*
"Oamenii, leii, vulturii și potârnichile, renii cu coarne înrămurate, gâștele, păianjenii, peștii cei tăcuți ai apelor, stelele de mare și cele ce nu puteau fi văzute cu ochiul, într-un cuvânt toate viețuitoarele, toate, toate s-au stins după ce au încheiat tristul ciclu al vieții lor. Sunt mii de veacuri de când luna în zadar își mai aprinde candela. Cocorii nu se mai trezesc țipând prin lunci și cărăbușii nu se mai aud prin crânguri de tei..."
L-am îmbrățișat și am plecat. Nu i-am mai putut spune nimic, mi s-a pus un nod în gât, de abia mai puteam să respir. Îmi aduceam aminte doar de perioada aceea când eram fericită, când simțeam că viața e luminoasă, caldă, curată, când singura mea grijă era emoția pe care o simțeam când mă urcam pe scenă și știam că mă priveau Trigorin și Arkadina. Atunci nu mă gândeam că viața este atât de crudă și de dureroasă. Nu știam că doare să iubești. Am crezut că iubirea înseamnă familie, viață, fericire, încurajare, încredere și susținere. Dar nu e asta. Pentru mine a însemnat singurătate, moarte, neîncredere în mine și în munca mea, trădare, suferință și resemnare. Dumnezeule, cât de greu mi-a fost de fiecare dată când mă urcam pe scenă nu știam ce să fac cu mâinile, cu corpul meu, cu vocea. El nu credea în mine și în ceea ce făceam. Și când jucam pe mica scenă din curte, nici nu mă gândeam la asta. Știam că Treplev e acolo și e gata să mă prindă dacă mă pierd. Acum gândeam că poate dacă i-aș fi acordat o șansă lui Treplev, aș fi fost fericită, și el ar fi fost fericit. I-am provocat atâta suferință. El săruta pământul unde călcam eu, eu pe al lui Trigorin, Trigorin pe al Arkadinei...
Ar fi trebuit să observ astea de atunci, de la prima întâlnire cu celălalt. Cât de oarbă eram? Trăiam atât de intens tot ceea ce mi se întâmpla, încât nu vedeam realitatea, așa cum e ea, ci realitatea mea: în care totul mă fascina, viața părea frumoasă, credeam că gloria mă va face fericită, că Trigorin mă dorea și părea că la Moscova voi fi o actriță strălucită, o soție și o mamă. Visam și speram. Ce naivă... L-am iubit pe Treplev, dar nu eram atrasă de el, îl iubeam ca și cum ar fi fost fratele meu. Cu Trigorin, în schimb, am înțeles ce înseamnă iubirea și atracția. Atunci, când am avut discuția despre glorie, lângă lac, era atât de seducător. M-a făcut să cred că el chiar nu mai întâlnise o fată ca mine, m-a făcut să mă simt specială... și același om m-a și distrus. Poate că trebuia să cred în bobul ăla de mazăre, care spunea să nu mă fac actriță. Mereu am simțit că Dorn credea în mine. Dar când mi-a spus Arkadina "ai talent!" gândurile mele doar la asta. Și, totuși, Trigorin e cel care m-a convins. "Bazarul slav". Aici aveam totul.
Acum nu mai am nimic. Nici măcar familie. Tata și mama mea vitregă nu mă mai lasă să intru în casă. Nici măcar să mă apropii de ea. Dacă ar fi trăit mama, nu s-ar fi întâmplat asta. Țin minte cât de atentă era cu mine. Simțeam atât de multă căldură când mă lua în brațe. Arkadina pare un model de femeie și este un reper pentru mine, în locul mamei mele. Tata a avut grijă de mine dar nu l-am ascultat. El îmi spunea să nu merg la moșia lui Sorin, fiindcă e o "atmosferă boemă" acolo. Nu era de acord nici cu ideea să devin artistă iar eu am fugit de acasă. Atât de tare l-am supărat? Atât de mult am greșit față de oamenii din jurul meu? De ce m-oi fi îndrăgostit de un bărbat cu 20 de ani mai mare decât mine? Oare atracția mea față de bărbații mai mari nu vine de la tata? Poate fiindcă nu am avut un model de relație mamă-tată am eșuat în propriile mele relații. Treplev era așa un copil. Venea mereu să mă vadă la teatru. Îl vedeam la final. Fugeam spre casă, nu voiam să mă întâlnesc cu el. După spectacol venea la hotelul unde stăteam eu, dar am rugat servitorii să nu îl primească. Eram atât de dărâmată și nu eram pregătită ca el să vadă o altă Nina. Visez noaptea deseori că mă întâlnesc cu el și îl salut, iar el nu mă recunoaște și pleacă. Nu mă mai recunosc nici eu când mă uit în oglindă. În loc de fata frumoasă, veselă, cu zâmbet gingaș, cu trăsături blajine, cu un "chip plin de curățenie îngerească" și cântând în fiecare dimineață când se trezea, acum se află o persoană vestejită, slabă, încercănată și cu ochii mari. Cum ai putea să mă mai recunoști tu, dragul meu Treplev? Și totuși, cred că am rămas același pescăruș... Trigorin îmi spunea mereu că sunt un pescăruș. Asemenea acestei păsări, aparent frumoasă și liberă, am îndurat, cum îndură ea vântul și frigul. Încât să spun acum că puterea omului constă în tăria lui de a îndura.
Am rămas același pescăruș, nu chiar cel împușcat de Treplev. Poate de acea îl iubesc mai mult ca înainte. Dar de suferit în inima mea e numai Trigorin. El s-a întors la Arkadina. Eu mă întorc la îndurarea vieții mele ce o fac mai plăcută prin artă. Merg la Eleț, unde am un proiect pe toată perioada iernii. Poate cândva voi ajunge o actriță mare, voi lupta pentru asta. Gândul că am un scop, mă face să mă tem mai puțin de viață. Sunt o persoană a prezentului: mă bucur acum, iubesc acum, decid acum, sufăr acum, continuu acum. Asta voi face mereu. Așa o să scap eu... din izoletă.