Efemeride

Mama-mi spune că dacă uşa casei noastre e-ncuiată, lumea n-ar trebui să bată. Ar trebui să plece. Oricum, cu ce s-ar alege dac-ar bate? Până de curând, nimeni nu se uita la chei şi încuietori, şi oricine putea intra la noi când poftea. Dar acum, când uşa-i încuiată, ori nu suntem acasă, ori nu vrem să fim, şi ne facem pur şi simplu că n-auzim. Când e lumina aprinsă-n casă, atunci nu prea avem încotro şi trebuie să deschidem, da' durează.

Chiar dacă am numai opt ani, nimeni nu e mai priceput la jocul ăsta decât mine. Îmi ia o veşnicie, şi când ajung la uşă tot întreb cine-i acolo şi mă prefac că nu-nţeleg. Alis mă ajută. Alis, când a ajuns la casa pălărierului, a stat şi ea la uşa lui şi a inventat un cântecel. Mama m-a învăţat să-l cânt oricui stă la uşa noastră: "Cine a bătut? / Eu a bătut! / Cine-i eu şi cine-i tu? / Cine spune da sau nu?"

Asta de când a-nceput Securitatea să dea iama prin casele din Scheii Braşovului. Acum câteva zile au nimerit-o pe Brutăreasa, taman când deschidea uşa să-l ducă pe Sănducu la şcoală. Au confiscat pe loc video-ul la care se uita toată strada, casete cu desene şi filme americane, reviste de modă nemţeşti.
"Ba au plecat şi cu două pachete de cafea Wiener Gold şi un bax de Kent, călca-i-ar cataroiu", oftase Brutăreasa povestindu-ne păţania. "Le dosisem eu bine după o noptieră, rezervă pentru zile negre, sau ceva sărbători, ce-o veni peste noi mai curând. Da' au căutat peste tot, mi-au întors casa cu fundu-n sus!"

Chiar de-n faţa uşii e doar vreo rudă sau cunoştinţă, tot n-am voie să deschid prea repede. Securitatea nu intră mereu cu bocancu-n prag, cum au făcut la Brutăreasa. Mai mult îi place să ţi se strecoare-n casă ascunsă-n sânul cuiva drag, să nici nu ştii c-a trecut pe-acolo. Ş-atunci, am ordin să cânt şi să mă mocăi până termină cei din casă jocul lor de-ascunselea. Frati-meu Doru piteşte casete şi plăci cu Queen şi AC/DC lângă jocul de Monopoly sub bibliotecă. Mama schimbă frecvenţa de pe Europa Liberă pe România 1, iar tata, frigându-şi degetele, desface instalaţia improvizată din bucătărie şi o piteşte în cămară. De când ne tot taie gazul, am auzit de-atâtea case explodate, că tata a-ncropit un reşou pe post de sobă. Numai că reşou nu-i voie, şi dacă-l gineşte cineva, dăm de bucluc.

De obicei două cântecele cu Alis sunt de ajuns şi toate-s pitite unde trebuie. Mama-mi dă semnalul şi deschid uşa. Helga şi Otto Wolf, vecinii noştri din josul străzii, aşteaptă îngheţaţi în lumina oţelie de decembrie.
"Gruss Gott, Helga Tante! Tritt ein, Opa Otto!" Mă dau mare, salutându-i pe nemţeşte. Tante Helga mă ajută de trei ani cu temele la germană şi Otto e bunicuţu' meu sas, mereu gata să mă-nveţe vreo glumiţă, să râdă de vreun giumbuşluc de-al meu şi să-mi dăruiască o bucăţică cât de mică de ciocolată Milka sau o bomboană Nimm Zwei.

Ne strecurăm la bucătărie pe uşa întredeschisă, nu cumva să se risipească bruma de căldură strânsă cu atâta trudă. Lângă geam, tata tiveşte grijuliu două cearşafuri micuţe, tăiate dintr-unul mai mare, numai bine să se potrivească pe patul meu. Mama toarnă nechezol în patru ceşcuţe. Cafea cu înlocuitori, cum i se spune la magazin, un amestec amar de boabe de ovăz, năut şi cicoare arsă. Altceva nu are de oferit celor doi. Ţac, ţac, ţac - maşina de cusut a tatii agaţă cu aţă gri secundele nerostite ce plutesc între noi.

Ne aşezăm la masa de bucătărie roşie, pe scaunele noastre roşii. Helga şi-a acoperit faţa ridată cu palmele şi respiră greu printre sughiţuri. Plânge. Mama se uită îngrijorată spre mine. Sigur ar vrea să mă trimită altundeva să mă joc, dar restul casei e congelator. Otto stă stingher pe-un colţ de scaun, cu buzele strânse şi privirea pironită la basca pe care-o tot învârte între palme.
"Mia, ia-ţi cutia de Lego şi treci la joacă!", îmi spune mama.

Pun cutia de Lego pe masa roşie. Pe ea, stă scris cu litere copilăreşti un nume - Harald Wolf. Harald a plecat în Germania anul trecut.
"Asta e a lui Harald, nepotul meu!" exclamă Helga, atingând uşor literele cu degete noduroase şi învineţite.
"Nu, e a mea!", răspund cu voce tare şi-i smulg cutia vărsând sute de piese peste masă şi podea.

Helga plânge şi mai tare. Nu ştiu când am mai văzut să plângă un om mare. Mama îmi spune ceva, dar nu aud bine ce. Cum s-o împac oare pe Helga? Împing câteva piese de Lego spre ea, poate dacă o las să se joace cu ele îi trece supărarea. Dar nu mă bagă în seamă.
"Mia, n-auzi ce-ţi zice mama? Strânge piesele şi pune cutia de Lego la loc!", aud vocea tatei ca prin vis.

Strâng şi sper că-mi sunt toate iertate. Dar când termin, tot ajung la colţul dintre geam şi bufetul de bucătărie. Am încă în mână o piesă Lego. E pieptul omului Lego al lui Harald Wolf. Favoritul lui, alpinistul. Pieptul e casa sufletului - aşa zice Buni a mea. Pieptul cu sufletul alpinistului lui Harald Wolf e acum prizonier în pumnul meu îngheţat. Încep să îl împing în sus pe melamina albă a bufetului - alpinist fără mâini, cap şi picioare. Nu ştie nici unde merge, nici de ce. Mă întind, ca să-l urc cât mai sus, azi e musai nevoie de-un record. Dacă mă încordez şi mă ridic pe vârfuri, ca balerinele, pot să-l împing până între stele. Măcar el să scape de nazurile şi glasurile celor mari:
"Avem ordin de plecare în următoarele zile. Mai puţin de o săptămână!" spune Helga. "De abia ce am primit de veste."
"Nu-mi vine să cred că plecaţi atât de curând", răspunde mama. "O să vă ducem dorul!"
"De când tot zicem că am vrea să scăpăm de chinul de aici? De cel puţin douăzeci de ani ne tot gândim la plecare!" oftează Otto. "Ţara asta a devenit mai rea decât o închisoare! Câţi au murit pe la graniţe, sau înecaţi în Dunăre? "
"Avem voie să ducem cu noi doar două valize de persoană. Haine, pantofi, nimic mai mult!" ne spune Helga cu nelinişte în glas.
"Bine că plăteşte statul german lui Ceauşescu cinci mii de mărci pentru fiecare sas căruia îi dă voie să plece. Ne-a spus o cunoştinţă că acum câteva zile a sosit un diplomat neamţ cu valizele doldora cu bani gheaţă la Bucureşti. Securităţii nu îi plac transferurile bancare. Toată maşinaţia asta trebuie să rămână secretă, aşa vor ei." Faţa rumenă ai lui Opa Otto, de obicei numai râs şi bunătate când mă mai învaţă câte o poezioară în germană, s-a scufundat acum sub straturi cenuşii de griji nespuse.
"Şi nici măcar banii nu le ajung! Ştim bine că se mută securiştii în casele noastre de îndată ce plecăm. Prietenii noştri care au emigrat anul trecut în Germania au primit chiar ameninţări, să nu-ndrăznească să vândă ceva din casă, că vor fi opriţi la graniţă sau amendaţi!" adaugă Helga.

Mama crede că Securitatea a avut casele saşilor în vizor de ani buni. De-aia le-a dat voie statul să plece. Ceauşescu şi ai lui la Bucureşti îşi umplu buzunarele cu mărci germane, securiştii din Braşov şi alte oraşe transilvănene se aleg cu case săseşti, trainice şi frumoase cum puţine sunt. Tata îşi aduce aminte că acum câţiva ani am primit cu toţii scrisori în poştă - casa noastră, la fel ca cele de pe toată strada, urma să fie demolată în 1987. Dar de atunci nimic, linişte completă. Nimeni nu a ştiut de ce, până acum.

Amândoi îi spun Helgăi să nu se lase speriată. Ameninţările sunt vorbe goale. Nu ar îndrăzni nimeni să încalce înţelegerea cu Germania şi să îi întoarcă de la graniţă. Cei de la Bucureşti sunt prea leşinaţi după valută. Chiar dacă au norocul de a pleca, nu o pot face cu buzunarul gol, să încerce să vândă ce vor.

Helga spune că ne-ar invita la ei a doua zi, să vedem ce au de oferit, să cumpărăm ce-avem nevoie sau ce ne lasă inima şi buzunarul. Ar mai chema şi alţi vecini şi i-ar rugat să treacă şi pe la fiica ei, Andrea, şi ginerele Hans, care sunt şi ei gata de plecare.
"Jucăriile şi multe alte lucruşoare ale Karinei şi ale lui Robert rămân aici, nu le vor putea lua. Veniţi să vedeţi ce vă doriţi pentru Mia" îi spune Helga mamei, îndreptându-se spre uşă.
"Pleacă şi Karina?" mă trezesc ridicând vocea mică, ascuţită şi supărată din colţul meu.
"Ai auzit doar că pleacă Andrea Tante şi Nenea Hans. Doar nu o să-şi lase copiii singuri aici, nu?" îmi răspunde mama.

Alpinistul meu fără cap, mâini şi picioare a urcat prea sus, s-a-mpiedicat de-o stea şi mi-a scăpat printre degete. Îl zăresc taman sub dulap, între pufuleţi de praf şi scame. Întind mâna, dar nu îl pot ajunge.... Sper că Otto şi Helga n-au zărit trăznaia în timp ce ieşeau. Ce-ar zice Harald dacă i-ar spune unde i-am prăpădit alpinistul?

Mama îi conduce, apoi se-ntoarce înfrigurată şi tristă în bucătărie. Îi spun că mâine eu nu merg la Helga. Nu vreau să mă roage Robert, vărul lui Harald, să am grijă şi de alpinistul lui. Ştiu sigur că o să îmi dea şi jocul lui Lego, o ladă bine păstrată, cu numele lui scris frumos într-un colţ. Da' mi-ajunge una. Şi aşa nu mă pricep deloc la antrenat alpinişti. Tot ce fac e să le pierd sufletul prin praf, pe sub mobile.

***

Când ajungem la Otto şi Helga a doua zi, îi găsim cu valizele făcute. Două de fiecare, aşezate deja lângă uşa de la intrare. Ce nu-i în valize, e de vânzare. Dar când să fie timp de găsit cumpărători pentru mobile din stejar masiv, lăzi de zestre pictate de mână cu simboluri aduse din patria saxonă de străbunii saşi de care Helga mi-a povestit de zeci de ori? Ei au fost cei care au poposit aici, în Ardeal, pe vremea când împăraţii Europei mai puteau strămuta popoare întregi cu un simplu ordin, iar lor, saşilor, li s-a poruncit să călătorească spre miazăzi, să apere graniţele transilvane de hoardele tătare şi mongole. Aşa au venit cu zecile de mii în Transilvania, au clădit aşezări fortificate, luptându-se timp de opt secole cu tot ce le-a scos soarta în cale, de la ciumă, la invazii de popoare de care nici că mai auziseră, la atacuri otomane şi ocupaţii de tot felul. Nimic nu i-a făcut să renunţe la patria lor transilvană până acum, în ajun de 1989.

Cu mama de mână, păşesc prin casa Helgăi şi a lui Otto, în care am petrecut nenumărate ore la joacă sau la lecţii de germană, ca printr-un muzeu. Rochii săseşti de catifea brodată cu flori roz şi albe, haine de blană, feţe de masă de damasc, aşternuturi mătăsoase, şervete de in, tacâmuri şi porţelanuri fine, stau toate scoase din dulapuri şi expuse pe mese, pe scaune şi pe paturi. Doar, doar, le-om vedea mai bine şi ne-om încumeta să le cumpărăm. Dar chiar de gazdele noastre ne îmbie să verificăm fineţea porţelanului sau greutatea vreunui polonic de argint, nu ne încumetăm să atingem nimic, oricât ştim că ne-am spălat pe mâini chiar înainte de a le intra în casă.
"Karina te aşteaptă pe la ea, Mia", îmi spune Helga. "Te roagă să te duci înainte să ajungă acolo alţi copii din vecini. Vrea să vorbească cu tine."

Trec strada simţind cum mi se înmoaie genunchii. Obrajii mi-au luat foc de ruşine. De câte ori nu mi-am dorit lucruşoarele şi jucăriile Karinei? De câte ori nu am visat la ele? În lumea mea nu are nimeni altcineva asemenea haine şi ghetuţe, asemenea minuni de păpuşi cu garderobe de prinţese şi propria lor casă mobilată şi împodobită ca în poveşti. Iar acum sunt pe cale să fie ale mele? N-am îndrăznit măcar să visez la aşa ceva. De jucat, m-am jucat cu ele, dar mereu cu teamă să nu le tulbur, să nu le mânjesc, să nu le stric. Karina, cu doi ani mai mare decât mine, mi-a arătat cum să folosesc panglici de saten pentru coafuri sofisticate, cum să aranjez mobila de bucătărie şi să împodobesc sufrageria păpuşilor pentru ora ceaiului şi pentru un Crăciun de poveste. Dar asta numai când Helga mă ducea acolo pentru că nu avea în paza cui să mă lase, şi era prea frig sau urât să ne jucăm pe afară.

Tanti Andrea, mama Karinei, îmi deschide uşa de la intrare: "Servus, Mia!"
"Grüss Gott, Andrea Tante" şoptesc gâtuit.
"Karina te aşteaptă în camera ei. E tristă, te rog să o înţelegi. Speră să iei tu păpuşile ei cele mai dragi, să ai grijă de ele. Asta pentru că mi-a spus că dintre toţi copiii de pe stradă, tu eşti cea mai blândă când vă jucaţi cu ele."

I-aş răspunde că ştiu bine că Brigitte e preferata Karinei, prietena ei bună de joacă şi mult mai pricepută decât mine în ale îngrijirii păpuşilor, dar îmi aduc la timp aminte că Brigitte e şi ea pe picior de plecare.

Karina mă aşteaptă cu ochii roşii şi o batistă dantelată strânsă-n pumn.
"Karina, a venit Mia. Eşti pregătită să îi spui şi ei ce mi-ai zis mie despre păpuşile tale?" o întreabă Tanti Andrea punându-i uşor mâna pe umăr.

Karina trage aer în piept, adânc, adânc de tot. Apoi, cu vocea gâtuită şi ochii întorşi spre fereastră mă roagă să fiu gazdă păpuşilor ei. "Poate pentru o lună, poate pentru un an - până ne putem întoarce să le luăm cu noi în Germania" îmi şopteşte.

Ştiu bine că nu e aşa. De câte ori doar i-am auzit pe ai mei spunând că cei plecaţi nu se mai întorc niciodată? Dar tac. Nu mă lasă inima să-i spun Karinei că de acum păpuşile ei vor fi mereu în paza mea.
"Dacă vrei, putem merge la mine acasă, Karina, să alegi tu locşorul cel mai bun pentru ele. Vor sta în camera mea, dar poţi hotărî tu cum şi unde să le aşezăm, tu ştii cel mai bine ce le place", îi spun uitându-mă curioasă spre coşurile unde am zărit împachetate păpuşile.

Karina nu-mi răspunde, dar Andrea Tante ne dă fiecăreia câte un coş de cărat şi ne îndrumă spre uşă.
"Mulţumim, Mia! Karina sigur se bucură că o laşi pe ea să aşeze păpuşile unde le va fi mai bine. Hai să mergem!"

Pe stradă dăm de alţi vecini degârţându-se cu tot felul de lucruri de-ale lui Helga şi Otto. Se pare că au totuşi un pic de vânzare. Abia ajunse la mine în cameră, Karina se înviorează. Mă întreabă dacă putem muta ficusul uriaş de lângă patul meu. Împingem împreună ghiveciul greu spre geam şi scoatem păpuşile, pe rând, din coşurile pe care Andrea le ia cu ea, ieşind în grabă.
"Staţi cuminţi aici, fetelor, până vine Robert", ne spune.

Nu trece multă vreme şi apare şi Robert, fratele Karinei, cu casa păpuşilor. Slab şi înalt ca o pălugă, calcă grăbit şi ne-ntreabă agitat unde să o aşeze. E aşa de grea că aproape îi scapă dintre degetele răşchirate. Îi arătăm locul deja hotărât şi pregătit, chiar la capul pătuţului meu. O aşază şi o împinge spre perete, apoi îşi trage sufletul în timp ce noi potrivim păpuşile unde le şade mai bine. Dar Karina nu pare împăcată. Se întoarce spre Robert şi îi spune ceva în săseşte, dialectul pe care nu îl înţeleg, oricâtă germană aş învăţa. Robert oftează şi iese bosumflat.
"De ce s-a supărat?" întreb, uitându-mă lung după el.
"L-am trimis după pernele de saten de pe patul meu. Nu am voie să le iau cu mine, aşa că mai bine le las păpuşilor, ca să şadă aici la tine mai comod," îmi răspunde Karina.

După ce revine Robert, trudim încă preţ de vreo oră, şi la sfârşit nu-mi vine a crede ce lume minunată a răsărit în camera mea. Păpuşile cele mai micuţe stau toate pe la locurile lor preferate în căsuţa frumos mobilată. Cele mai mari, care nu încap acolo, au dobândit un divan nou, aranjat din pernuţele satinate ale Karinei.
"Sunt minunate! Aşa de delicate, mi-e şi teamă să mă ating de ele", spun cu ochii lipiţi de panglici aurii şi degeţele de porţelan.

Karina tace. Ştiu bine c-ar vrea şi ea acelaşi lucru - să le las întocmai cum le-a aşezat ea, să le ofer casă, dar nu companie. Să nu cumva să o uite, tocmai pe ea, care le-a dat nume de prinţese şi le-a purtat cu ea prin vizite, pe la serate dansante şi baluri regale cu prinţi şi Feţi Frumoşi, ea care ştie să le îmbrace, să le alinte şi să le răsfeţe ca nimeni altcineva.

Auzim o bătaie în uşă. Helga, mama şi Andrea sosesc cărând o cutie mare cât un sertar de masă, lăcuită şi ferecată cu închizători de argint lucrat în filigran.
"Mamă, şi Efemeridele rămân aici?" întreabă Karina, de data asta pe româneşte, suspinând cu lacrimi proaspete în ochi.
"Ce-s alea efemeride?", o întreb pe mama, privind curioasă cutia misterioasă.
"O să îţi explice Andrea şi Helga Tante. E tradiţia familiei dumnealor," îmi răspunde mama.
"Da, e o tradiţie care vine de la stră-străbunica Karinei, dragă Mia!" spune Andrea deschizând uşor cutia.
Înăuntru zăresc zeci de compartimente căptuşite somptuos cu catifea de culoarea nopţilor de vară. În fiecare compartiment, stă cuibărit ca o mumie, învelit în hârtie de mătase crem-argintie, câte un obiecţel nu mai mare decât un degetar. Mi se pare că unele au toarte.
"Sunt ceşcuţe de ceai pentru păpuşi?" întreb bucuroasă că mai creşte cu ceva zestrea prinţeselor mele nou adoptate.
"Ai răbdare şi ascultă", mă mustră mama.

Andrea desface din hârtia mătăsoasă obiecte transparente pe care le aşază pe pâsla verde de pe biroul meu: gâze, fluturi, albine, libelule, păsări colibri. De fiecare e prins câte un fir auriu, ca la globurile de Crăciun.
"Ăsta e cristal de Boemia, cel mai delicat din lume. Iar setul este unic. A fost făcut la comandă acum zeci de ani, de familia mirelui străbunicii mele, Amalia," povesteşte Andrea, ridicând un fluturaş înspre geam. "Azi nu e soare afară, dar numai o rază să-l pătrundă, şi fluturaşul ăsta singur umple o cameră întreagă cu o cascadă de curcubee."
"Ce idee minunată!" exclamă mama.
"Da, mirele, bunicul meu, a împodobit baldachinul patului alesei lui cu ele. În dimineaţa în care urma să fie mireasă, bunica s-a trezit într-o feerie de culoare. Îi plăceau tare mult gâzele şi fiinţele cele mai delicate, iar surpriza asta a fost cel mai frumos dar de nuntă," ne spune Helga în timp ce îmi aşază în palmă o mămăruţă cu aripile întinse. E tare mică, aşa că o studiez de-aproape. Mi se pare c-ar vrea să zboare, dar încă nu a cugetat încotro.
"Efemeride înseamnă că-i de cristal?" întreb, numărându-i punctele de pe aripioare. Mă bucur că sunt şapte. În şapte e ziua mea şi cred că tot ce-i şapte e fermecat.
"Efemeridele sunt fiinţe atât de delicate şi luminoase încât vrăjesc şi bucură pe oricine le vede, dar trăiesc doar câteva ore, apoi se sting şi trec ca o părere. Sunt mai delicate decât cristalul din mâna ta. Bunica Amalia, mireasa de odinioară, le ducea mereu dorul iarna libelulelor şi fluturilor verii aşa că a hotărât ca în fiecare an, de Crăciun, să împodobească bradul cu cele de cristal. Când s-a măritat mama mea, i le-a dat ei. Şi-a dorit tare mult ca fata ei şi toate fetele din familie să aibă parte de aceeaşi bucurie, să dăruiască setul din mamă-n fiică", spune Helga în timp ce priveşte spre Karina. Apoi, ştergându-şi pe furiş o lacrimă, închide uşor capacul cutiei.

Noi nu avem brad anul ăsta. Nu e voie să fie Crăciun, aşa mi-a spus mama că e regula din cauza lui Ceauşescu. A zis că la opt ani sunt deja mare şi trebuie să mă împac cu gândul că Moşului îi e teamă să îmi aducă brad. Dar totuşi am împodobit ficusul meu drag cu beteală ciufulită şi îngeraşi încropiţi din hârtie liniată de caiet, colorată cu tempera şi carioci. Nu de alta, dar sper măcar cadouri să aibă curaj Moşul să-mi aducă, şi vreau să aibă unde să le lase.
"Am voie să pun mămăruţa de cristal în ficus, mamă?"

Mama pare încurcată, se fâstâceşte privind spre Helga şi Andrea:
"Nu am îndrăznit să împodobim brad anul ăsta, ştiţi cum e." Apoi spre mine: "Mai bine aşteptăm până la anul, poate o să avem un brad adevărat care să merite aşa podoabe. Trebuie să fim atente, mai ales cu obiecte aşa delicate."
"Nu vă faceţi griji, bucuraţi-vă de ele cum vă cade bine", răspunde Helga, şi, luând mămăruţa din palma mea, o prinde pe un pui de frunză de ficus, de abia desprins din tulpina groasă, apoi mă strânge lung într-o îmbrăţişare. "Lui Helga Tante o să îi fie dor de tine," îmi şopteşte şi iese în grabă lăsându-mă-n urmă cu braţele goale. O caut din priviri pe Karina, să o întreb dacă vrea măcar ea să mai rămână la noi încă o vreme, dar nu apuc să spun nimic, c-o văd şi pe ea ieşind în fuga mare.

***

Opa Otto ne sună a doua zi să ne roage să trecem iară pe la ei. Când ajungem, valizele de lângă uşă au dispărut. Opa ne întâmpină cu veşti. Nu ne-a chemat la cumpărat, ne-a chemat la ajutat. Vrea să mutăm la ei toate lucrurile rămase vis-a-vis, în casa fiicei lui, Andrea Tante. El şi Helga au hotărât peste noapte că ei nu mai pleacă. Vor refuza să semneze hârtiile de emigrare şi cele prin care urmau să cedeze casa lor statului. Ne roagă să îi ajutăm cât mai repede. Nu se ştie când vor apărea cei de la Securitate cu actele la semnat şi cu ordinele de evacuare din case.

Au venit şi alţi vecini să dea o mână de ajutor: familia Brutaru şi familia Roth, Nenea Mureşan şi Tanti Uta. Ştiu că tuturor le e frică. Dacă vor fi prinşi, riscă poate ceva mai rău decât îndrăznesc să îşi închipuie. Ne mişcăm rapid. Lucrez cu mama în bucătăria Andreei la împachetat de vase, oale şi tacâmuri. Bărbaţii învelesc tablouri, mobile şi oglinzi în aşternuturi, înainte de a le căra peste drum, pentru a le depozita în podul şi beciul Helgăi şi al lui Otto. Lucrăm până târziu în noapte, dar nu ne oprim până când casa Andreei nu este goală.

***

A doua zi, o sâmbătă, e Ajun de An Nou. Dormim mai mult de cât ne e obiceiul şi ne trezim doar pentru că sună insistent Helga şi Otto la poartă. Au veşti. Securiştii au ajuns pe strada noastră înainte să apară zorii. Au bătut şi le-au dat doar câteva minute să se pregătească de plecare. Helga şi Otto au spus că ei au hotărât să rămână, şi au refuzat să semneze actele de emigrare. Apoi şi-au luat rămas bun de la Hans, Andrea, Karina şi Robert, şi de la alţi vecini saşi. Restul poveştii plecării lor ni-l spun urmele uriaşe ale roţilor de autobuz, brăzdate adânc în zăpada de pe străduţa noastră întortocheată, unde iarna nu răzbeşte de obicei nici o maşină.
"Nu-s deloc mulţumiţi tovarăşii că noi am rămas", spune Otto. "Deja au început să se mute în casa Andreei, au schimbat yalele de îndată ce a plecat autobuzul", îl podideşte plânsul.
"Ani de zile le-am tot spus copiilor şi nepoţilor mei că trebuie să găsim o cale să scăpăm de aici, că acolo o să ne fie sigur mai bine. Am văzut că ezită, şi eu am fost ăla care a umblat să depună cereri şi să facă acte. Şi uite, până la urmă, eu n-am plecat. Cine o să vadă de mormintele bătrânilor, mi-am zis? Cum să las tot ce-am agonisit o viaţă? Aşa c-am rămas şi i-am lăsat să plece singuri, ca un laş", Otto îşi ţine faţa în palme, să nu-i vedem amarul.

Helga plânge şi ea mocnit, cu ochii pironiţi în josul străzii, de parcă nu vrea să mai zărească cu ei altceva vreodată. Îi conducem acasă şi mama le promite că vom petrece noaptea Anului Nou cu ei, să le ţinem de urât. Ducem noi mâncare, le spune, apoi află că şi alţi vecini s-au oferit. Vom fi mai mulţi care să le alinăm amarul, să le luăm gândul de la îngrijorarea ce o au în suflet pentru cei ce tocmai au pornit la drum.

Abia ce se lasă seara de Ajun şi ne adunăm cu toţii în faţa porţii lor, cerând să ne primească cu Sorcova. Apoi, le pregătim casa de sărbătoare. Cu agitaţia plecărilor, nu au avut timp să împodobească, dar ne ocupăm noi, mai ales copiii. Aducem globuri şi beteală şi le agăţăm pe la uşi şi geamuri. Tata n-a uitat placa favorită a lui Otto, concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena, ediţia 1978. Mama scoate din două sacoşe ce a găsit prin cămară: pâine, ceva brânză, pişcoturi, vin de fiert şi nişte şuncă la conservă, pusă bine deoparte pentru o ocazie specială, acum luni de zile.
"Putem încerca să încălzim vinul," spune Helga, "dar nu cred să reuşim prea bine. De azi dimineaţă vreau să coc nişte cartofi, dar nu are gazul presiune. Pâlpâie doar ca o lumânare."

Bărbaţii s-au aşezat la masa de la bucătărie şi joacă o Canastă. Mama o ajută pe Helga să întindă masa mare din sufragerie. După ce termină pregătirile, îmi spune că ea şi tata vor lipsi câteva clipe, să o mai ajut pe Helga cu ce îmi cere.

Când se întorc, cară amândoi lada lăcuită, cu încuietori lucrate în filigran de argint. "Helga dragă, am adus înapoi setul de cristal. Din clipa când am auzit că v-aţi hotărât să rămâneţi m-am gândit că nu-i drept să-l ţinem noi."

Cartofii din cuptor nu se coc nici până la miezul nopţii. Dar găsim noi cum să încropim o masă rece cu pâine neagră şi şuncă în untură, brânză şi murături de toate felurile. Nea Brutaru taie o tablă de slană în bucăţele pe care le crestează şi le-nfige-n frigări. Deschidem uşa sobei şi cu rândul ne rumenim fiecare porţia la flacăra anemică. La Mulţi Ani-ul de la miez de noapte se cântă cu şampanie în paharele celor mari şi must de mere în ale noastre. Cântăm colinde şi depănăm amintiri senine despre Hans, Andrea, Karina şi Robert. Le spunem numele atât de des, parcă i-am chema, parcă am crede că dacă îi amintim destul, îi putem înfiripa din nou lângă noi, răpindu-i depărtării.

Ajungem acasă-n zori. Primele raze ale lui 1989 mi se strecoară în cameră chiar când mă întind la somn. Un curcubeu răsare deodată chiar deasupra patului meu. Soarele năstruşnic, abia răsărit, s-a apucat să se joace cu mămăruţa agăţată în ficusul de lângă geam. Adorm cu gândul că trebuie să îi spun mamei că a uitat să o pună înapoi în cutia cu efemeride înapoiată Helgăi aseară.

***

Mă trezesc după câteva ore dintr-un somn agitat. Sunt transpirată toată, dar tremur de frig, iar urechile îmi ţiuie nevoie mare. Curcubeul care încă pluteşte în camera mea îmi aminteşte de efemerida rătăcită. O iau din ficus, o aşez într-o cutiuţă de bijuterii şi pornesc să i-o dau mamei. În casă, nici o mişcare.
"Mama, Tata, Doru - La Multi Ani! Trezirea!", strig parcă în gol. Când ajung în sufragerie şi văd că masa de prânz nu e aşezată, mă mir şi parcă mi se face teamă. Până acum mama ar fi pregătit prânzul de Anul Nou cu o supă de găluşti, şniţel şi cartofi piure. Strig iar, cutreier toată casa, ai mei sunt de negăsit. Abia când încerc să ies pe terasă, văd un bilet lăsat lângă uşa de la intrare.
S-a întâmplat un necaz în vecini. Ne-am dus să dăm o mână de ajutor. Am încuiat uşa de la intrare. Nu ai voie să ieşi din casă până nu ne întoarcem. Dormi sau citeşte ceva. Mama.

Mă reped la geamul de la sufragerie, de unde pot vedea mare parte din stradă. Aud parcă nişte sirene şi văd o pală de fum ridicându-se peste casele din jos de noi. Deschid geamul, chit că-i ger afară. Sper să aud, să văd mai bine. Deodată, îl zăresc pe Sănducu, mezinul lui Brutaru, gonind pe stradă-n sus.
"Sănducu, ce s-a întâmplat?", strig.
"Ce, n-ai auzit?" răspunde mirat, cu vocea lui piţigăiată. Mâinile îi sunt murdare, hainele mânjite parcă cu funingine. Pe faţă-i citesc frica. Când îi ridică spre mine, ochii căscaţi lasă să cadă două lacrimi mari pe obrăjorii îmbujoraţi.
"Ce să aud?", mă mir.
"Explozia! Ne-a scuturat pe toţi din somn" spune, oprindu-se din fugă sub geamul meu.
"Ce explozie?" răspund, simţind cum mă năpădeşte şi pe mine frica până-n oase.
"La Helga şi Otto. Le-a explodat casa. S-a făcut totul praf si pulbere! Toţi vecinii sunt acum acolo să stingă focul cu oale, cu găleţi. Fug şi eu acum să mai iau de acasă o găleată. "
"Da' de ce să explodeze?" răspund cu vocea tremurată de lacrimi şi indignare.
"Lumea zice că a fost soba de vină. S-a luat gazul de tot azi dimineaţă. Probabil dormeau şi nu au închis robinetul. Apoi când s-a dat iară drumul la gaz, robinetul era deschis, s-a a umplut toată casa de gaz nears. Când s-au trezit şi au aprins lumina, s-a aprins tot gazul strâns în casă de la scânteia electrică şi au explodat cu totul. N-a mai rămas din toată casa aia mare a lor decât o ruină." Îmi spune povestea ce-am auzit-o de atâtea ori despre alte accidente, fără să cred că se poate întâmpla cuiva cunoscut vreodată.
"Ce-i cu mama şi tata?" întreb speriată. "Au păţit ceva?"
"Nu-au păţit nimic, ajută doar pe ceilalţi să stingă focul. Ei au dat telefon după maşina care a venit şi i-a luat pe Otto şi Helga," îmi răspunde cu nerăbdare. "Trebuie să fug acasă, nu mai pot sta."
"Stai, ce maşină i-a luat pe Otto şi Helga? O salvare?"
"Nu! O maşină de la morgă", răspunde, îndepărtându-se în fugă.
"Ce-nseamnă morgă?", strig după el, dar nu se mai întoarce să-mi răspundă.