Cărţi cu genunchii juliţi

În colete, în genţi de cală sau de cabină, cu Lufthansa, SAS, KLM, Air France sau Tarom, în autocare şi trenuri, biblioteca mea s-a mutat mai întâi, treptat, de-a lungul continentului european, de la sud-est la nord-vest. La Göteborg s-a reaşezat pe rafturi, din ce în ce mai multe rafturi, textele româneşti dându-şi acolo mereu coate cu cele suedeze - neînţelegeri create nu numai de diacritice, ci şi de stil, de tempo, de prezentare; cum să priceapă, în fond, volumele de la Humanitas că pe cotorul cărţilor suedeze, colege de raft, se scrie de sus în jos, nu? Când abia ajunseseră să se împace, fără să li se ceară permisiunea, într-un week-end de sfârşit de vară, au fost mutate toate în lăzi de banane, şi urcate în podul unei case pentru ele necunoscută. Şi acolo au aşteptat cuminţi, timp de aproape un deceniu, să treacă Atlanticul. Şi, în cele din urmă, chiar l-au trecut! Cele mai multe au făcut traversarea într-un container de doi metri cubi, pe puntea unui vapor care transporta... maşini de lux, unde le luasem bilet. Unele însă, şi printre ele se numără câteva din cărţile de sport la care se referă textul de mai jos, au preferat să nu se despartă niciodată de mine, strecurându-se mereu în geanta de umăr. Eroii acestor cărţi, Johan Cruyff şi coechipierii săi din portocala mecanică, Pele, Năstase şi Ţiriac, Titi Teaşcă, golgeterii lui Manchester United, personajele lui Nick Hornby, Haruki Murakami sau Bill Bryson, mărturisesc, indirect, despre o copilărie în tenişi şi o poartă de fotbal din doi ulmi pitici.

Cu acordul domnului Mircea Mihăieş, şi al celor de la revista Orizont, unde materialul a apărut prima dată la sfârşitul acestei veri, (re)public aici, pentru cititorii LiterNet, acest text despre copilăria continuă a cititorilor de cărţi cu tematică sportivă, zise şi cărţi cu genunchii juliţi.


Când jucam fotbal în curte la Şcoala 69 nu aveau cum să dea de mine până când se însera. La fel când puneam câte două cărămizi pe mijlocul străzii Caporal Ruică. Pe partea cealaltă, fusese un câmp plin de muşeţel şi, mai nou, construiau ăia, cu elan, baza Voinicelu. Mai găseşti şi-n ziua de azi câte-un taximetrist care ştie de toate astea. Mă rog, ideea e că, atunci când puneam de-o finală a Cupei României în jurul rondului de trandafiri - şi nu cobora nebunul-de-la-şapte să ne confişte mingea -, cu o poartă între salcâmi şi una între doi ulmi pitici, privind din capătul balconului, pe sub coroana teiului care se ridica până la etajul trei, mama putea măcar să mă recunoască după adidaşi şi ciorapi. Şi în seara aceea, după ce mă identificase printre ceilalţi jucători, mă strigase scurt. Cumva, vorba vine, în şoaptă. Eram gata să mă revolt: nu se întunecase încă, la cumpărături fusesem... dar tonul ei, calm - aud vecinii, nu-i frumos, vino te rog până aici la scară - mă dezarmase. M-am dus deci până-la-scară şi, deşi mă rugase să nu mă apuc să ţip la ceilalţi la aflarea veştii, n-am putut să n-o fac. Se dă meciu!! Ce măă, de unde ştii? Drept răspuns, am arătat cu degetul spre balcon. Cum ceilalţi nici atât nu erau legaţi de o promisiune de a nu face larmă, s-a auzit imediat primul: Băăăăăă! Se dă meciu cu Ajax, băăă! Mama lu' Radu zice că se dă meciu! Ăla cu Cruyff! Să mori tu?! Întreabă-l, mă, tu! Răducuuu, se dă, mă, meciu cu argentinienii?! Şi eu, copil ascultător, am arătat iar, pe muţeşte, cu degetul spre balcon, de unde ai mei, deşi se amuzau, îmi făceau semne să mă grăbesc să intru în casă.

Toate astea spre sfârşitul vacanţei de vară 1972, an în care, sub conducerea lui Ştefan Covaci, Ajax luase pentru a doua oară consecutiv Cupa Campionilor Europeni, după o finală în care Cruyff înscria de două ori în faţa unui foarte puternic unsprezece al lui Inter, cel cu Facchetti, Mazzola şi Boninsegna. În finală Ajax ajunsese după duble victorii şi cu Marseille, şi cu Arsenal. În mintea unui copil de zece ani, vă daţi deci seama, fotbalul total practicat de echipa lui Cruyff, Neeskens şi Haan era singurul vrăjitor de suflete la fel de mare ca tenisul acrobatic practicat de un tip, care - o să revenim la el -, într-un plonjeu ca în apă, se prinsese cu vreo doi ani în urmă de tricoul propriului său talent şi nu-i mai dădea drumul, provocând surprize după surprize pe zgură, gazon, bitum şi tot felul de alte suprafeţe.

Salt în timp. Toamna 2018. Pe Gatwick Airport, în sudul Londrei, între două avioane, mă opresc în faţa rafturilor de cărţi ale unuia dintre chioşcurile WHSmith. Îmi pun ochelarii: bestselleruri lucitoare, câteva autobiografii şi, deodată, dau cu ochii de ea. N-aveam cum s-o ratez: era la fel de portocalie ca portocala mecanică. Nu, nu cea violentă a lui Burgess, cea olandeză. Cea care, de exemplu, în primele minute ale finalei Campionatului Mondial din 1974 a plimbat / pasat de vreo 12 ori mingea fără ca nemţii să o poată atinge. La ei acasă, pe Olympiastadion din München. Până când, disperat, Hoeness, a dat cu Cruyff de pământ în careu. Pe copertă, idolul unei generaţii de copii europeni, acel Johan Cruyff, şi un citat dintr-un interviu al lui Pep Guardiola: N-am ştiut nimic despre fotbal până să-l întâlnesc pe Cruyff. Cartea, scoasă de Macmillan la Londra, arată superb, e orange până şi în tăietura foii, capitolele sunt numerotate cu cifre parcă decupate de pe tricouri, şi aşază cariera lui Cruyff sub o sintagmă a cărei subtilitate n-am prins-o de la început. Titlul, My Turn, poate fi (doar) E rândul meu. Numai că turn e şi... fentă. O fentă care, în jocul de soccer, de fotbal european, îi poartă numele: Fenta Cruyff. Da, e ca deschiderea Alehin în şah. Totul e deci de bine cu cartea asta, deşi, paradoxal, e una dintre puţinele care mi-au umplut repede ochii de lacrimi. Fiindcă textul de pe clapa a doua se încheie cu numele unei boli, ca o sentinţă. Citesc atunci fraza ultimă de la coadă la cap, sperând ca un atribut, un complement sau, mai ales, subiectul ei să-mi dea de înţeles că sentinţa fusese pusă în mod prematur. Dar Cruyff nu mai e, de mai bine doi ani, după cum aflu, şi cartea asta portocalie e acum lucrul care mă apropie cel mai mult de seara când mama a întrerupt finala Cupei României de la rondul de trandafiri.

Cartea de sport - orice sport, competiţional sau nu, de la şah şi tenis de masă până la haltere, paraşutism, schi alpin şi drumeţie montană - e ultima care te părăseşte. Fiindcă, uneori, nu-i aşa, cărţile ne mai şi părăsesc. Privim, adică, peste cotoarele lor, aşa aliniate frumos cum stau pe rafturile bibliotecii noastre, pe noptiere, sau prin genţi şi rucsacuri, de multe ori stivuite în echilibru instabil pe duşumea, şi cumva ele rămân mute. Într-un roman^[i] scris la începutul anilor nouăzeci m-am aflat cu un personaj de-al meu în chiar această situaţie: cărţile cărate cu el la capătul nordic al continentului european au refuzat să-l mai ajute. Cărţi esenţiale, cărţi adânci, experimentate şi experimentale, drame şi comedii, filozofii, romane cu hârtia îngălbenită sau cu colţurile îndoite, dicţionare şi istorii ale artelor. Nimic! Niciuna din ele n-a găsit atunci ascunsă între paginile ei energia de care el, personajul, avea nevoie ca să detoneze pereţii de gheaţă care se ridicaseră şi se mai ridicau încă în jurul lui, ca-ntr-o criminală zidire. Habar nu am dacă o carte de sport l-ar fi salvat atunci, dar fapt e că nu adusese cu el niciuna - sunt sigur, l-am luat de mai multe ori la întrebări până să trec la scrierea capitolului următor. Ceea ce ştiu însă e că în multe situaţii limită, "melancolia" (da, cea clinică, cea gravă, nu cea de paradă, ci boala numită aşa, eufemistic, de Robert Burton, care i-a studiat anatomia îndeaproape^[ii]) e uşor de ameliorat printr-o lectură stenică. Şi ce alt gen de carte poate oferi un tonic mai eficient - în lumea noastră dictatorial uniformizantă - decât una unde voinţa, caracterul, imaginaţia, munca, încurajarea competiţiei şi acceptarea eventualului eşec sunt tratate ca virtuţi, exact ca în vremurile bune. Cărţile cu genunchii juliţi sunt formatoare, dar şi, dacă se cere, profilactice şi curative.

De la un second-hand stradal m-am ales în iulie 2001, la Bucureşti, cu un exemplar al cărţii^[iii] pe care ne băteam în copilărie toţi tenismenii din cartier, şi cei cu rachete şi cei cu tocătoare de lemn cu mâner cauciucat. Ilie şi Ţiri, asistaţi de Ioan Chirilă, ne purtau acolo din Egipt la Viena, de pe zgura de la Roland Garros pe gazonul australian; eram la per tu, citind-o, cu Rod Laver, John Newcombe, Željko Franulović, Jan Kodes şi chiar cu venerabilul Gogu Viziru, plus că asistam cu respiraţia tăiată la două finale de Cupă Davis. Când dădeam cartea următorului nu recunoşteam, fireşte, că tremurasem de furie şi neputinţă când Ilie, condus cu 5-0 de Stan Smith egalase la 5 şi avusese trei mingi de break, până să piardă, iar Ion, care se jucase cu Frank Froehling în primele două seturi, fusese furat de arbitru şi întrerupsese la căderea serii. Dar, vorba e, timp de două sau trei zile, cât te lăsau ceilalţi să ţii cartea, jucaseşi tu cu salatiera pe masă?!

Dintr-o scurtă vacanţă cu familia la Pucioasa, când eram prin şcoala generală şi iubeam în secret o vecină a gazdelor noastre de-acolo, femeie matură care lucra la fabrica de becuri, dar la cum arăta ar fi trebuit, după mine, să fie cel puţin prezentatoare la TV - standard de frumuseţe al vremurilor -, unde devorasem o istorie a lui Pele^[iv], m-am ales cu confesiunile^[v] lui Titi Teaşcă, pe care le-am purtat cu mine mai târziu prin trei ţări, pe două continente. Ne-am mutat împreună la cel puţin şapte adrese diferite. Ca să reziste, am învelit-o cândva, la Göteborg, într-un plastic colant în care elevii mei îşi înveleau manualele. Zile şi nopţi pe stadion e doar una dintre cărţile lui Ioan Chirilă care, şi ele, m-au însoţit mai peste tot. Într-un fel, orice nouă lectură (ultima pare a fi din decembrie 2015) mă aducea (mai) aproape de tata, singurul, cred, care îmi povestise de Dan Apolzan şi Iosif Petschovschi. Ca să nu mai zic că pe prima copertă e tot 14-le portocalei mecanice, Cruyff, în săritură, iar pe ultima, îngenunchiat în faţa unui arbitru, e, cred, marele Facchetti.

Nick Hornby şi David Peace trântesc când şi când câte-un roman^[vi] despre taţi şi fii şi dragostea şi loialitatea de fan Arsenal sau United, despre antrenori voiajori şi despre prima experienţă într-o tribună de fotbal în Anglia. Apropo, acum doi ani, am văzut pe viu un meci de liga a treia britanică pe The Valley, în Charlton. Aşa cum ne scurgeam şiruri, şiruri spre stadion (27.000 locuri!) jurai că urmează cel puţin o semifinală a Cupei Campionilor.

Când vreau să pricep America - şi CNN, NBC or Washington Post fac totul ca să mă împiedice - iau din raft cartea de fotbal american^[vii] a lui Paolantonio, care mi-i explică şi pe Tocqueville şi pe John Coltrane între două touchdown-uri. Iar când, ca în primăvara care a trecut, nu pot să ies cât de des aş vrea pe alei şi cărări, să tocesc nişte adidaşi sau să rup nişte şireturi de ghete de munte, mă însoţesc cu Murakami^[viii] sau cu Bill Bryson^[ix] şi alerg maratonul la Boston sau mă antrenez pentru el în Hawaii, ori iau Appalachian Trail la talpă, din Georgia până-n Maine, 2100 mile. Există mereu un record (personal) de doborât, o nouă tactică de încercat, un nou mediu de învins - apă, aer, sol arid sau gazon alunecos - într-o carte de sport. Când pui semnul între două pagini ale ei şi-o închizi, simţi nu atât că publicul s-a ridicat în picioare şi aşteaptă următoarea ta lovitură, ci (în primul rând!) că şi tu ai putea, iată, depinde de tine. Şi asta e, de cele mai multe ori, decisiv.

---