Jurnalul unui librar

Shaun Bythell este din 2001 proprietarul magazinului de cărţi vechi The Bookshop din Wigtown, cel mai mare magazin de acest fel din Scoţia. În 2010 a înfiinţat pagina de Facebook a magazinului, unde postează observaţii acide legate de întrebările stupide, trăsnite sau comentariile răuvoitoare ale clienţilor săi. Jurnalul unui librar (2018) este prima lui carte, în care relatează evenimentele cotidiene din viaţa unui librar, care arată total diferit de versiunea idilică pe care o avem cu toţii în minte. În 2019 a publicat o a doua parte a memoriilor sale, The Confessions of a Bookseller. "Jurnalul unui tip care a împuşcat un Kindle şi l-a bătut în cuie pe un perete al librăriei."

Când Bythell, orgoliosul patron al celui mai mare magazin de cărţi vechi din Scoţia şi a înfiinţat, în 2010, pagina de Facebook, a hotărât, în mod premeditat, să se concentreze asupra comportamentului clienţilor.

Acest jurnal, ţinut timp de un an, nu face altceva, ba chiar mai aduce şi alte personaje pitoreşti în colimatorul autorului. Deşi este cutremurător de amuzantă, cartea aceasta conţine şi un miez mai mult decât serios: este o scrisoare furibundă din linia întâi a luptei dintre proprietarii micilor afaceri cu cărţi şi giganţi precum Amazon.

Meseria de librar cere o răbdare de fier. Bythell face şi el ce poate, dar nu-i iese întotdeauna. (The Independent)

Jurnalul unui librar este o carte amuzantă şi plină de căldură (spre deosebire de magazinul autorului) şi merită să devină unul dintre acele bestselleruri care-l irită pe Bythell atât de mult. (Mail on Sunday)

Trebuie neapărat să cumpăraţi cartea asta şi, cu riscul de a fi bruscaţi sau insultaţi, luaţi-o de la un librar adevărat! (Sunday Express)


Comenzi online: 5
Cărţi găsite: 5

Un apel la 9:25 de la un bărbat din sudul Angliei, care se gândeşte să cumpere o librărie în Scoţia. Voia să afle cum să evalueze inventarul unei librării cu 20.000 de cărţi. Evitând răspunsul evident "EŞTI NEBUN?", l-am întrebat ce i-a sugerat actuala proprietară. Ea îi spusese că preţul mediu al unei cărţi din librăria ei era de şase lire, aşa că îi sugerase să împartă totalul de 120.000 de lire la trei. Eu i-am zis că ar trebui să-l împartă cel puţin la zece, probabil la treizeci. Să vinzi cantităţi angro este aproape imposibil în ziua de azi, fiindcă cei dispuşi să preia un număr mare de cărţi sunt foarte puţini şi plătesc sume absolut derizorii. Librăriile sunt acum rare, iar stocurile sunt mari. Este o piaţa favorabilă cumpărătorilor. Chiar şi în 2001, când am cumpărat eu magazinul şi lucrurile mergeau bine, fostul proprietar a evaluat stocul de 100.000 de cărţi la 30.000 de lire.

Poate ar fi trebuit să-l sfătuiesc pe omul de la telefon ca, înainte să promită că o să cumpere librăria, să citească (pe lângă Amintirile unui librar, de Orwell) extraordinara The Bankrupt Bookseller Speaks Again^[i] de William Y. Darling. Ambele sunt lecturi recomandate pentru cei care aspiră să devină librari. În realitate, Darling nu a fost un librar falit, ci un negustor de pânzeturi din Edinburgh, care a răspândit păcăleala bine ticluită că o astfel de persoană a existat de-adevăratelea. Detaliile sunt bizar de precise. Librarul fictiv al lui Darling - "dezordonat, nesănătos, pentru oamenii de rând o fiinţă umană neinteresantă şi totuşi, dacă este provocat, poate vorbi despre cărţi la fel de elocvent ca oricare altul" - este un portret de anticar cât se poate de precis. Astăzi a fost tura lui Nicky. Nu-mi mai permit să plătesc angajaţi cu normă întreagă, mai ales în iernile lungi şi reci, aşa că mă bazez pe Nicky, care este la fel de excentrică pe cât este de capabilă să se ocupe de librărie două zile pe săptămână, pentru ca eu să ies după achiziţii sau să lucrez altceva.

Nicky se apropie de cincizeci de ani şi are doi fii adulţi. Locuieşte într-o mică fermă cu vedere spre Luce Bay, la vreo douăzeci şi cinci de kilometri de Wigtown, şi face parte din Martorii lui Iehova, ceea ce, alături de hobby-ul ei de a crea obiecte "artizanale" ciudat de inutile o defineşte. Îşi face singură multe dintre haine şi este la fel de modestă ca un om sărman, deşi foarte generoasă cu puţinul pe care îl are. În fiecare vineri îmi aduce ceva găsit cu o seară înainte în containerul din spatele supermarketului Morrisons din Stranraer, după întâlnirea de la Kingdom Hall. Ea îi zice "vinerea păpicii". Fiii ei o numesc "un spirit liber şi împrăştiat", dar ea face parte din textura magazinului la fel de mult ca volumele de pe rafturi şi, fără ea, locul asta şi-ar pierde o mare parte din farmec. Chiar dacă azi nu e vineri, a adus ceva mâncare scârboasă pe care a luat-o ca pradă din containerul de la Morrisons: un pachet de samosa^[ii] care se înmuiaseră atât de tare, încât abia îţi mai dădeai seama ce sunt. Venind în fugă de afară, din ploaia torenţială, mi l-a împins în faţă şi a zis: "Ei, ia uite la astea! Samosa! Minunate!" După aceea, a muşcat dintr-una, împroşcând podeaua şi tejgheaua cu bucăţele vâscoase.

Pe durata verii, iau studente în practică - una sau două. În felul ăsta, am libertatea de a mă bucura de câteva activităţi care fac viaţa în Galloway aşa de idilică. Scriitorul Ian Niall a scris odată că, în copilărie, pe când mergea la şcoala de duminică, era convins că "ţara unde curge lapte şi miere" despre care îi vorbea profesorul este Galloway, parţial pentru că întotdeauna se găseau din abundenţă în cămara fermei la care crescuse, dar şi pentru că, pentru el, zona era un fel de paradis. Îi împărtăşesc dragostea faţa de locul ăsta. Datorită fetelor care lucrează în magazin, îmi permit luxul de a alege când să mă duc la pescuit sau în drumeţie pe dealuri ori să înot. Nicky le zice "micile mele animale de companie".

Primul client (la 10:30) a fost unul dintre obişnuiţi: domnul Deacon. Acesta este un domn de vreo cincizeci şi ceva de ani, înzestrat cu darul vorbirii şi cu o talie tipică pentru bărbaţii inactivi de vârstă mijlocie. Părul închis la culoare şi subţire este pieptănat peste creştetul capului, în modul acela neconvingător în care unii bărbaţi care chelesc încearcă să ofere iluzia că încă au o coamă luxuriantă. Se îmbracă destul de elegant, în sensul că hainele lui sunt evident bine croite, dar nu le poartă el cum trebuie: nu prea acordă atenţie detaliilor precum poalele cămăşii, nasturi sau prohaburi. Pare că cineva i-a încărcat hainele într-un tun şi le-a aruncat spre el şi, cum au căzut, aşa au rămas. În multe feluri, este clientul ideal; nu stă niciodată să caute şi vine numai când ştie exact ce vrea. Solicitarea lui este însoţită, de obicei, de o recenzie a cărţii decupată din The Times, pe care o prezintă oricui se nimereşte în momentul acela la casă. Are o exprimare concisă şi precisă, nu stă niciodată la pălăvrăgeală, dar nici nu este vreodată nepoliticos şi întotdeauna plăteşte la ridicarea comenzii. În afară de cele de mai sus, nu ştiu nimic despre el, nici măcar prenumele. De fapt, mă întreb adesea de ce comandă cărţi prin intermediul meu, când ar putea foarte bine sa recurgă la Amazon. Poate nu are computer.

Poate nici nu vrea sa aibă. Sau poate face parte din specia aceea pe cale de dispariţie, care înţelege că, dacă vrea ca librăriile să supravieţuiască, atunci trebuie să le susţină.

La prânz, o femeie îmbrăcată în pantaloni din material de camuflaj şi purtând beretă, a venit la casă cu şase cărţi, dintre care două de artă, scumpe, aproape noi, în stare impecabilă. Suma totală de plată a fost 38 de lire; a cerut o reducere, iar când i-am zis că i le las la 35 de lire, a răspuns: "Nu poţi să mi le dai cu 30?"

Încrederea mea în decenţa oamenilor este puternic zdruncinată când clienţii, după ce li se oferă o reducere la produse care deja au doar o parte din preţul lor iniţial, se simt îndreptăţiţi să mai ceară o reducere de aproape treizeci la sută. Aşa că am refuzat să mai scad din preţ. A plătit cele 35 de lire. Sugestia lui Janet Street-Porter ca cei care poartă pantaloni de camuflaj să fie paraşutaţi cu forţa într-o zonă demilitarizată are acum toată susţinerea mea.

Total încasări: 274,09 lire^[iii]
27 de clienţi

---