*
"Oamenii, leii, vulturii şi potârnichile, renii cu coarne înrămurate, gâştele, păianjenii, peştii cei tăcuţi ai apelor, stelele de mare şi cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul, într-un cuvânt toate vieţuitoarele, toate, toate s-au stins după ce au încheiat tristul ciclu al vieţii lor. Sunt mii de veacuri de când luna în zadar îşi mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc ţipând prin lunci şi cărăbuşii nu se mai aud prin crânguri de tei..."
L-am îmbrăţişat şi am plecat. Nu i-am mai putut spune nimic, mi s-a pus un nod în gât, de abia mai puteam să respir. Îmi aduceam aminte doar de perioada aceea când eram fericită, când simţeam că viaţa e luminoasă, caldă, curată, când singura mea grijă era emoţia pe care o simţeam când mă urcam pe scenă şi ştiam că mă priveau Trigorin şi Arkadina. Atunci nu mă gândeam că viaţa este atât de crudă şi de dureroasă. Nu ştiam că doare să iubeşti. Am crezut că iubirea înseamnă familie, viaţă, fericire, încurajare, încredere şi susţinere. Dar nu e asta. Pentru mine a însemnat singurătate, moarte, neîncredere în mine şi în munca mea, trădare, suferinţă şi resemnare. Dumnezeule, cât de greu mi-a fost de fiecare dată când mă urcam pe scenă nu ştiam ce să fac cu mâinile, cu corpul meu, cu vocea. El nu credea în mine şi în ceea ce făceam. Şi când jucam pe mica scenă din curte, nici nu mă gândeam la asta. Ştiam că Treplev e acolo şi e gata să mă prindă dacă mă pierd. Acum gândeam că poate dacă i-aş fi acordat o şansă lui Treplev, aş fi fost fericită, şi el ar fi fost fericit. I-am provocat atâta suferinţă. El săruta pământul unde călcam eu, eu pe al lui Trigorin, Trigorin pe al Arkadinei...
Ar fi trebuit să observ astea de atunci, de la prima întâlnire cu celălalt. Cât de oarbă eram? Trăiam atât de intens tot ceea ce mi se întâmpla, încât nu vedeam realitatea, aşa cum e ea, ci realitatea mea: în care totul mă fascina, viaţa părea frumoasă, credeam că gloria mă va face fericită, că Trigorin mă dorea şi părea că la Moscova voi fi o actriţă strălucită, o soţie şi o mamă. Visam şi speram. Ce naivă... L-am iubit pe Treplev, dar nu eram atrasă de el, îl iubeam ca şi cum ar fi fost fratele meu. Cu Trigorin, în schimb, am înţeles ce înseamnă iubirea şi atracţia. Atunci, când am avut discuţia despre glorie, lângă lac, era atât de seducător. M-a făcut să cred că el chiar nu mai întâlnise o fată ca mine, m-a făcut să mă simt specială... şi acelaşi om m-a şi distrus. Poate că trebuia să cred în bobul ăla de mazăre, care spunea să nu mă fac actriţă. Mereu am simţit că Dorn credea în mine. Dar când mi-a spus Arkadina "ai talent!" gândurile mele doar la asta. Şi, totuşi, Trigorin e cel care m-a convins. "Bazarul slav". Aici aveam totul.
Acum nu mai am nimic. Nici măcar familie. Tata şi mama mea vitregă nu mă mai lasă să intru în casă. Nici măcar să mă apropii de ea. Dacă ar fi trăit mama, nu s-ar fi întâmplat asta. Ţin minte cât de atentă era cu mine. Simţeam atât de multă căldură când mă lua în braţe. Arkadina pare un model de femeie şi este un reper pentru mine, în locul mamei mele. Tata a avut grijă de mine dar nu l-am ascultat. El îmi spunea să nu merg la moşia lui Sorin, fiindcă e o "atmosferă boemă" acolo. Nu era de acord nici cu ideea să devin artistă iar eu am fugit de acasă. Atât de tare l-am supărat? Atât de mult am greşit faţă de oamenii din jurul meu? De ce m-oi fi îndrăgostit de un bărbat cu 20 de ani mai mare decât mine? Oare atracţia mea faţă de bărbaţii mai mari nu vine de la tata? Poate fiindcă nu am avut un model de relaţie mamă-tată am eşuat în propriile mele relaţii. Treplev era aşa un copil. Venea mereu să mă vadă la teatru. Îl vedeam la final. Fugeam spre casă, nu voiam să mă întâlnesc cu el. După spectacol venea la hotelul unde stăteam eu, dar am rugat servitorii să nu îl primească. Eram atât de dărâmată şi nu eram pregătită ca el să vadă o altă Nina. Visez noaptea deseori că mă întâlnesc cu el şi îl salut, iar el nu mă recunoaşte şi pleacă. Nu mă mai recunosc nici eu când mă uit în oglindă. În loc de fata frumoasă, veselă, cu zâmbet gingaş, cu trăsături blajine, cu un "chip plin de curăţenie îngerească" şi cântând în fiecare dimineaţă când se trezea, acum se află o persoană vestejită, slabă, încercănată şi cu ochii mari. Cum ai putea să mă mai recunoşti tu, dragul meu Treplev? Şi totuşi, cred că am rămas acelaşi pescăruş... Trigorin îmi spunea mereu că sunt un pescăruş. Asemenea acestei păsări, aparent frumoasă şi liberă, am îndurat, cum îndură ea vântul şi frigul. Încât să spun acum că puterea omului constă în tăria lui de a îndura.
Am rămas acelaşi pescăruş, nu chiar cel împuşcat de Treplev. Poate de acea îl iubesc mai mult ca înainte. Dar de suferit în inima mea e numai Trigorin. El s-a întors la Arkadina. Eu mă întorc la îndurarea vieţii mele ce o fac mai plăcută prin artă. Merg la Eleţ, unde am un proiect pe toată perioada iernii. Poate cândva voi ajunge o actriţă mare, voi lupta pentru asta. Gândul că am un scop, mă face să mă tem mai puţin de viaţă. Sunt o persoană a prezentului: mă bucur acum, iubesc acum, decid acum, sufăr acum, continuu acum. Asta voi face mereu. Aşa o să scap eu... din izoletă.