Deschideri din drumul de şcoală

Aşa de multe lucruri pe care le-am conştientizat au adus aceste prime două zile de şcoală...
cu conversaţii interminabile şi fără concluzii
despre reguli
despre constrângeri
despre înţelegere mai adâncă
despre frică
despre situaţii în care e important să tratăm lucrurile cu atenţie
atâtea ne-cunoscute.

Şi iar mă cheamă să scriu despre CUNOSCUTE...
că cele pe care nu le cunoaştem, mai au încă să se coacă în noi... să se aşeze şi abia apoi să formeze percepţii, opinii, propuneri...
dar avem multe pe care le ştim
şi se nasc aşa, multe încă din ele...

Ieri urcăm cu Andrei spre şcoală şi ne-am întâlnit cu o colegă de-a lui. 10 ani. Îmi spune că îi e greu uneori să îi înţeleagă pe cei din jur atunci când vorbesc având masca pe faţă. Îi recunosc că şi mie. Dar din discuţia cu ea apare conştientizarea că noi de fapt în conversaţii folosim mai multe simţuri decât ne dăm seama. Credem că auzim doar cu urechile, şi uite că de fapt ascultăm, dar completăm mult informaţia privind mimica, faţa celui care ne vorbeşte. Că de fapt citim mult pe buze şi nu ne-am dat seama cât de mult... Aşa că mă trezesc spunându-i colegei lui Andrei că e tare aparte perioada asta, că ne invită să ne dezvoltăm simţul auzului. că va fi nevoie să "îl lucrăm" mai mult şi prin asta vom deveni mai buni ascultători...

Apoi, mai târziu puţin, ajunşi deja la şcoală, am auzit că o altă colegă de-a lor nu va veni la şcoală fizic pentru că tatăl ei e în categorie de risc şi lor, ca familie, le este greu să se expună în felul acesta.

Şi uite că după 4 ani de când copiii noştri sunt colegi în aceeaşi clasa, am aflat pentru prima oară ceva despre starea de sănătate a unui tătic. Şi m-a pălit din nou conştientizarea a cât de puţin ne pasă...

De fapt mai este o colegă a cărei mamă este într-o situaţie mai aparte cu sănătatea ei şi uitasem... pur şi simplu nu m-am gândit la ea şi la impactul pe care toată pandemia asta îl are asupra lor ca familie. Şi că perioada asta pe care o trăim ne invită să ne pese mai mult, să ne îngrijim mai mult unii de alţii, pentru că noi suntem sănătoşi.

Andrei are un corp incredibil, care se recuperează foarte uşor din orice şi care are un sistem imunitar absolut fabulos - îl tot observ de când s-a născut şi mă tot minunez. Nu îmi e frică de boală, nici a mea, nici a lui. Mă sperie doar faptul că dacă totuşi ar fi să fie, o internare ne-ar separa... Dar asta ţine de domeniul fricilor, şi despre altceva am vrut să scriu aici.

A fost o gură de aer proaspăt pentru mine conversaţia din autobuz cu colega lui Andrei şi apoi toată informaţia despre cealaltă fetiţă şi tatăl ei... Mi-a reamintit faptul că în fiecare situaţie, în special în cele în care ne simţim constrânşi, putem găsi ceva din care să învăţăm, putem crea o oportunitate pentru noi să mai creştem puţin.

Cred că ne ajută mai mult genul asta de percepţie, în special acum, când totul e atât de confuz. Pentru mine ştiu că e relevant. Sunt recunoscătoare că pot să mă uit aşa la lucruri, că pot să fiu mai atentă la ce trăiesc şi ce conştientizări apar din fiecare moment trăit.