Cândva, despre fericire când ploua

Cerul burniţa peste oraş, adunând pârâiaşe pe geamurile tramvaielor. Pe trotuare, ultimele frunze mureau sub paşii trecătorilor zgribuliţi în haine umezite. Frigul tot mai pătrunzător alunga prin cotloane câinii vagabonzi. Pe scurt, o vreme numai bună de petrecut cu spatele lipit de pereţii încinşi ai caloriferului/sobei cu o băutură fierbinte în mâna încă îngheţată.

Toma îşi scutură umbrela vişinie cu flori mari albastre, o strânse tandru şi spuse: "Scumpa mea Tania, cât te iubesc! Cum alergai tu, trăgându-ţi gluga peste strălucitoare plete aurii, ca să-mi dai umbrela, neasemuita mea iubită", oftă el duios, uitându-şi pe chip expresia delicat nătângă de îndrăgostit fericit.

În holul Poştei era la fel de frig ca afară, numai că nu ploua. Se aşeză la masă, scoase o hârtie din servieta burduşită cu cărţi şi începu să-i scrie Taniei. De ce, când abia se despărţise de ea? Mister ivit pe întortocheatele poteci ale dragostei. Mai scoase o coală, o umplu rapid, în asemenea clipe elocinţa îi ajută până şi pe cei mai nevoiaşi cu gândul.

Catastrofă însă, pixul îşi terminase pasta! Privi în jur, urmărind mâinile înarmate cu pixul salvator. Trebuia să-i scrie Taniei de câte ori o îmbrăţişează până luni dimineaţă, când din nou se vor întâlni în amfiteatrul P5. Îl zări chiar în faţa sa. Pixul! Îl strângea în degete învineţite, cine credeţi?, chiar Radu, bunul său prieten. Guler tras până în fesul croşetat, împins peste fruntea încruntată. Scria şi tăia, tăia şi scria. Toma trase una dintre foi spre el.
- Ce dracu înseamnă..., dar Radu nu-şi termină vehementul protest. Ce-i mai rămăsese din faţa înecată în barba negricioasă se lumină de bucuria revederii. Te credeam plecat...
- Dă-mi pixul şi într-un minut sunt al tău.

Radu îl împinse spre Toma. În timp ce acesta nota febril adresa pe plic, îşi strânse hârtiile împrăştiate pe masă, înghesuindu-le în diplomatul cu muchii roase. Se ridică, se încheie hotărât la toţi nasturii. Sperând ca astfel trupul său rotunjit, îndesat în haine patinate, ar mai câştiga puţină căldură. Îi strânse braţul prietenului său.
- O pizza?
- Pui şi tu nişte întrebări...

După ce au golit farfuriile în tăcere, şi-au aprins ţigările. Tăcând. Radu simţi deodată că tăcerea lui Toma radiază, îşi trâmbiţă bucuria.
- Dar ce-i cu tine? Ai băut ceva şi nu te-ai dezmeticit încă? Ce se întâmplă?

Toma crescu, se lungi, se lăţi, ieşi din scaun, din încăperea înaltă, străbătu toate cele opt etaje aflate deasupra restaurantului, atinse cu fruntea numai râs porţile văzduhului.
- Mă însor!
- Poftim?!
- Cu Tania de la Hidro. La tine am cunoscut-o. Mi-a prezentat-o nevasta ta. În vară, după sesiune... Nu-ţi aminteşti? La...
-... ultima noastră aniversare. Că alta nu va mai fi, ţi-o jur! Vocea lui Radu suna sumbru, clopot vestind înnoptări definitive.
- Ce tot spui?! Ascultă-mă pe mine, fetele astea sunt grozave! Dacă şefului de sus nu i-ar fi venit ideea cu coasta, ele ar fi trebuit inventate. Le-am fi inventat noi, bărbaţii. Ne dau siguranţa şi prestanţa învingătorului, ne dau un finiş în alergarea asta smintită. Sunt un rău necesar. Elegant, fermecător rău... Tania mea e încântătoare cu nasul ei cârn, franţuzit, plin de pistrui, cu ochii, ah, ochii Taniei orbitori în strălucirea iubirii...
Şi ia toate examenele cu zece! Dar ce-ţi spun eu, doar o cunoşti!
- Nu o cunosc şi nu mă interesează. Ba da, mă interesează ceva: are bani?
-?!
- Bani! Ce te uiţi aşa la mine? Ce e aici de neînţeles? Bani, dragă, adică apartament, maşină, conturi vesele în bănci sigure, mătuşi nemângâiate, unchi orfani fără de urmaşi...

Prăbuşit din serafice zboruri, Toma se ridică. Radu înnebunise de când nu s-au mai văzut. Dacă scrie poezii în tura de noapte!
- Stai, domnule, îţi vorbeşte omul serios şi tu, ce dracu?
- În definitiv, ce vrei?
- Să-ţi deschid ochii înainte de a face prostia capitală. Nu ai spus că te însori?
- Da! Şi? Ai ceva împotrivă?
- Nu te aprinde, fiule. Păi nu înţelegi că e o nerozie? Cea mai mare nerozie înfăptuită de un bărbat care nu are bani. Nuntă cu dar?
- Câţiva colegi la grădină. Vă invit şi pe voi.
- Vezi? Vezi? Ce-ţi spuneam? Ascultă un om păţit. De ce nu te întrebi ce caut, pe o vreme ca asta, niciun ciobănesc să nu-l dai afară, aşa, năuc pe străzi?
- Nu erai pe stradă. Scriai în holul Poştei.
- Consideri că-i normal să scriu la Poştă?
- În timpul liber eşti poet, nu? Radu nu luă în seamă zâmbetul poeţii-scriu-oriunde-muza-i-fericeşte din ochii prietenului său şi continuă, înecându-se în vorbe:
- M-a dat afară nevastă-mea! Înţelegi? M-a dat afară! După trei ani, patru luni şi două zile! Acum a observat că sunt cheltuitor, cu capul în nori, leneş, împiedicat, că salariul a înţepenit la aceeaşi cifră, că nu mă apuc de ceva serios, să avem şi noi un cont în bancă în loc de datorii lunare la colegi binevoitori. Mă cicăleşte, ţipă, izbeşte, trânteşte oale şi farfurii. Cum să creezi în asemenea condiţii? Poet? Am fost o tânără speranţă. Acum sunt însurat. Legat la cap, mâini şi picioare, du-te încolo, adu-mi asta, cealaltă o vreau, ai uitat să cumperi pâine, era rândul tău astăzi etc. etc. De ce, când iubirea ne-a fost unică pe mapamond, când pluteam în fericire, libere păsări ale seninului? Pentru că nunta nu ne-a ameliorat sărăcia lucie, moştenire de familie.
- Totuşi...
- De tramvai, atât am strâns la nuntă. Şi la început de drum, de viaţă comună, sărăcia asta înăbuşe, prăbuşeşte puzderia de vise încă neîmplinite, de nobile dorinţe, de nevoi clocotitoare, pustiitoare. După câteva săptămâni au apărut discrete reproşuri, certuri înecate în sărut, dar certuri. Cu totul altfel s-ar fi petrecut lucrurile dacă un cont grăsuliu ne-ar fi zâmbit ori de câte ori l-am fi întrebat ce mai face. Ne iubeam, o iubeam. Aş fi visat în continuare, poeme fluviu, diluviu, dedicate ei, aş fi scris. Metaforele ar fi curs niagară. Acum sunt secat, secat! Sahară fără de oază. Dă-mi crezare şi nu te însura. Sau, dacă făptuieşti nerozia, cere babacilor o nuntă spectacol, cu asigurat cadou pus în plicul de sub tacâmul fiecărui invitat. Aşa veţi obţine cele trei, patru sute de mii de lei care să vă asigure...
-... fericirea...
- Exact. Fericire de sute de mii de lei! Să nu îndrăzneşti să râzi. Experienţa te învaţă multe. Îţi dezvăluie ascunsele rosturi esenţiale.

P.S. Acum, Radu e milionar. Nu mai scrie în holul Poştei. De fapt, nu mai scrie deloc. Trăieşte palpitant: afaceri en gros şi en detail, importuri, exporturi, imobiliare, blonde siliconate, două mercedesuri sclipind metalic în garajul cât un apartament, cumpărături la Viena, la Paris, la Londra, ieşiri în necunoscute insule turistice. Aşteptându-l, foarte tânăra lui soţie pictează. Flori, fluturi, peisaje cu lac argintat de lună. Şi alte imagini liniştitoare recomandate de ultimul ei psihiatru.