Gânduri în dezordine despre şcoală

Am întâlnit o minunată femeie înainte să am copii. Conversaţia cu ea m-a fascinat. Abia pe la jumătatea discuţiei am aflat că e educatoare. Ea povestea că atunci când se înscriu copii la grădiniţă, educatoarele au un interviu cu familia, pentru că simt că e vital ca între părinte, copil şi educator să existe o compatibilitate. Pentru că, în viaţa asta a noastră, copiii petrec aşa de mult timp la grădiniţă (şi la şcoală, aş adaugă eu) încât, fie că ne dorim sau nu, se construieşte foarte mult din ei în acel spaţiu şi cu persoanele care îi însoţesc acolo. Iar ce se întâmplă acasă, după grădiniţă sau şcoală, ar trebui să fie coerent cu tot ce s-a clădit în orele din timpul zilei. E atât de importantă continuitatea, completarea asta. Doamna respectivă spunea că o doare tare că ea îşi consumă atât de mult din energie şi din suflet aducând tihnă, ciclicitate, poveste şi magie copiilor, că le aduce un contact cu natura, cu pământul, cu tot ce ne hrăneşte şi ne înconjoară, iar apoi ei sunt luaţi de nişte părinţi grăbiţi, agitaţi, stresaţi după muncă, sunt duşi acasă şi lăsaţi în faţa unui ecran, cu junk food în faţă, şi practic, tot ce clădeşte ea în orele din timpul zilei, este anulat în câteva ore seara... Şi că nu ştie cum să mai facă să creeze un parteneriat cu părinţii...

Mie mi-a rămas tare adânc în minte conversaţia asta. Deşi nu aveam copii. EA era cea care se gândea la parteneriat cu părinţii. Eu mă gândisem mereu că e invers... Dar până la urmă asta e ce face un dascăl bun...

Aşa că Andrei, băiatul meu, când a fost pregătit să interacţioneze cu copiii, a avut-o pe această doamnă ca educatoare, iar grădiniţa i-a fost un spaţiu hrănitor, de creştere şi de conectare la CINE ESTE...

Iar când a venit momentul să meargă la şcoală, norocul, sau drumul lui, au făcut că învăţătoarea lui Andrei să fie o zână. Mă jur că e doar atât uman în ea cât să nu îşi ia zborul:). E omul care are braţe cât o lume întreagă şi o inimă ce cuprinde fiecare fiinţă pe care o are în grijă. E omul care în clasa pregătitoare ne scria uneori pe grupul de părinţi să nu întrebăm copiii ce au făcut azi la şcoală pentru că dimineaţa erau atât de agitaţi cu toţii încât şi-a dat seama că nu e practic să îi ţină în băncuţe şi să le livreze conţinut, ci e mult mai util să îi scoată un pic pe deal la fugit, căţărat în copaci şi descărcat... E omul care ne-a rugat să "nu îi stresăm copiii" în clasa a doua cu Evaluarea Naţională, că ştie că noi avem traumele noastre cu examenele, dar copiii ăştia sunt noi şi să avem încredere în ea că poate crea entuziasm şi că într-un spaţiu de drag şi curiozitate o să se creeze şi performanţă.

Aşa că avem noroc.

Andrei începe clasa a patra în câteva zile şi mă simt încă norocoasă. Ştiu că îl pot lăsa pe Andrei la şcoală cu încrederea că va fi îngrijit, iubit şi VĂZUT. Că este apreciat ca o fiinţă întreagă şi complexă. Nu sunt mulţi părinţi care să simtă asta. Şi ştiu... Aşa că apreciez tare mult ce avem.

(Nu merge la o şcoală particulară. E OMUL, învăţătoarea, educatorul, cel care face diferenţa. Aşa cred eu.)

Starea de urgenţă ne-a prins în clasa a treia şi asta iar simt că ne-a avantajat. Nu ne presa nimic. Am putut să conştientizăm şi să trăim tot ce a adus această pandemie cu ea. Am avut tihna să ne luăm PAUZĂ... Să simţim lunile astea de pauză ca fiind hrănitoare. (Eu lucrez de acasă şi ăsta iar a fost un foarte mare noroc.) Aşadar am primit pauză şi ne-am luat-o.

Am apreciat că nu am mai fost deloc pe fugă. Am avut timp şi să facem lucruri amânate din lipsă de timp, dar şi să ne îngrijim cu adevărat emoţiile... nu doar să ne umplem timpul. Pentru că, de altfel, noi şi înainte aveam grijă să ne facem timp pentru lucruri importante - iar în categoria asta se pune uneori şi o cafea / suc mama-fiu:), sau o plimbare prin parc, sau să mergem să ne cumpărăm o bluză cu paiete reversibile, pentru că aşa ne vine:) Sau să stăm să citim.

Pandemia a ridicat emoţii noi. Emoţii la care am ales să ne uităm, pentru că erau tare diferite faţă de tot ce am mai trăit până acum. Emoţii cărora le-am răspuns aşa cum am ştiut şi le-am îngrijit aşa cum am putut mai bine.

Andrei a citit mult în perioada asta. Muuuult. Şi i-am citit şi eu separat.

Chiar dacă el a devenit un cititor foarte bun - citeşte romane, mult fantasy, citeşte şi povestim apoi despre lumile deschise acolo..., eu am ales să păstrăm în viaţa noastră obiceiul creat când el era tare mic, în care îmi făceam timp să îi citesc. Şi ne lăsăm amândoi în poveste. Scăldaţi în lumi magice, necunoscute, în aventuri sau trăiri care scormonesc în noi şi ne ajută să creştem.

Aşa că am citit, am desenat (şi împreună şi separat), am povestit, ne-am jucat cu căţelul şi am învăţat ce înseamnă să construieşti o relaţie cu un animal de companie.

Nu ne-a lipsit nimic în perioada de lockdown. Adică am creat viaţa în aşa fel încât să ne bucurăm de ea aşa cum este şi să aducem zilnic în ea ceva care să ne bucure. Apoi ne-am bucurat să fim afară:)

Iar acum aşteptăm cu altfel de bucurie începerea şcolii. Pentru că şcoala nu ne este locul unde ducem copiii ca să scăpăm de ei câteva ore. Nu e un loc unde îl las pe Andrei ca să pot eu face alte lucruri (deşi şi asta se întâmplă). Pentru noi, şcoala e parte din viaţa noastră. Şi avem atenţia activă pentru a o construi aşa.

Vorbim mult cu învăţătoarea - şi eu ca părinte, şi Andrei. Vorbim mult unul cu altul. Ştiu ce trăieşte el la şcoală şi din prisma lui, şi din ce vede adultul care îl însoţeşte acolo. Mă interesează. Pentru ca acasă să pot continua.

Când ei sunt interesaţi acolo de o anumită sărbătoare, sau au un proiect mai aparte, aduc şi acasă elemente complementare. Nu merg mai înainte sau în lateral decât atât cât se deschide curiozitatea în el, când mă solicită şi vine cu entuziasm să descoperim... să rotunjim, să aprofundăm.

Dar pentru noi şcoala e o completare. Primeşte acolo lucruri pe care eu nu i le pot oferi acasă. Şi primeşte acasă lucruri pe care şcoală nu are cum să i le ofere. Şi nici nu e treaba ei:)

*
Am ales să ies un pic din toate discuţiile actuale despre şcoală, vorbind despre alte aspecte ale ei pentru că e foarte intens tot ce e acum ridicat ca subiect referitor la începerea şcolii. Şi vorbim despre lucruri pe care nu le cunoaştem, despre lucruri noi şi încă neaşezate, despre lucruri care nu au fost încă cercetate, despre impactul cărora nu avem habar, despre frică şi profunzimile ei, despre alegeri şi asumare, despre situaţii cu care niciodată nu am mai fost forţaţi să ne confruntăm ca acum.

Nu ştiu să formulez o părere coerentă despre ce înseamnă începerea şcolii "în contextul actual". Contextul e în continuă transformare. Hotărârile "de sus" se schimbă zilnic. De fapt din luna martie 2020 de când a început toată această nebunie, suntem încă în incertitudini mari. Şi singura mea "strategie" e să iau lucrurile pas cu pas. Şi alegerile să le fac în fiecare clipă aşa cum se aşază mai bine.

Nouă ne va fi bine şi dacă Andrei va merge la şcoală şi dacă va rămâne acasă. Adică vom face să ne fie bine exact în contextul pe care îl vom avea de trăit.

Sigur că ne trăim emoţiile. Frica în special. Şi cum scriam şi mai sus, le îngrijim cât de bine putem atunci când ni le observăm. Nu punem nimic sub preş.

Citeam acum câteva zile o postare a Dorinei Chiriac în care povestea o conferinţă a unui medic neurolog. Se relata acolo cum un bebeluş de 7 luni a fost adus de părinţi la un control pentru că nu răspundea la stimuli, nu părea să aibă emoţii. Părea o tulburare de spectru autist. Fizic totul părea ok. De altfel şi în urma controlului totul părea ok... Şi medicul le-a recomandat părinţilor să vorbească mai mult cu el. Să îi arate emoţiile lor, să îl îmbrăţişeze, să îndepărteze ecranele, să vorbească mult de faţă cu el, să se strâmbe, să îi zâmbească, să râdă... să îi cânte, chiar şi fals, dar să rămână aproape de faţa lui, cu feţele lor în diverse emoţii. Peste o lună, la control, copilul părea alt om. Zâmbea, gângurea, chicotea, era mult mai vioi. Şi părinţii de asemenea, mult mai vii, mai expresivi. Diferenţa a făcut-o faptul că acel copil era lăsat înainte cu un ecran cu "conţinut educativ". Părinţii, intelectuali, nu îşi lăsau emoţiile să se vadă prea mult. Şi uite aşa, un copil în doar o lună, datorită faptului că a avut acces la VIAŢĂ adevărată şi interacţiune, a revenit şi el la a fi viu, la a simţi, a trăi emoţie, autentic...

Nu ştiu cum va fi cu mască. Ştiu că o simt necesară în multe situaţii. Că am trăit recent o incursiune în cum arată viaţa unei "persoane din categoria de risc" şi că am avut multe de conştientizat despre asta... Dar ştiu şi că e tare mult de discutat. Şi nu sunt expert.

Nu ştiu ce va însemna distanţarea. Fizică. Cum se numeşte acum - "socială". Nu ştiu ce impact va avea dacă vom avea predare la distanţă... Cum spuneam, aria mea de "expertiză" nu e aici. Nu simt că pot duce o dezbatere. Nu am argumente.

Ştiu că avem de lucrat în plus. Din cauza situaţiilor speciale prin care viaţa ne duce acum, avem de a fi mult mai atenţi la calitatea relaţiilor pe care le trăim. La calitatea relaţiei inclusiv cu noi înşine. Vorbim de şcoală? Da, vorbim şi de şcoală. Pentru că OMUL acela care ne îngrijeşte copilul câteva ore pe zi, e şi el un om ca noi. Care trece prin mii de procese zilnic şi încă nu are cum să fi aşezat nici el înăuntrul lui ceva ce mai are mult până să se aşeze în afară...

Ştiţi, învăţătoarea lui Andrei ne-a spus când eram în lockdown că nu poate preda pe Zoom. Că ea de fapt nu doar livrează conţinut. La vârsta asta nu e vorba despre conţinut. Şi nu îşi poate asuma să deschidă procese fără să fie ACOLO cu copiii, să îi cuprindă atunci când ceva declanşat, este trăit. Aşa că se filma. De fiecare dată când simţea ceva mai intens. De fiecare dată când era inspirată. Aşa că am avut parte de conţinut. Foarte de calitate din punctul meu de vedere. Conţinut cu emoţie. Conţinut cu trăire. Conţinut adevărat... Pe care apoi noi l-am interiorizat cum am putut. Şi l-am observat pe Andrei interiorizând aşa cum el a putut.

Andrei a crescut. Am crescut cu toţii în perioada asta. Lunile astea i-am fost mamă, partener de joacă, psiholog, profesor... Aşa că AM PRIMIT darul să îl văd crescând. Parcă atunci când mergea la şcoală pierdeam o parte din creşterea lui. Dar acum va merge, cel mai probabil, din nou la şcoală şi vom merge prin viaţă trăind-o aşa cum vine. Câte un pas pe rând.

Învăţătoarea a ales să treacă peste propria frică, peste propriile percepţii, şi să fie acolo să îi însoţească pe copiii ăştia prin acest an ciudat. Nimeni nu ştie cum va fi. Dar e clar că e important să ne uităm la lucruri mai adânc.

Apropierea e mult mai mult decât un proces fizic. Emoţia se transmite în ochi şi în trăire. A fi uman, pentru mine, nu are cum să se oprească în reguli.

*
Am ales să scriu frânturi.
Nu un articol coerent despre începerea şcolii în pandemie.
Ci despre adânc.
Despre straturi.
Despre lucruri la care avem acces indiferent de cum ne constrânge exteriorul nostru.
Sau cel puţin asta e ce vreau să cred.