Laudatio pentru Lucian Blaga

Zilele trecute s-au împlinit 136 de ani de la naşterea lui Lucian Blaga, în data de 6 mai 1895. Azi, 9 mai 2021, comemorăm al 60-lea an de la moartea sa.

Ca majoritatea poemelor sale şi viaţa poetului se încheia simetric, sfârşind un mare ciclu. [Atât pentru puţinele informaţii prezentate în acest text, cât şi pentru ideea anterior menţionată trebuie să adresez sincere mulţumiri lui Luigi Bambulea, cercetător ştiinţific în cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române şi un veritabil spiritus rector, făuritor de suflete şi de intelecte.]

Prezentări biografice despre Blaga s-au făcute suficiente. El însuşi a scris un eseu memorialistic, Hronicul şi cântecul vârstelor, respectiv un roman indirect autobiografic, Luntrea lui Caron. În acelaşi timp, cum sunt foarte puţin calificat pentru a mă pronunţa privitor la biografia marelui artist, cu atât mai puţin spre deloc privitor la bibliografia sa poetică au totale sau privitor la istoria filosofiei sale, am să evit astfel de detalii.

Am ales însă să-l comemorez pe Blaga prin comentarea a două dintre poemele sale apărute în perioada de tinereţe. Primul, intitulat Mi-aştept amurgul, publicat în volumul de debut Poemele luminii, din 1919, iar al doilea... ei bine, am să-l numesc mai târziu.

I

Dacă în mult mai cunoscutul poem Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, Lucian Blaga distinge între cele două tipuri de cunoaştere (cunoaşterea raţională şi cea contemplativă) şi felul în care acestea se raportează la "taina lumii", în Mi-aştept amurgul poetul face referire la momentul în care cunoaştere este posibilă.

Aşadar, judecând după vârsta lui Blaga (la momentul publicării versurilor) şi desigur, aşa cum îl înţeleg eu, Mi-aştept amurgul este poemul resemnării, al retragerii tânărului neiniţiat şi nerăbdător în tăcere, în aşteptarea amurgului, mai precis, în aşteptarea sfârşitului, perioadă asociată cunoaşterii, iniţierii ultime prin depăşirea unui ciclu.

În rezumat, Mi-aştept amurgul face referire la (înţelegem noi) un tânăr care, parafrazez, îşi scaldă privirea "în bolta înstelată" încercând să se convingă că poate dezlega tainele Nemărginitului: "şi ştiu că şi eu port" / "în suflet stele multe, multe". Tainele îi sunt însă inaccesibile, căci are "prea mult soare-n" el, "de-aceea nu le" vede. În fine, el se resemnează: "Aştept să îmi apună ziua" pentru ca "să răsară-n mine stelele".

Ce paradoxal! Tocmai această lumină interioară riscă să suprime "minunile-ntunericului". Prin urmare, lumina - care corespunde dorinţei irepresibile a tânărului poet şi a nevoii sale urgente de a afla - este orbitoare şi dincolo de ea nu se poate vedea ("am prea mult soare-n mine")!

Două teme predilecte care evidenţiază credinţa lui Blaga privitoare la sinteza dintre meditaţia filosofică şi arta poetică se desprind din acest minunat poem: tema cosmologică, respectiv cea gnoseologică.

Poetul îşi scaldă privirea "în bolta înstelată", această oglindire în plan cosmic a interiorităţii sale. Astfel, Lucian Blaga ne arată că cerul, Nemărginitul nu sunt părţi desprinse, îndepărtate sau exterioare nouă; poetul, deşi încă nu poate vedea din cauza luminii mult prea intense, el simte, intuieşte tainele din lăuntrul său: "şi ştiu că şi eu port / în suflet stele multe, multe / şi căi lactee."

În continuare, poetul acceptă: - şi aici intervine problema gnoseologică - cunoaşterea, îndrăznesc să spun, este suma unor temperări, a unor resemnări şi a unei răbdări îndelungi ("Aştept să îmi apună ziua"), nu în ultimul rând, poate chiar rezultatul trecerii finale, ultime ("să mi se-ntunece tot cerul"). Numai atunci când ziua va apune vor răsări stelele poetului ("şi să răsară-n mine stelele" / "stelele mele").

Ce tragic am spune noi astăzi, ce existenţă poate fi aceasta? Cea a aşteptării Vieţii care vine tocmai la sfârşitul ei... Pentru Blaga însă, acest ciclu al aşteptării pe care şi-l asumă poetul nu este o perioadă a tristeţii, a decepţiei, a melancoliei, dimpotrivă este una a exaltării, căci poetul ştie că trebuie să-şi aştepte "amurgul, noaptea şi durerea" - să surmonteze condiţia sa istorică - pentru ca "să răsară-n [el] stelele", mai precis, pentru a trăi deschiderea spre Viaţă.

Totodată, este o disociere între două raportări la existenţă pe care o face Lucian Blaga în acest poem. După cum spuneam, cunoaşterea este posibilă în urma unor temperări. Prin retragere, poetul se distanţează de impulsurile dionisiace - cele ale înflăcărării, ale nerăbdării, cele distructive şi dezechilibrate - şi îşi aşteaptă perioada apolinică - cea a lucidităţii, a echilibrului, a contemplaţiei.

De aceea, după modelul altor poeme (versul "căci eu iubesc" din Eu nu strivesc corola de minuni a lumii), inserţia adverbului "încă" în finalul poemului ("stelele mele / pe care încă niciodată / nu le-am văzut") este decisivă. Poetul nu exclude posibilitatea de a ajunge la adevăr, la "minunile-ntunericului", el sugerează că totul trebuie să se reveleze în urma unei perioade de retragere din lumină şi de integrare în tăcere care, după cum accentuează Luigi Bambulea, este o perioadă a gestaţiei creatoare. Deci călătoria spre stele presupune o chestiune de răbdare, de iniţiere şi în sfârşit de trecere - Mi-aştept amurgul...

II

Dei Gratia mi-a fost dat să-l descopăr pe Blaga într-un moment în care cele câteva idei strânse de mine despre critica de film - domeniul meu de prim interes - încep a se cristaliza. Pe lângă desigur, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, care ar putea fi crezul oricărui hermeneut, mă aplec însă asupra altor versuri. Ei bine, este vorba despre În lan, poemul din al doilea volum a lui Blaga, intitulat Paşii Profetului, publicat în 1921.

Spun elocvent, întrucât Blaga pare foarte conştient de propria evoluţie, el semnalând că o maturizare, o trece a avut loc. Exaltarea din Poemele lumii începe să se preschimbe pentru poet, precum a subliniat Luigi Bambulea, într-o limită a conştiinţei.

Pe scurt, În lan, unde "De prea mult aur crapă boabele de grâu" se iveşte o fată "cu gene lungi ca spicele de orz" care "strînge cu privirea snopii de senin ai cerului" / şi cântă". Iar poetul, "fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi", ascultă glasul fetei.

Poetul care "zac[e] în umbra unor maci" şi care "(...) numai trup / şi numai lut" ascultă cântul fetei nu se află în situaţia celui care doreşte, care caută nerăbdător. El este cel care contemplă, care priveşte frumuseţea, dar fără să râvnească, prin urmare poetul conchide: "pe buzele ei calde mi se naşte sufletul"; din cântecul ei se naşte sufletul lui - poetul trăieşte o naştere imnică.

Mai presus de valoarea formativă pe care o atribui versurilor lui Blaga, le asociez cu o idee foarte importantă pentru mine, "criticul", dar în primul rând, receptorul unui film. Aşadar, poemul lui Blaga îmi subliniază că bucuria nu constă în râvnirea formulării unor explicaţii clare - oare ce a vrut mai exact să spună Tarkovski ori Rivette ori Marker? - ci în contemplarea universurilor imaginate de ei, în privirea lor distantă şi "fără-ndemnuri (...)", cel mai important "fără dorinţi [să înţeleg perfect], fără mustrări [că nu am înţeles], fără căinţi [că nu voi înţelege]! Ca Blaga eu trebuie "să ascult" filmul care "cântă" şi astfel şi "mie mi se [va] naşte sufletul".

Nu mă pot abţine să nu închei cu o adaptare a vorbelor rostite de Mallarmé: A dori o explicaţie înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria (şi taina) pe care ţi-o dă filmul. A contempla, iată visul meu! (citat original: A numi un obiect înseamnă a suprima trei sferturi din plăcerea pe care ţi-o dă un poem (...); a sugera, iată visul nostru!)

P.S.
Se vorbeşte despre cinemaul poetic, despre realismul poetic în film, mai nou, despre video-poem.
Se vorbeşte poate mai puţin de intuiţiile regizorale ale unor poeţi.

Dacă insistăm asupra analogiei pe care am propus-o mai sus, între lirismul blagian şi metodele receptării unui film, se cuvine să ne aplecăm asupra unui pasaj în care Blaga a avut o intuiţie asemenea celei de care vorbeam mai sus. Extrag în acest sens câteva versuri din poemul Moartea lui Pan, apărut de asemenea în Paşii Profetului.
"Zboară-n jurul lui lăstunii
şi foile de ulm
răstălmăcesc o toacă.
Subt clopot de vecerne Pan e trist.
Pe-o cărăruie trece umbra
de culoarea lunii
a lui Crist."

Imaginaţi-vă mizanscena acestei secvenţe adaptate: cadre fugare cu Pan (creatorul Naturii), pierdut în propria casă - codrii, Natura clasică -, totul dublat de răpăitul crescendo al clopotelor, similar cu cel din Andrei Rubliov. Mai apoi ritmul rapid este înlocuit cu serenitatea apariţiei stranii a unei siluete în chiaroscuro care trece prin faţa lui Pan, camera luând perspectiva privirii sale.

Este aproape un truism să punem semnul de echivalenţă între poet şi regizor, căci, desigur, ambii gândesc în imagini, dar Blaga este în special regizoral prin controlul pe care îl exercită asupra fiecărui element din acest cadru amplu. Poetul nu se rezumă la conturarea imaginii lui Pan, ci organizează meticulos fiecare componentă - de la sunet / lumină până la ritmul interior al cadrului - astfel poemul generează proiecţia imaginii în totalitatea ei şi nu doar fragmente pe care cititorul le resimte pasager ca, mai apoi, să le recompună pentru sine.

Notă: Toate versurile citate sunt extrase din antologia Poezii, publicată în 1988 la Editura Eminescu. Citatele din Luigi Bambulea sunt extrase dintr-o intervenţie la Radio Trinitas în cadrul programului Lumina cunoştinţei: Lucian Blaga, poetul filosof , ediţia din 26 iunie 2020.