Fiecare gest conteaza. Va promit

Acum aproape 10 ani am creat un grup de mame. Am adăugat în el femei cu bebeluşi cam de aceeaşi vârstă cu al meu. Vorbeam online zi şi noapte ca să nu ne simţim singure trecând prin toate. Mă şi vedeam fizic cu unele, o dată pe săptămâna. Moment de ieşit din casă şi încărcat sufletul.

Grupul a crescut organic. Fiecare mai adaugă o prietenă ce devenea mamă. Sau altă mamă din parc ce se simţea şi ea singură. Am dezbătut de toate pe acolo şi ne-am susţinut una pe altă în perioade grele.

Şi a fost un moment de... cotitură la un moment dat. Un moment care a schimbat atât de multe...

Una dintre mămici, o mamă cu care până atunci povestisem despre mâncare de bebeluşi şi somn şi oboseală şi alte chestiuni fireşti vârstelor puiuţilor din viaţă noastre, ne-a împărtăşit într-o seară că al ei Mihăiţă nu e bine. Şi că medicii nu ştiu ce are. Că e greu de tot. Că sunt practic aproape tot timpul la spital... Că are nişte crize pe sistem digestiv uneori şi de 2-3 ori pe săptămână. Că au fost peste tot în Cluj şi apoi Bucureşti şi nimeni nu ştie... Şi că au nevoie de multe zeci de mii de euro ca să poată ajunge în străinătate pentru un diagnostic.

Zeci de mii de euro.
Mi s-a oprit respiraţia.
Zeci de mii de euro.

Cum ar fi dacă Andrei ar fi atât de rău încât o dată la câteva zile ar trebui internat? Şi în restul timpului ar fi în dureri? Un pui mic... doamne cât de mic... Şi cum ar fi dacă viaţa lui ar presupune ca eu să am zeci de mii de euro? De unde aş face rost de ei? Cum m-aş descurca? Ce aş face?

Şi m-a cuprins furia. Şi neputinţa. Şi apoi am avut o revelaţie - că suntem deja câteva mii de mămici pe grup. Dacă am da fiecare 10 sau 15 euro, banii s-ar strânge. Pentru că zeci de mii de euro e mult. Dar 10 euro e ceva ce simt că POT. Şi ştiam deja că pentru a mânca un elefant trebuie să îl "abordezi" bucată cu bucată...

Aşa că am scris. Că fiecare dintre noi am putea să ne mişcăm puţin. Şi din puţinul fiecăreia, dacă alegem să nu rămânem indiferenţi şi ACŢIONĂM, chiar facem gestul ăla, mic, sau mă rog, fiecare cum putem, lucrurile se vor întâmpla. Multul e format din multe puţinuri.

Şi aşa s-a pornit ceva. Poate prima mobilizare pe care eu am văzut-o până atunci. Oameni care s-au mişcat.

Am făcut târguri cu lucruşoare donate de mămici. Aceleaşi mămici care veneau şi dădeau bani pentru a cumpăra lucrurile donate de altele. Oameni care au dăruit din timpul şi competenţele lor. Medici. Fotografi. Terapeuţi. Traineri. Fiecare cu ce se pricepea. Şi alţii care au donat.

...

Doar ca să se adune bani. Şi să fim împreună. Şi să contribuim. Pentru că în fiecare dintre noi era atât de prezent cum ar fi fost acel: "Dacă era copilul meu?!"

Şi s-au strâns banii. De la mămici cu bebeluşi care plâng şi nu dorm (nici mamele, nici bebeluşii:). De la mămici care, majoritatea, au ca singură sursă de venit, acea indemnizaţie...

Dar de fapt banii au venit de la OAMENI. cu litere mari. Oameni care simt. Şi care ACŢIONEAZĂ şi care înţeleg că din fiecare puţin, dacă îl dăm fiecare, se mişcă energia şi se adună, începe să curgă abundenţa... şi starea că SE POATE.

Apoi a fost Kaelyn. Cu altă poveste. Şi alţi bani. Şi aceleaşi mămici care au mai creat o magie... Şi încă un copil care a avut şansă la VIAŢĂ fără ca banii să fie un impediment pentru asta.

Serios!! Viaţa ne e oricum grea tuturor. Ne e greu cu atât de multe lucruri. De abia ne descurcăm prin ea şi când suntem sănătoşi. Cum adică să depindă viaţa unui copil de bani...

Nu!!! Ar trebui să ne preocupe ce fel de părinţi suntem ca să putem să le asigurăm o viaţă emoţională şi spirituală echilibrată. Să lucrăm cu noi şi cu tiparele din trecut pentru a-i putea însoţi curat pe drumul lor. Ar trebui să ne preocupăm de alte aspecte... nu de banii!!

Aşa că am făcut noi pentru ei. Ani în şir. Pentru ei şi apoi alţi şi alţi copii.
Şi alte şi alte mămici. Părinţi. Şi ne-părinţi. Oameni.
OAMENI.
Care au creat spaţiu în sufletul lor şi pentru altcineva.
Oameni care au ales să ofere. Aşa. Necondiţionat.

E cu emoţie să mă gândesc la asta mereu. Scriu şi plâng. Am plâns mult şi atunci. Am plâns cu Andrei mic în braţe. Am plâns cu Andrei crescând sănătos. Am plâns şi am mulţumit cerului că noi nu am avut de trecut prin provocări din astea.

Şi Mihăiţă, şi Kaelyn, şi Luca... au primit loc în inima mea. Aşa ca încă un copil. Fiecare din ei. Îi păstrez în suflet şi îi port cu mine. M-am bucurat de fiecare veste despre ei. Sunt bine. Trăiesc. Şi au avut clipe de toate felurile, ca noi toţi...

Mi-am întins sufletul atât de mult încât să îi pot cuprinde. Pe fiecare. Şi sunt aşa, ca şi copiii mei... Aşa le simt fiecare succes. Deşi am rămas în umbră apoi. Pentru că povestea nu a mai fost despre mine. E drumul LOR.

Dar a fost un moment când faptul că am acţionat, a făcut o diferenţă. Aşa că va invit să nu rămâneţi pe margine. Şi să nu ne copleşească măreţii. Miracole s-au întâmplat mereu. Şi miracolele astea sunt de tot felul. Uneori arată sub formă a foaaarte mulţi oameni "obişnuiţi" care dau fiecare cât pot, cum pot, dar DAU, ACŢIONEAZĂ, se dăruiesc pe ei... şi din mic cu mic şi cu mic, la un moment dat se adună mare şi apoi uriaş. Pentru că la final, nu e vorba de bani. Ci de VIAŢĂ.

...
Aşa că hai să facem. Mereu. Sunt atâtea momente în care se cere să facem un gest. Eu vă invit să îl faceţi. Oricât de mic. Nici nu ştiţi că va face o diferenţă. Dar o face.

Mie îmi e tare clar asta. Şi pentru aşa suntem aici. Pentru acest ÎMPREUNĂ. Pentru că împreună, SE POATE. Orice. Oricât de imposibil ar părea uneori.

În ultimele luni se strâng în evenimente online şi offline sume incredibile, de neimaginat. Şi se strâng. Pas cu pas.

Aşa că eu le mulţumesc oamenilor care au fost suficient de nebuni atunci încât să vină cu mine în vise care păreau de nerealizat. Şi acum trăiesc recunoştinţa că sunt alţi oameni care îndrăznesc să viseze posibilităţi.

Îndrăzniţi şi voi. Fiecare în parte. Contează. Vă promit. Fiecare gest.