Pe când ele plângeau (VI)

Citeşte episodul I aici.
Citeşte episodul II aici.
Citeşte episodul III aici.
Citeşte episodul IV aici.
Citeşte episodul V aici.

VI

Dulceaţa de gutui

Pe strada pe care stăteau era mereu noroi. Uneori treceau căruţe care se blocau cu roţile în mâlul gros. În acele momente se auzeau nechezatul cailor, înjurături, lovituri de bici pe coama groasă. Când se juca pe stradă, stătea ore întregi holbându-se la bulgării de noroi. Bărbaţii care intrau în casa lor purtau cizme de piele, se scuturau de noroi şi de balegă la intrare, vorbeau tare, apăsat, făceau complimente maică-sii, îl apucau de obraji, îi ciufuleau părul. Maică-sa le dădea dulceaţă de gutui şi pâine moale pe care ei o rupeau cu poftă. Puneau dulceaţă peste un dumicat mic de pâine şi apoi îl băgau în gura plină de salivă. O dâră de dulceaţă li se prelingea pe barba nerasă. Vorbeau cu gura plină, râzând tare, încordându-şi gâtul. Venele de pe gât li se umflau, pânze de păianjen pe pielea lor uscată. După câteva minute, îi făceau un semn din ochi maică-sii, se duceau cu toţii în bucătărie, maică-sa închidea uşa în urma lor cu o cheie mare, din metal.

El stătea la uşă şi încerca să asculte tot. În momentele alea îşi dorea ca urechile lui să se transforme în pâlnii care să absoarbă tot sunetul, ca de urechile pâlnii să fie legat un furtun pe care vocile lor să curgă direct în creier. Bucătăria era lângă holul de la intrare, aşa că rămânea cu ochii holbaţi la noroiul de pe stradă. Uneori era uscat de soare, alteori cleios, ca mierea de albine, şi uneori, de foarte puţine ori, ieşea câte un smoc de iarbă din el. Firul de iarbă verde se frângea la mijloc şi devenea mare, ca un carton mototolit. Deşi asculta, rugându-se ca urechile să fie pâlnii, aproape niciodată nu auzea nimic. Doar într-o zi, din întâmplare, a auzit cuvântul "şoareci" înainte ca uşa să fie deschisă brusc şi ca el să o ia la fugă speriat. A stat ascuns după copacul din grădină ore întregi văzând ca prin minune, şoareci mari cu chipuri de oameni care vorbeau cu maică-sa.

Maică-sa avea părul blond şi lung, o coamă mare care îi ajungea până la fundul rotund şi mic. Ochii erau albaştri şi la un moment dat, când erau la piaţă, el îl auzise pe un vânzător care îi zisese: "Sirenă cu ochii albaştri ca marea". Nu văzuse niciodată marea, dar seara, când rămânea zăpăcit, cu ochii la cer, se gândea la planete albastre ca ochii maică-sii, care se roteau cu o viteză nebună în jurul unor sori mai mari ca soarele nostru.

Întotdeauna după vizitele bărbaţilor cu cizme de piele, tot oraşul se aduna pe strada nămoloasă pe care era bordeiul lor, bărbaţii vociferau tare şi beau şpriţuri, copiii se jucau de-a v-aţi ascunselea şi leapşa în faţa casei lor, femeile şuşoteau speriate arătând subtil cu degetul mic către geamurile casei. Trei bărbaţi cu mâini groase şi păroase cărau un porc care se zbătea, pe care îl ţineau legat cu două funii care îi lăsau urme pe pielea groasă şi păroasă. Cei trei urlau la el: "Hai, javră împuţită!" sau "Mişcă-te, animal prost ce eşti!". El se uita speriat şi, în clipa în care vedea copiii care îl numeau "Copilul dracului" la şcoală se înfiora şi umerii începeau să îi tremure. Apoi, în momentele în care îi vedea ascunzându-se la v-aţi ascunselea, exact în clipa în care bărbaţii veneau cu porcul, fără să ştie de ce, începea să plângă. Atunci maică-sa plângea şi ea uitându-se cu ochii ei planete adânc în ochii lui. Îl mângâia pe păr, îl ducea în pat, punea o plapumă groasă peste el şi îi spunea: "Nu te uita pe geam! Nu te uita pe geam! Nu te uita pe geam! Cine se uită pe geam, să ajungă strâmb şi cocoşat!". Apoi, se îmbrăca într-o rochia albă care se prelingea peste pulpele ei ca zăpada pe trunchiul de copac, ieşea în curtea casei lor unde era întâmpinată cu chiote şi urlete. El băga capul sub cearceaf şi îşi acoperea urechile mici cu perna. Auzea încet grohăituri, mai apoi guiţături din ce în ce mai tari. Îşi înfigea perna adânc în urechi, îşi imagina că în urechile sale se construieşte un zid din cărămizi mari şi grele care împiedică sunetul să intre în creier. Guiţăturile deveneau tot mai apăsate, tot mai grele, tot mai aspre, îi loveau timpanul tare şi în momentul în care porcul îşi dădea duhul, din gura lui ieşea un sunet ca un glas de om care sfâşia aerul din curte şi, în acel moment, chiar şi copiii se întrerupeau din jocul lor.

Dansul pe covor

Ea venea, mai apoi, înapoi în casă. Pe rochia ei albă apăruse o pată roşie, între sâni. O pată mare care se întindea peste sfârcuri şi care cobora spre buric, şi apoi între picioare. Ochii îi luceau şi pupilele se mişcau frenetic dintr-o parte în alta. Lacrimi mari ca nişte bobi de orez se lipeau de obrazul ei şi curgeau încet, şiroaie de noroi. El se apropia de ea, ea se mişca brusc, respirând tăios, el dădea înapoi. Ea îşi scotea rochia lent ca o regină, părul din zona pubiană era creţ şi îl înfiora. El o privea pe ascuns, în oglinda din dormitor. Simţea cum pleoapele îi sunt ciupite de mii de râturi de porc cleioase. Linişte. Ea se spăla în linişte şi el o privea. Rinichii lui străpunşi de mii de cărbuni aprinşi, pielea pubisului gâdilată de degete invizibile.

Vocile de afară deveneau din ce în ce mai puternice, bărbaţii intrau în casă şi mâini păroase îl duceau pe sus. El se lupta, dar mâinile masive, cu unghii murdare, mâinile slinoase ale oamenilor care intraseră neinvitaţi în casa mamei sale îl conduceau spre curtea din faţa casei. El dădea din coate şi urla, urletele lui răsunau zadarnic pe cerul uşor înnorat din dimineţile acelea.

De obicei, copiii râdeau de el şi el îi scuipa, ei îl înjurau şi îi ziceau "Copilul Drăcoaicei", îl numeau "Orfanul dracului" şi râdeau de tac-su despre care el ştia că murise în război. În momentele în care era adus în curte, se lăsa o tăcere solemnă şi toţi copiii se uitau la el cu o admiraţie fanatică.

Urletele lui se stingeau. Cel care îl luase pe sus, îl strângea tare în braţe. Orice zbatere era zadarnică... În acele clipe se gândea mereu la mama sa, la prima amintire pe care o avea. Ea îl ţinea de mână şi el fugea dezbrăcat prin curte. La un moment dat ea îi striga numele îngrijorată. El se împiedica de un muşuroi de furnici şi toate furnicile se urcau pe picioarele lui, pe omoplaţii lui, între fesele lui. El plângea şi ţipa "Mami", dar mami nu venea. Ea râmânea cu privirea cufundată într-un nor negru şi şoptea apăsat descântece către cerul crud.

Toţi copiii care îşi bătuseră de atâtea ori joc de el la şcoală, care îl strânseseră de atâtea ori de urechi şi de nasul care trosnea sub forţa degeţelelor lor diabolice se uitau la el ca la un zeu. Mai apoi, toţi începeau să cânte uşor un cântec alcătuit din trei note, bizare. Bărbaţii puneau un covor roşu deasupra porcului mort care mai înainte, urlase ca un om, slobozind urletele morţii oricărui om, urletele cadavrului în faţa gropii din cimitir.. Mâinile mari şi păroase îl puneau pe covor, deasupra porcului mort.

Îşi ţinea echilibrul pe covor şi se uita la mulţimea care îl privea cu ochi curioşi, răi dar plini de speranţă. El era acel rău necesar pentru a le transforma vaietele şi jalea în cântece despre curaj. Bărbaţii urlau: "Hai drăcuşor, dansează!". Cu lacrimi în ochi, cu rochia albă a maică-sii în gând, dansa, tropăind pe coastele porcului, frângea oasele acestuia şi frăgezea carnea, cu lacrimi în ochi, cu gândul la mama lui care plângea cu lacrimi mari ca nişte boabe de mazăre. Plângea şi dansa. Bărbaţii chiuiau, copiii urlau şi el dansa în continuare pe porcul mort care urlase în urmă cu câteva minute aşa cum nimeni nu îndrăzneşte să urle în faţa morţii. Dansa plângând pentru el, porcul, şi pentru ea, mama lui, vrăjitoarea.