Swing

Era o toamnă târzie când nici o pasăre caldă nu mai zburase în ţările călătoare. Reci ca gheaţa, rândunicile zăceau pe sub voaluri de pălării cu boruri scurte. Cocorii trecuseră la poligamie. Cucul era taciturn. Căzuse Primul Imperiu.

Tăietorul de lemne nu se sperie de brusca schimbare a legilor naturii, el aştepta ziua nunţii ca pe cea mai mare bucurie a vieţii lui. Mireasa era fiica unui logoped rus. Cum tatăl îi stimulase auzul fonematic din fragedă pruncie, fata putea să distingă până şi vântul care bătuse cândva în crengile copacului cioplit de iubitul ei. Sau poate ce auzea era murmurul de dragoste al nemuritorului Turgheniev.

În acea regiune apăruse un fenomen destul de frecvent, mai ales în rândul tăietorilor de lemne. Nici măcar studiul asupra morţii de bună voie publicat de Dürckheim nu lămurise disperarea care-i cuprindea pe unii bărbaţi. Tânărul îndrăgostit construi un scaun suspendat de lanţuri, ca dar de nuntă pentru viitoarea sa soţie. Relaxarea şi confortul sunt de nepreţuit, se gândi el, şi, cu mare precauţie, studie intens centrul de greutate care permite limitarea efortului muscular de menţinere a corpului în diferite unghiuri.

Nunta avu un mare răsunet din pricina scaunului care se balansa cu şi fără mireasă. Fericit, analiza zi de zi cum se mută centrul ei de greutate, şi când luna de miere se duse, plecă iar în pădure să taie lemne. Într-o seară, la întoarcere, o luă pe o pârtie făcută de luna de pe cer şi la capătul ei văzu scaunul care legăna două siluete de lapte. Ce ciudată e lumina nopţii, îşi zise apropiindu-se periculos de metamorfoza subcerească. Scaunul se opri din balans. Umbrele din el se amestecară cu toţi copacii pe care învăţase să-i taie de la bunicul lui. Un bunic care ştia cum se aleg, cu toporul ascuţit, pe sub lună, când luau fel şi fel de înfăţişări ca să te sperie, şi-atunci loveai cu forţă, niciodată deasupra umerilor, ci jos, la picior, pieziş, cel mult trei lovituri, ca-ntr-un moşoroi de furnici, direct, pentru că şi ele taie firul de iarbă în milioane de fire pe care le îneacă în rouă, de sute şi sute de milioane de ani, cu perişorii lor din care se desprind organele cu formă de ac veninos, cu toţi ochii adunaţi la un loc, cleşti fără fălci, fără schelet, fără sânge, cum curge, totuşi, Doamne, de unde curge atâta sânge din două umbre.

Miresei îi căzură capul, toracele şi picioarele la pământ. O furnică moartă, o furnică moartă, vru să fluiere tăietorul de lemne, sau să urle ca elefantul dintr-un banc. Ceva ca un excrement de pasăre apăru în colţul gurii ei şi el uită ce urlase elefantul din banc. Balansoarul scârţâia ca un gât sugrumat. Un trup scurt de bărbat se prăbuşi alături.

Django Reinhard a preluat o parte din legănarea miresei şi a transpus-o la chitară. Apoi a murit aşteptând învierea la Marea de Cristal. Benjamin Franklin numea această muzică SWING. După ce a declanşat revoluţia americană, şi el se odihneşte într-un cimitir. Cu paratrăsnet.