Semne

Ceaţa umple spaţiile goale rămase între oameni, gândi Ioana.

A coborât din maşină, i-a dat băiatului o bancnotă pe care o avea pregătită - acesta şi-a descoperit dinţii cu un zâmbet mirat şi fusese gata-gata să spună ce nu spusese niciodată în astfel de situaţii: "Săru' mâna" - şi fără să scoată un cuvânt îi întoarse spatele şi plecă prin ceaţa umedă care se instalase neanunţată peste oraş. Era în jurul prânzului şi la acea oră strada era aproape pustie, aşa că putea merge fără să aştepte în spatele celor care nu se grăbeau, fără să se strecoare.

Pentru ea era important să nu întârzie.

Când mai avea câţiva metri până să ajungă, s-a oprit la semafor. Şi atunci a simţit. O dâră de lavă subţire, încinsă pornea din pantof, din dreptul tocului şi urca spre gamba piciorului stâng, puţin mai jos de tivul fustei. A mişcat un pic piciorul ca să poată vedea. Mi s-a dus un fir de la ciorap. Fuck. Întoarce capul, nu era nimeni în spatele ei care ar fi putut să vadă ce i se întâmplase. Semaforul se schimbă, femeia traversă strada şi părea că nu se mai grăbeşte, încerca să-şi amintească dacă era vreun loc în apropiere de unde ar fi putut să-ţi cumpere un alt dres. Nu! răspunsul fusese nu, nu ştia sau nu era. Acelaşi lucru.

A ajuns înfrigurată în faţa uşii cafenelei. Cu aproape jumătate de oră înainte găsise un loc de parcare liber exact peste drum, apăsase pedala de frână şi în timp ce-şi repeta în minte ordinea în care urma să facă manevrele cu maşina ei de mic litraj se trezi că în spate se oprise un val negru, uriaş gata să o măture cu totul. Valul negru îi atrăgea atenţia cu claxonul. Ridică ochii în oglinda retrovizoare şi văzu cum valul negru aprindea faza lungă cu intermitenţă. Înţelesese şi a ales să renunţe. Împinse maneta cutiei de viteze la poziţia potrivită, apăsă în grabă pedala de acceleraţie şi puse maşina în mişcare. După mai multe încercări, în cele din urmă parcase la câteva străzi distanţă datorită bunăvoinţei unui tânăr, îmbrăcat prea subţire pentru acea vreme şi cu câţiva dinţi lipsă, care luă o ladă de plastic negru de pe carosabil şi-i eliberă un loc.

Apucă bara metalică a uşii de la intrare cu degetele ei subţiri, împinse şi intră. Ceaţa care învăluia strada rămăsese în spatele femeii, la limita zidului. Cum avea să observe mai bine la plecare, încăperea avea două laturi care se întâlneau în dreptul intrării dinspre stradă, iar din loc în loc, la distanţe egale, printre mesele rotunde, joase, se trecea pe lângă coloane acoperite cu tapet pe care erau imprimate cercuri mari, gri al căror contur se pierdea pe fundalul alb. Păpădii - asta a văzut Ioana. Globuri de păpădii. Sufli peste firişoarele lor plăpânde şi acestea se desprind, îşi încep plutirea, se duc. Cât de bine ar fi dacă am scăpa la fel de uşor de nefericirea care ne apasă uneori sufletul.

Nu mai fusese în acel loc, nu ştia cum este organizat spaţiul de servire şi nici cum sunt dispuse mesele. Trebuie să o iau într-o parte, doar nu o să rămân aici, în uşă. A făcut câţiva paşi (dâra subţire de lavă era tot acolo, la locul ei, netulburată, încinsă, dureroasă) cu privirea plecată aşa cum făcea de fiecare dată când era neînsoţită - în plus - se simţea privită; mai mult cu coada ochiului văzu o masă cu două fotolii neocupate, aflată lângă geamul dinspre stradă. Uf! Îşi scoase pardesiul şi-l lasă lângă poşetă, pe masca caloriferului din dreapta ei, îşi aranjă volanele bluzei albe delicate pe care o purta în acea ultimă sâmbătă de noiembrie, apoi se aşeză. Pot să merg la toaletă să-mi scot dresul şi ca să nu vină altcineva să ocupe locurile îmi las haina pe spătarul fotoliului din faţa mea. I se lumină faţa, dar, imediat: Dacă vine între timp? Va pleca mai mult ca sigur. Nu-i place să aştepte. Aşa că Ioana renunţă la această idee, îşi încrucişă picioarele sub masă aşa încât să nu se mai vadă firul dus şi se simţi un pic mai uşurată. Un chelner veni, şi în timp ce lăsa un meniu pe blatul mesei, spuse: "Bună", cu o voce pe care Ioana o percepuse drept ce era: "Hait! O femeie singurică, frumoasă şi singurică." "Bună ziua, mai trebuie să vină cineva, şi atunci vom comanda", îi răspunse politicos. Chelnerul a dat din cap că a înţeles şi s-a îndepărtat păşind cu preocuparea unuia care se credea urmărit cu privirea, dar se înşelase, nici nu putea fi vorba despre aşa ceva din partea femeii. Acolo era cald, dar senzaţia de frig pe care o încercase de la primele ore ale dimineţii când plecase de acasă încă persista. Ce bine că de aici pot vedea intrarea. Poate că de data asta o să-şi ţină promisiunea. În timp ce-şi aranja părul cu vârfurile degetelor privindu-se într-o oglindă imaginară: Sper ca umezeala să nu-mi fi stricat coafura. Tocmai astăzi. Zgomotul confuz al vocilor celor care se aflau în cafenea a fost acoperit de soneria telefonului - se auzea din poşetă. Bine că nu l-am uitat la cosmetică. Deschise poşeta şi începu să-l caute - în cele din urmă-l găseşte. "MAMA" - apare pe ecran, apoi: "S-a trezit?... Nu trebuia să o laşi să mănânce ciocolată, ţi-am zis de atâtea ori... pe urmă spui că am ceva cu tine... Bine, bine, dă-mi-o... Da, iubita lui mama... am fost să-mi aranjez părul aşa cum îţi place ţie... nu, nu mai stau mult... Să bei tot lăpticul cu Nesquik... te sărută mama...

Un bărbat îmbrăcat cu un pulover cu anchior, din care iese gulerul cămăşii albe, cu o mână lăsată în buzunarul pantalonului, apare de undeva din spate şi se opreşte în dreptul Ioanei. Zâmbet studiat, fals.

Fuseseră colegi de liceu, la clase paralele. El era înalt, brunet şi făcea parte din echipa de atletism - prima iubire a Ioanei. Îl iubise în tăcere, fără să fie băgată în seamă, fără speranţă. Eram atât de grasă atunci, mă uram. S-au revăzut, absolut din întâmplare, la câţiva ani după terminarea liceului. Bărbatul mersese la spital pentru un consult - avea senzaţia că ceva este în neregulă la un testicol - şi în timp ce aştepta pe hol, sprijinit de perete, Ioana (care era asistentă pe secţie) l-a recunoscut:" Tu eşti". "Da, iar tu..." spuse şi el, apoi femeia l-a invitat să bea o cafea în cabinetul sorei-şefe. L-a liniştit spunându-i că, după părerea ei, îşi făcuse griji inutile şi că o să-l roage pe medicul primar să-l vadă cât mai repede; au vorbit despre foşti colegi, despre anii liceului. Bărbatul a plecat de la spital bucuros - nu avea nicio problemă de sănătate - şi în seara aceleiaşi zile, pentru ai mulţumi pentru ajutor, a invitat-o să ia cina în oraş. Apoi au fost împreună la mare la sfârşitul săptămânii. Ioana îşi trăia visul, ajunsese iubita unuia dintre cei mai frumoşi băieţi din liceul lor, fostele colege ar fi invidiat-o, cu siguranţă. După câteva luni femeia îşi dorea şi spera ca el să-i ceară mâna, iar bărbatul, cu toate că la început i-a spus că nu se simte pregătit să-şi asume responsabilitatea asta, în cele din urmă a fost de acord, dar mama lui nici nu a vrut să audă: "Este şireată, te prosteşte. Nici să nu te gândeşti. Ce-ai găsit tu la ea? Te vrea pentru bani, pentru situaţia ta. Nu este de nivelul nostru. Să-ţi iasă din cap". Nu voia să-şi supere mama şi a făcut în aşa fel încât a dispărut din viaţa Ioanei...
- Bună, spuse el cu un "ă" lung. Femeia vorbeşte în continuare la telefon: "... papa, papa... şi eu! şi eu!", apoi către bărbat:
- A, bună, nu am văzut când ai intrat. Ochii îi străluceau.
- Nu aveai cum, am ajuns înaintea ta.
- Nu am mai fost aici, am găsit destul de greu - se opri. Să nu creadă că-i reproşez asta.
- Noi venim deseori aici, e barul nostru de suflet. "Noi" - aruncat cu nonşalanţă, cu bucurie. Ioana simţea că se îneacă. "Noi" ar fi putut însemna familia noastră... dar însemna ea şi fetiţa, şi singurătatea care-i muşca trupul de femeie tânără cu nopţi de nesomn.
- Văd că nu ţi-ai luat nimic, continuă el.
- Te-am aşteptat. Bărbatul se aşază pe fotoliul aflat de partea cealaltă a mesei şi îi face semn chelnerului, acesta se apropie fără tragere de inimă: - Doriţi să comandaţi?
- Ioana, tu ce vrei? - Un espresso lung. - Glenfiddich, ezită un pic, apoi: mare şi mişcă-te repede dacă vrei să-ţi dau un ban în plus. "Am înţeles", a spus chelnerul.
- Te-ai tuns. În acelaşi timp telefonul lui, aflat pe blatul mesei, vibrează. Bărbatul se uită la ecranul care între timp se luminase, zâmbeşte şi fără să ridice privirea: "Scuză-mă, ai spus ceva?"
- Îţi stă bine cu părul tuns aşa.
- Mulţumesc, şi tu arăţi foarte bine. Chelnerul le aduce băuturile şi le aşază pe masă, în faţa fiecăruia. Ioana desface un pliculeţ cu zahar brun şi toarnă conţinutul în ceaşcă, apoi încă unul, ia linguriţa de pe farfurioară şi începe să amestece.
- Tot dulce o bei. Îşi amintise acest fapt banal, că Ioana bea cafeaua foarte dulce, după atâta timp - să fie un semn? Poate că nu a uitat.
- Când mi-ai trimis mesaj ieri sau alaltăieri - nu mai ţin minte - şi mi-ai spus că vrei să ne întâlnim m-am gândit că ai nevoie de bani, ştiu că a trecut ceva timp de când nu am mai trimis.(Pauză.) Am de încasat o sumă mare de la un partener de afaceri şi atunci. De fapt era plin de datorii şi spera ca maica-sa să-l ajute şi de data asta şi să vândă o proprietate, iar cu banii obţinuţi să lichideze împrumuturile făcute. Femeia îl întrerupse exact în clipa în care bărbatul nu mai avea de gând să continue: - Nu despre asta este vorba. El răsuflă uşurat şi nu o întrebă de ce îi propusese, totuşi, să se întâlnească. Nu mai conta, era mulţumit că nu fusese vorba despre bani.

Ar fi vrut ca bărbatul din faţa ei să continue să vorbească, despre orice, şi despre cel mai neînsemnat lucru aşa încât să-i fie şi ei uşor să spună de ce-i propusese să se vadă în acea zi.

Bărbatul mişca paharul făcând alcoolul să deseneze arcuri de cerc pe pereţii din sticlă, apoi privea cum lichidul se prelingea aproape insesizabil. "Aşa îşi va pierde toată savoarea - se va încălzi", remarcă el. Telefonul bărbatului vibrează iarăşi, el lasă paharul din mână şi se uită la ecranul devenit luminos. Ioana întoarse capul spre geam. Priveşte strada unde ceaţa umple spaţiile goale rămase între oameni. Măcar să fi întrebat dacă e bine... Este sănătoasă şi are un suflet bun, şi aş fi continuat: m-a întrebat dacă mergem pe Lună să culegem scoici - mami! Luna este o insulă pe cer, nu ştiai? Spune cu patos:"Şi-s grăbită, şi-s grăbită, / Că m-i casa ne-ngrijită/ Şi mi-s rufele la soare/ Şi copiii-mi cer mâncare"*, în timp ce fuge după pisică prin casă şi, că anul acesta i-au mai ieşit doi dinţişori, iar din cauza asta a suferit foarte mult, mititica. Îşi stăpâni lacrimile cu greutate, nu voia să o vadă plângând, se întoarce şi încearcă să-l privească drept în ochi cu speranţa că va găsi acolo încuviinţarea să-i amintească fără să fie acuzată că-l şantajează aşa cum o acuzase atunci, înainte să o părăsească, dar el se eschivă.

Tăcerea continua. Bărbatul duce paharul cu whisky la gură şi-l goleşte. "Nu mai pot să rămân", spuse.
- Sigur, eu îmi termin cafeaua şi plec, mai am multe de făcut, astăzi.
- Să-ţi las bani pentru ce am consumat... duce mâna spre buzunarul umflat al pantalonului, unde ţine portofelul.
- Nu este nevoie, mă descurc.
- Bine, merci, voi trimite chelnerul. Pa, cu un "a" lung.
- Da, pa.

Bărbatul se ridică şi se îndreaptă spre o masă aflată undeva în spatele Ioanei, acolo este o femeie cu o băutură în faţă. Femeia ridică privirea din telefon: - Ce-ai stat atâta, iubitul meu?... Ţi-am trimis două mesaje... puteai, din politeţe, să răspunzi. La urma urmei sunt mai mult de trei ani de când nu mai eşti cu ea, ar face bine să te lase în pace, fiecare cu viaţa lui." Bărbatul se aşază pe fotoliul de lângă ea, o sărută pe buze şi îi pune palma pe pulpa piciorului, mai sus de genunchi.
- De-aş şti ce vrea ţi-aş spune, iubire frumoasă şi sexy, îi şopti el.

Ioana nu şi-a terminat cafeaua, a lăsat banii pentru nota de plată şi ceva peste, şi-a pus pardesiul, a trecut pe lângă globurile păpădiilor imprimate pe tapet şi a ieşit în grabă. Fiica lor împlinea în acea zi trei ani şi trebuia să cumpere un cadou - ce? nu se gândise dinainte - despre care-i va spune că este de la tati care, din păcate, nu va putea veni la petrecere deoarece avea afaceri care nu puteau fi amânate.

* Furnica, Otilia Cazimir