Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Se respinge


Radu Jörgensen

05.10.2011
Editura Cartea Românească
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Radu Jörgensen
Se respinge
Editura Cartea Românească, 2011



Citiţi o prezentare a acestei cărţi.

***
Fragment

Cînd am trecut graniţa dormeam.
Şi am continuat să dorm mult timp după aceea.
N-avusesem măcar bunul-simţ să aştept sfîrşitul îndelungatului control vamal, obosisem să privesc oamenii aceia crispaţi din cuşetă, care, cinci la număr, se prefăceau că sînt ceea ce nu erau şi că nu pleacă unde chiar atunci plecau.
 
M-am despărţit de ochiul magic lăsîndu-mă privit, aşa cum făcusem de atîtea ori în ultima perioadă. În vreme ce frica dispăruse din mine înecată în ură. M-am despărţit de urechea magică tăcînd, făcînd-o să se lipească de pieptul şi de buzele mele, în disperarea ei nevoită să-mi asculte doar respiraţia grea, în aerul fierbinte al acelui compartiment prea încins. M-am despărţit, am alunecat pe sub braţul magic, fiind lăsat să trec. Nu m-am păcălit nici o clipă şi nici vreo aură eroică n-am imaginat "evadării mele cu acte în regulă". Un indezirabil mai puţin, o oboseală în minus pentru gîndul magic, prea obosit chiar şi el de avalanşa de evenimente neaşteptate provocate în mişcarea lor dezordonată, browniană, de cei cîndva strict supravegheaţi, avalanşă declanşată de logica răsturnată a ultimelor luni, pe care chiar el o dezlănţuise.
 
Obosisem să-i văd justificîndu-se fără rost, apărîndu-se fără rost, explicîndu-se fără rost, unii altora, în aşteptarea unui control care prea le intrase în sînge şi cu a cărui ne-revenire nu se puteau obişnui. Speriaţi de faptul că totul trecuse atît de uşor, departe de a înţelege mecanismul cel nou, turnura cea nouă pe care gîndul magic o dăduse mecanismului cel vechi. Care îl transformase pe acel atît de energic "stai!" de dinainte în acest atît de neaşteptat "du-te!" de acum. Îi bănuiam repetînd în faţa oglinzii toaletei, unde dispăreau minute bune pe rînd, deja de-acasă-studiatul gest al scoaterii paşaportului din buzunarul interior al hainei transpirate, îmbrăcate anume cu cîteva minute înainte de ultima oprire "în teritoriu", din gecile soioase de jeanşi, din poşetele de piele nici prea scumpe, nici prea ieftine, alese şi ele anume ca să nu bată la ochi. Cu mîna sigură, fără tremurat, cu vocea limpede pe cît posibil, deşi nici foarte limpede, cu un aer uşor amuzat care să poată susţine ideea clar exprimată: sigur că plecăm mai ales ca să avem de unde ne întoarce, nu? Pe cînd? Pe curînd.
 
Întîlnirea cu Autoritatea fusese prea scurtă, toţi se aşteptau ca ea să revină, să-i provoace, să-i oprească, să respecte scenariul de atîţia ani în mintea lor bine întipărit. Să întoarcă trenul. Să-i coboare în gară şi pe jos să-i mîne înapoi.
 
Am închis ochii întrerupînd o clipă filmul neorealist care mi se desfăşura înaintea lor. Dar ultima imagine, grotescă, ultimul cadru, persista pe retină, acolo sub pleoapa strînsă cu putere. Imaginea călătorilor trenului nostru "de luxe" sărind peste linii, fugind spre marginea triajului undeva ca să bea apă de la o cişmea, să se adape, alergînd cu paşapoartele în mînă să fie văzuţi de forţa magică şi să fie mai apoi reprimiţi în rîndul călătorilor trenului "de luxe". După ce hidratarea lor, astîmpărarea setei lor animalice s-ar fi produs. Cu paşaportul într-o mînă şi cu pantofii cui într-alta sărind peste linii, cu fardul curs peste obraji, pe sub ochi, pe cutele gîtului, doamnele "de luxe" întorcîndu-se victorioase la trenul "de luxe" cu sticle "de juma" în mîini. Creierul magic le transferase acest ultim impuls, o avertizare-avertisment, ultimul bici pişcase crupele lor tresăltînde peste liniile ferate în triajul ultimei staţii din teritoriu. Dresorul dăduse o ultimă reprezentaţie al cărei unic spectator el însuşi fusese. Pentru a fi sigur de totala supunere a dresatelor şi dresaţilor, a fiarelor cu ghearele retezate şi manichiura făcută. Pentru a fi sigur că, atunci cînd va ridica grilajul metalic eliberîndu-le din cuşcă - eveniment pentru care acele fiare mai întîi muşcaseră, zgîriaseră, însîngeraseră şi se însîngeraseră, mai apoi răcniseră, urlaseră, iar în final, deşi îşi pierduseră orice putere, continuau să grohăie, să geamă, să mugească tînjind - ele vor adulmeca libertatea cu nările dilatate o vreme, apoi îmbătate de aerul prea tare al acelei libertăţi şi neputincioase în a găsi logica junglei de afară, se vor întoarce din proprie voinţă în încă şi mai complicata junglă dinăuntru.
 
Sau se vor pierde.
... Cu gestul acela de a ţine paşapoartele ridicate în aer cereau iertare Autorităţii că le e sete, cu frica de a nu mai fi lăsaţi să se apropie de garnitură, aşa cum vînzătorii ambulanţi de dulciuri cleioase şi cerşetorii desculţi, cu feţele rugătoare, nu erau lăsaţi să o facă. Călătorii "de luxe" nu vroiau să fie nici măcar o clipă confundaţi, să rişte a fi lăsaţi acolo în triaj. Putea fi ultimul tren! Ultima şansă! Deşi nu eram sigur atunci dacă şi ei, ceilalţi, visaseră măcar o dată visul meu, acela cu bariera care se pune din nou, cu o Curte Supremă care se (re)deschide şi în care îndrăzneala noastră de proporţii istorice va fi judecată de ochiul, urechea, gîndul şi forţa magică. Ei fugeau doar. Prin faţa militarilor de la terasamente, trist odihnindu-se sprijiniţi în tîrnăcoapele lor, trăgînd tutun prost adînc în plămîni în aşteptarea momentului în care Orient-Expresul va scrîşni greoi pe linia a doua, aşa flancat cum era de cele două trenuri de marfă, după un vechi obicei a cărui schimbare gîndul magic uitase s-o transmită impegatului umil al punctului de frontieră, al staţiei terminus din teritoriu.
 
Am închis ochii şi mi-am apăsat palmele pe urechi ca să nu mai aud palidele minciuni, conversaţia de convenienţă care proteja-pregătea inimile slabe pentru apropierea secundei de euforie generală a eliberării ce avea să urmeze. Trecerea peste graniţă. Împotriva voinţei magicelor forţe, se păcăleau ei, cu încuviinţarea bălos-sarcastică a acestora, ştiam eu. Minţeau totuşi precauţi, suflîndu-şi minciunile spre microfoanele bănuite în pereţi, tavan sau sub paturile din compartiment. Foloseau ca laitmotiv compusul "dus-întors". Biletele dus-întors, excursia dus-întors, călătoria dus-întors. Ceea ce pregătiseră în faţa oglinzii de la W.C. Neputînd concepe că gîndul magic, la o adică, nu mai e interesat să-i gîndească, iar urechea magică să-i audă. Pentru o vreme. Pe ei. Încercau încă să demonstreze ceea ce fuseseră atîţia ani învăţaţi să facă, să accentueze că ieşirea din zonă nu era nici pe departe o plăcere, plăcerea fiind, nu-i aşa, interzisă. Nu era deci o plăcere, ci o obligaţie. Să se afle în trenul "de luxe". Întorceau cuiva o vizită, mergeau să salute o rudă, s-o vegheze pe patul de moarte - omul e în stare să inventeze orice - s-o conducă pe ultimul drum.
 
N-am trecut înot, n-am auzit mitralierele păcănind în urma mea sau gloanţele şuierîndu-mi deasupra capului, nici ascuns în bordul fals al unui automobil, n-am avut acte false, nici raniţă în spate şi cuţit în dinţi. Am trecut frontiera dormind. O barieră s-a lăsat însă în urma mea. Ochiul magic a scrutat orizontul pînă cînd corpul meu, chircit în aşternutul sleit, într-o poziţie foetală, s-a făcut din ce în ce mai mic în zare; apoi pe tabla de şah gîndul magic a gîndit o mutare. La care nimeni nu s-ar fi aşteptat. Nici măcar eu, cel care devenisem de curînd indezirabil tocmai fiindcă anticipasem mutările. Ale lui, ale gîndului magic.
 
Îmi apăsasem palmele pe urechi şi strînsesem pleoapele cu atît mai tare cu cît simţeam că eram privit cu antipatie, aversiune chiar, pentru neparticiparea mea la acest spectacol ieftin, ultimul considerat de ei a fi obligatoriu.
 
M-am trezit multe ore mai tîrziu într-un compartiment gol, unde prin fereastra deschisă pătrundea de afară un curent fierbinte, ucigător precum siroccoul. Perdelele jucau săltate în ritmul în care geamul, defect ca toate geamurile trenurilor cu care vreodată călătorisem, urca şi cobora, după cum trenul înainta peste traverse. M-am trezit cu o senzaţie de uşurare, nediminuată nici măcar de sfîşietorul vis în care şenila călca palma aceea fină cu degete subţiri, sidefii, împlîntînd inelul cu piatră violacee în carnea albă. Auzeam oasele trosnind şi îmi pierdeam cunoştinţa. De-a lungul primăverii, mult după trecerea evenimentelor la care fusesem martor, visul devenise un însoţitor permanent al nopţilor cînd adormeam simţind ochiul magic aţintit asupra mea. Cu acea senzaţie de vinovăţie pe care iată, în mod pervers, gîndul magic reuşise să mi-o inoculeze şi mie. Numai că visul ăsta mă salva, ura care se declanşa instantaneu şi care îmi încleşta dinţii la trecerea din oniric în real, la redeşteptare, îmi făcea bine. Visul acesta cu accente de coşmar, a cărui întîmplare cutremurătoare n-o putea suporta nici dublura mea din somn, funcţiona deja ca un prieten cu puteri miraculoase, eliberatoare, care, dîndu-mi forţa de a urî, se opunea celeilalte forţe, celei magice.
 
Compartimentul în plină dezordine, cu restul unei mese frugale, oase de pasăre şi cotoare de gogoşari roşii aruncate la întîmplare pe o revistă de cinema pe patul de alături, ca şi geamantanele desfăcute şi răvăşite aşa cum nici forţa magică n-ar fi îndrăznit să le răvăşească, m-au făcut să înţeleg că descătuşarea de energie se datorase ieşirii din zonă. Un miros de rachiu ieftin se strecura de pe culoar înăuntru şi un rîs gros acompania periodic o istorisire plină probabil de snoave la fel de ieftine sau de trecute fapte de vitejie îndreptate împotriva ochiului magic, a minţii magice sau urechii magice, de teama cărora de-abia terminaseră de dîrdîit.
 
Aceeaşi linie magică peste a cărei prozaică proiecţie în planul înveninatei noastre realităţi încercaseră atîţia alţii să treacă riscînd totul, familie, prieteni, pasiuni, trecutul şi prezentul lor, viitorul lor mai ales, viaţa lor chiar, aceeaşi linie o trecusem probabil dormind.
 
Gemînd din cauza căldurii, transpirat şi cu părul răvăşit, cu cămaşa verde petrecută şi legată în faţă cu un nod enorm peste pîntecele care mi se strînsese considerabil după necazurile ultimelor zile, într-o crampă continuă a muşchilor, adormisem împăcat că gîndul magic nu gîndise să-mi interzică genţile pline cu cărţi care făcuseră garnitura întreagă de tren să se lase cu cîţiva centimetri atunci cînd le urcasem. Ele aveau să mă încurce suficient de tare, prezenţa lor fizică cel puţin, ele erau un pas cu stîngul la începutul acestei călătorii, gîndise el, magicul, dar mai ales ele dispăreau în acest fel ca mobil al unei posibile tentative de întoarcere. Adormisem împăcat că ceea ce eu însumi dădusem tiparului în acea neliniştită pendulare între ştiinţa bibliotecii şi veridicitatea străzii, era la fel de în siguranţă pe fundul unui geamantan atît de mare încît nici un dubiu nu exista că aş fi putut, avîndu-l cu mine, să mă mişc în interiorul vreunei gări europene mai mult de cîţiva metri. Adormisem cu mîna pe acul de siguranţă care într-un mod precar îmi apăra averea, cele cîteva bancnote cu folosinţă universală ascunse în interiorul buzunarului de pînză albă, miniatural, ascuns el însuşi în interiorul pantalonului, pe şold, cusut acolo de mama în preziua plecării.
 
Însetat adormisem.
Însetat m-am trezit.
 
Dar atunci cînd doamna cea mică şi uscată, plecată cu invitaţie în Germania ghe-de-re, a pătruns val-vîrtej în compartiment şi, descoperindu-mă treaz, scuzîndu-mi neglijenţa vestimentară pe care nici măcar nu încercam s-o acopăr cu cearşaful prea mototolit, m-a invitat zîmbindu-mi larg şi întinzîndu-mi sticla de palincă rău mirositoare, am zis doar... mulţumesc, nu.

Notă: Un interviu cu Radu Jörgensen, realizat de Dana Pitrop la Radio România Cultural, poate fi ascultat aici.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer