şi un gol în piept pe care nu le înţeleg. Simt că odată cu ea au dispărut şi toate speranţele mele..., ea era singura... Îmi aduc aminte vremea când ea nu călcase în mocirla asta, când era departe, când lumea asta nu o murdărise... muza mea. Eram îndrăgostit..., te iubeam! Simţeam cum lumea e pe cale să fie a noastră, iar totul s-a destrămat într-o fracţiune de secundă. Aşa mi s-a părut...
Nu ştiu..., oare o să plângă? Oare chiar o să îi pese? Te iubesc, mama... Oricât aş încerca..., mă roade pe dinăuntru, simt cum îmi mănâncă tot sufletul. Mi-e dor de tine mama, mi-as dori să mă vezi, să mă accepţi, să mă iubeşti aşa cum sunt. De ce nu poţi? De ce? Nu sunt copilul tău? Ar trebui să ai încredere în mine, să mă ajuţi, să fii aici pentru mine! Simt cum nu mai ai iubire pentru mine, simt cum ne distanţăm din ce în ce mai mult. Aş vrea să mă vezi, dar ştiu că e prea târziu..., te-am pierdut demult. Mi-aş dori să fie din nou cum era atunci când eram mic... I-am spus-o şi atunci când mi-a schimbat pansamentul, dar cred că totul a dispărut imediat după discuţie. Chiar am crezut că poate avem un nou început... am crezut că poate se va schimba ceva.
Mă întreb dacă îşi mai aduce aminte poezia mea...:
Primăvara vine-n zbor
Şi-ţi aduce-un mărţişor
Iar ca semn că te iubesc
Colea jos mă iscălesc: cu drag, Kostea
A trecut mult de atunci... şi amândoi suntem alţi oameni acum...
Nina era ca tine atunci când lucrai încă la teatrul de stat şi lumea asta cumva a distrus-o, cum te-a distrus şi pe tine, dar nu e vina ei. Nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre... În visurile mele acum ar fi altfel, normal că ar fi altfel, doar am puşca la cap. Ce comic mi se pare totul acum, viaţa e nemiloasă şi nu iartă pe nimeni. Parcă îmi vine să râd, dar cu durere în acelaşi timp, că uite, oricât am încerca, parcă nu învăţăm nimic şi istoria se repetă. Uite-mă iar aici, de parcă alt final pentru mine nu există, oricât aş încerca.
Orice s-ar întâmpla între mama şi Trigorin, ei tot o să fie împreună, orice s-ar întâmpla cu mine şi Nina, ea tot pe el o să-l iubească. Pare un subiect pentru o piesă de teatru. Un umor negru, greu de înţeles, dar odată pătruns... cine ştie. Absurditatea omului, un paradox umblător. Când totul e distrus şi nu mai are nicio şansă, nu ştie dacă să râdă sau să plângă.
Sunt curios dacă aş lua-o de la capăt cum ar fi. Aş proceda la fel? Oare sunt incapabil de schimbare? Nu ştiu.
Mi-aş dori să fiu din nou copil.
Te iubesc, mamă, sper să mă observi măcar când nu o să mai fiu...
Treplev