O piesă de teatru ÎMPREUNĂ

Am scris împreună cu Andrei (băiatul meu de 10 ani) o piesă de teatru. Aham. Exact aşa cum scrie aici :) O treabă super serioasă şi luată în serios.

A fost MAGIC. Şi nu pentru că o fi ceva capodoperă (că nu e - intru mai încolo în detalii). Ci pentru că a fost ÎMPREUNĂ cu Andrei. Mi-am dat seama că tare mi-ar plăcea să se facă mai multe activităţi pentru părinţi ŞI copii.

Pentru părinţi avem conferinţe şi spaţii de dezvoltare interioară. Şi pentru copii separat avem locuri unde să îi ducem să trăiască lucruri şi să descopere nou. Dar pentru mine a fost primul proiect în care am învăţat împreună.

De obicei eu mă pregăteam în avans şi îl susţineam pe Andrei în procesul lui de învăţare. Cumva eram mereu "mama" oriunde mergeam. Dar aici a fost ceva necunoscut şi nou pentru amândoi.

Am avut să ne trecem amândoi prin acelaşi întuneric al incertitudinii, să găsim cum să ne scoatem de acolo, să ne lăsăm să fim şi să creştem fără să ştim unde avem de mers. Un proiect al MiniReactor-ului din Cluj. 5 ateliere de scriere dramaturgică. Peste 20 de aplicanţi. 6 perechi participante - adult + copil.

Sigur că eu scriu. Şi scriu de mult şi curge prin mine când am să spun ceva în scris. Dar nu am mai scris dramaturgie. A fost de învăţat. De dezvăţat mai întâi. Apoi de înţeles reguli. Şi de pus lentile noi... Să te uiţi la lucruri altfel, prin alt unghi... Se vede altfel când vrei să scrii teatru. Am trecut prin tot ce înseamnă învăţarea... Am scris crezând că e bine. Am primit feedback de la grup şi de la dramaturgul care ne-a susţinut. Am făcut şedinţe de echipă între noi doi. Am adaptat. Am modificat. Am rescris. Pfu... eu nu rescriu niciodată:)))

Greu proces să ne dăm seama cum să "dramaturgizăm" (la cuvântul asta am ajuns cu Andrei după vreo 2 săptămâni de muncă intensă:)) Că noi scriam amândoi ca la proză. Şi am avut de exemplu temă să creăm o imagine întreagă din dialoguri şi didascalii.

Dar a fost MAGIC. Pentru că am trecut prin toate împreună cu Andrei. Ne-am frustrat că am scris şi am crezut că e aşa de fain (şi era!!), dar nu luasem în considerare că va fi pus în scenă textul nostru (mă rog, condiţiile actuale limitează la teatru radiofonic, dar şi aşa). Am învăţat terminologie nouă. Am renunţat la propriile emoţii (evident că atunci când am pornit să facem asta, am început să scriem despre noi şi din acest punct, era loc de tare puţină flexibilitate:D) pentru că am văzut că e nevoie de adaptări ca să curgă. A fost tare special să ne văd pe amândoi învăţând.

Piesa noastră ne-a condus înspre a ne asculta mai bine. A ne vedea şi simţi mai bine.

A fost între foarte puţinele momente în care m-am lăsat aşa plin în pasiunea mea... de obicei când sunt cu Andrei, sunt "mama lui" şi e aproape mereu despre el. Pasiunea mea eu o hrăneam în alte ocazii şi alte circumstanţe. Nu cu el.

Am văzut aşa de multe despre mine şi despre el şi despre dinamica dintre noi. Am avut chiar şi un moment dificil (mă rog, au fost mai multe, dar ăsta e relevant acum) când, din lipsă de timp, la atelierele online de scriere dramaturgică, Ana ne dădea un feedback foarte punctual şi argumentat, un feedback care mie ca adult mi-a fost tare util în a şti exact ce am de făcut şi în ce direcţie să merg mai departe. Dar pentru Andrei s-a aşezat că "iar noi am făcut fain şi NU E BINE". A fost tare special să învăţăm şi asta, că... nu e că nu e bine... ci pentru acest task, cerinţele sunt specifice... avem de adaptat şi învăţat...

Am zis eu mai sus... hăuri şi tenebre în procesele de învăţare atunci când chiar te laşi în ele... Învăţarea te transformă. Nu e doar despre a mai adăuga o floricică la cine eşti, ci a deveni altcineva... iar asta cere restructurare interioară. Sunt tare recunoscătoare că am putut trăi AŞA cu Andrei.

Şi apoi momentul când piesa a fost preluată de regizor... apăi aici să vezi procese:)) Eu mi-am dat seama că atunci când creez, vreau să fiu şi să fac totul până la capăt, să îmi simt eu şi produsul finit... şi să dau piesa altcuiva să îşi dea cu părerea, e... pfff...:)))

Dar Selma a fost incredibilă. Ne-am întâlnit şi ne-a făcut să ne simţim autori de-adevăratelea. A vrut să ne cunoască. Să simtă cum simţim noi piesa. Să înţeleagă nuanţe. Andrei a ieşit de la întâlnirea cu ea cu vreo 5 cm mai înalt:))

Aşa că uite-ne pe drum...
Pe un drum în care ne-am jucat.
Dar joaca a fost luată în serios.
Aşa că ne-am luat şi noi în serios.

Acum piesele urmează să fie finalizate în forma asta a teatrului radiofonic. Uai ce emoţii avem să vedem cum se pun toate cap la cap!!

Dar dincolo de tot şi toate, revin la povestea asta dintre mine şi Andrei. Şi la recunoştinţa că am avut oportunitatea să TRĂIM aşa un proces de învăţare ÎMPREUNĂ, că cineva a avut ideea şi ne-a dus prin ea până la capăt.

Mulţumim MiniReactor. Mulţumim Ana şi Selma şi fiecărui OM implicat în joaca asta. Poate mai găsim şi în alte părţi proiecte de învăţat împreună... e fain să creştem şi aşa...

Aaaa şi Andrei are de muultă vreme visul să fie regizor. Zic de mult, pentru că pe la 4 ani, un tare frumos actor (mulţumim Lucian Rad) care ţinea cursuri de actorie pentru copii, a simţit că Andrei are un simţ în a... vedea cum se potrivesc lucrurile împreună, cum şi unde se văd şi se aranjează mai bine actorii şi decorurile, şi în acel curs de actorie pentru copii mici l-a susţinut pe Andrei să îşi lucreze şi partea asta, să o exploreze, să meargă un pic cu ea.

De atunci Andrei vorbeşte despre asta. Mergem la TIFF şi apoi vorbim de regii de film. Merge la alte cursuri de actorie pentru că, citez: "dacă voi fi regizor, voi lucra cu actori şi e important să îi înţeleg şi să simt prin ce trec ei" (avea vreo 7-8 ani când a spus asta) - dar chiar şi acolo se uită la cum gândeşte profa piesa şi cum o implementează.

A ales să facă un curs de scenografie oferit online de Opera Comică pentru Copii Bucureşti, un curs de un an cu întâlniri săptămânale, din acelaşi motiv - că îl va ajuta să aibă o imagine mult mai completă asupra întregului proces de creaţie.

Şi uite aşa... un copil de 10 ani îşi pune cărămidă peste cărămidă în drumul de devenire. Şi chiar nu contează dacă el va deveni sau nu regizor. Drumurile ne sunt necunoscute şi apar aşa de multe variabile încât vom vedea abia la final pe unde avem de mers... dar până acum trăiesc bucuria că sunt atâţia oameni care susţin copii. Care Văd copii. Care îi iau în serios. Pentru că aceşti copii sunt oameni. Da... corpul lor e încă mic... Dar uai câtă VIAŢĂ e acolo.

Şi eu, în proiectul ăsta, am avut oportunitatea să Învăţ împreună cu el...