2 x R. Martor nepoftit, dar adevărat

1994... Încurcam locul prin presa vremii. Un drum la Tg. Mureş, pe o problemă stupidă: nişte veterani milităroşi şi vătraşi se scremeau să mai dea foc, încă odată, oraşului. (Lasă, că nici unii din colegii lor udemerişti nu visau excesiv de angelic). Atunci am auzit, pentru prima oară, despre furia lor contra "arăboiului" care "Ce trebă are el cu noi, românii? Mai bine murim patriotic, în glia strămoşească, decât să fim datori la ăsta!" Dincolo de încruntături şi înjurături, şeful local al Vetrei Româneşti şi al Direcţiei sanitare Mureş veghea să-i pună, vitejeşte, toate beţele posibile în roate. Încăpăţânat şi prost român, l-am găsit pe "inamicul naţional" la unitatea locală de pompieri. Prima impresie: omul era dintr-o bucată. Una tare! N-am apucat să schimbăm trei fraze, că a sunat alarma.... Şi dus a fost! Ghinion, sau noroc? Mi-a plăcut; chiar dacă am rămas cu buza gazetărească umflată, adică fără interviul încercat.

După aproape 10 ani, mi-a făcut Dumnezeu cinste. Era sfârşit de martie, pe-nserat, o vreme vânătă, vântoasă şi câinoasă. Mă apropiam de spitalul Bagdasar Arseni, unde aveam de vizitat o bună prietenă, internată acolo. Elicopterul roşu cobora la aterizare, pe platforma din curtea spitalului, intensificând vântoasa şi curiozitatea pieţarilor de peste drum. SMURD-ul devenise, de acum, o realitate. Surpriza a fost doar că targa cu pacienta (ziceai că-i moartă, la cum arăta, legată) era însoţită chiar de Şeful. Încă jurnalist, m-am luat după echipaj; ca un veritabil gură-cască. Doar că nu veneam dintre tarabele cu ştevie şi ridichi la suprapreţ. În rest... Acolo, însă, era treabă serioasă, de viaţă şi de moarte. Cine să mă bage în seamă, sau în... altă parte? Aşa am ajuns la camera de gardă, un fel de închizător al mini-convoiului. Şi tot aşa am asistat la procesul chiar verbal (adică oral) de predare-primare. Predătorul a explicat ce era cu bolnava adusă pe sus, ce "trataţie medicamentoasă" primise ca să reziste la drum lung şi greu. Ton măsurat, dar precis; ca un morse. Nimic afectat. Meserie. Parcă sosise poştaşul cu pensia. Din spate, pilotul aparatului, grăbit şi alarmat meteo, îl tot zorea de parcă aşa prevedea protocolul: "Hai, dom' doctor că iar ne-apucă noaptea!". Nu terminase raportul. S-a făcut că nu-l aude... sau poate chiar nici nu intra, în acele momente, în socotelile lui. A terminat, după ce sugerase, respectuos faţă de colegii din Capitală, ce ar trebui să urmeze sub aspect medical. Şi iar "Hai, dom' Doctor...!". L-a ascultat. A pornit spre uşă. În prag - stop! "Fata aia pe care am adus-o de la Haţeg, săptămână trecută, cum a...?". "Păi, doar, ştiţi... Tot în comă. Nimic nou. Doar o minune...". Oftat lung, greu, sincer. Plus unul geamăn, din partea pilotului. Gata? Moment de descumpănire. "Pot s-o văd?". Privirea pilotului a decolat, brusc, prin tavan, spre cerul vrăjmaş. Cei din Camera de gardă au ridicat, apatici, din umeri: da, dar... tot n-ajută la nimic. Au sunat doctoriţa anestezistă de gardă, să-l aştepte la uşa reanimării. Întâmplător (când Cel de Sus face cinste, păi o face cum trebuie!) era o veche prietenă. Mi-am luat inima în dinţi şi am pornit şi eu, lipa-lipa, cu 2-3 metri în urma lui. Când m-a zărit Ruxandra - A.T.I.-sta, s-a mirat, dar nu prea tare. Câte văd ei acolo... A crezut că eram cu musafirul-coleg. Halat n-aveam; dar nici el!

Am intrat, la remorca doctorilor şi am rămas, cuminte, lângă uşă. Nu mă vedeau, nu contam. Arafat s-a apropiat de vietatea care încă mai sufla, în patul care arăta mai mult a... brrr. Şi-a aplecat umerii; nu mult, doar cât să-i ajungă mâna lui puternică şi măslinie pe mâna ei. Din spate, nu vedeam decât o siluetă cu vestă din aia roşie, de salvare. Câteva secunde, martor îngăduit a ceva... între ceremonial secret şi o duioşie asumată pe ascuns. Apoi, un oftat adânc, greu, fără speranţă. S-a întors milităreşte pe călcâie, a dat mâna cu doctoriţa Bunescu şi gata. Pe lângă mine a trecut fără să mă vadă, parcă eram tocul de la uşă. S-a îndepărtat de-a lungul culoarului rece şi sever, bocănind aspru, apăsat, din bocancii soldăţeşti ai uniformei. În capăt, pilotul elicopterului, cu refrenul ştiut: "Hai, dom' doctor, că e nasol rău pe meteo"... Sfârşit.