Shaorma cola ţi-e foame vrei ciorbă

Am făcut un graff pe peretele din spate al unei patiserii şi m-am cărat de acolo. Eram singur şi tocmai îi spusesem maică-mii cu cinci minute înainte să mă aştepte cu ciorba. I-am spus destul de clar - fac un graff şi vin, nu trece de zece, stai liniştită. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Nu ştiu ce nu i-a convenit. Acasă nu mă aştepta nicio ciorbă. Mama aţipise plângând. Am intrat să îi spun că a ieşit super şi toate cele. Am şi zis că nu o mai întreb nimic de ciorbă şi mă culc aşa.

Sigur, vedeam cum se uită la mine chiar şi prin întunericul ăla. "Un graff?" "Da, un graff. " Am luat ghiozdanul de pe umăr şi l-am deschis în faţa ei - să îi arăt spray-ul. "Credeai că te mint?" i-am spus, fără să par deloc deranjat de situaţia ciudată. "Se face destul de uşor. Totul e din încheietură." A durat ceva până să înţeleg că nu ăsta era motivul supărării. Sigur, azi un desen, mâine - poate - ceva mai rău? Sigur asta gândeşte. Dar nici nu m-am obosit să îi explic în seara aia.

A urmat un oftat şi un "Ţi-e foame? Vrei ciorbă?" De parcă nu am fost destul de clar la telefon. Şi sincer, pe deasupra. Îmi era foame. I-am zis că nu şi am plecat spre dormitor. În dreptul uşii mi-am amintit ceva ce trebuia să îi spun - ca să nu se îngrijoreze. "Mâine o să mănânc dimineaţă, îmi pun alarma la opt. La unşpe merg să dau foc la ceva prin centru. Noapte bună."

Ai mei vorbeau despre azi şi despre mâine acoperiţi aproape de tot de zgomotul de la hotă, dar nu suficient de "de tot" cât să nu îi pot auzi. Sunt îngrijoraţi, ştiu. Plănuiesc o pedeapsă, ceva. Aud că "trebuie" să facă ceva în privinţa mea. Că nu se mai poate.

Mă trezesc la opt jumătate, pentru că am uitat să anunţ şi marja de alarme oprite. Dimineaţa începe minunat. Ciorba e pe masă şi sunt singur. Nici urmă de vreun bileţel. Asta înseamnă fără sarcini suplimentare. Mănânc şi mă întorc în pat. La unşpe fără un sfert mă pregătesc. Totul era cum am vorbit aseară cu mama. Totul mergea bine.

Când să ies din casă, dau nas în nas cu ei. "Unde te duci?" Unde mă duc? Am vorbit aseară - ştie foarte bine unde mă duc. "Ţi-am zis, mama." i-am zis. "Doamne Dumnezeule, deci chiar te duci! Nu! Nu te duci! Nu te duci nicăieri. Treci înapoi!"

Intrăm în casă. Mă aşez unde m-am aşezat şi pentru ciorbă. Mă întreabă ce se întâmplă cu mine. Ce e cu toate chestiile aiurea pe care le fac. Mă uit la ei în gol. Chiar nu îşi aduc aminte nimic. Nu ştiu de ce aveam alte aşteptări.

Le spun că e ok, pot să rămân acasă. Dar tipul care vrea să dăm foc la grămezile de frunze din curtea lui nu o să fie prea fericit. A şi zis că mă plăteşte pentru deranj, până la urmă. Şi le-am spus de ofertă săptămâna trecută. Mulţi bani, puţină muncă. Am şi râs de asta atunci. Bine, am şi făcut-o intenţionat.

"Bine. îmi zice. Şi cu desenul de ieri cum rămâne?" Vandal nenorocit nu m-a făcut, că s-a gândit că am o explicaţie şi pentru aia. Dacă nu era cine ştie ce, mergea zisă.

Şi despre asta am vorbit tot săptămâna trecută. Proprietarul căuta "artişti" ca să modernizeze locul. Voia să îi fac un muffin din graff pe peretele din spate, pe unde intră angajaţii. Mi-a spus că pot să trec seara, înainte să merg acasă. El oricum face casa atunci şi îl găsesc acolo până în zece. De aia am şi zis că ajung înainte de zece la telefon. Dar - aparent - nici asta nu au ţinut minte. Ce-i drept - omul nu m-a plătit - dar mi-a spus că pot să o aduc pe mama la o prăjitură oricând, din partea lui. Am întrebat dacă pot să vin cu o fată. A rectificat şi a zis că pot să vin cu oricine. Am bătut palma.

Acum o să las treaba cu fata în pace - şi o iau pe mama. Să se mai liniştească apele. Dar tot e ciudat. Săptămâna trecută doar ce vorbeam despre toate astea. La masă. Era fix aceeaşi ciorbă. Amândoi mă ascultau. Auzeau, cel puţin.
"Ce copil bun, dă să te pupe mama!" Nu cred. Nu rezolvă nimic. Bine, puteam şi eu să nu aleg un răspuns vag şi abstract. În realitate e unu la o mie să se întâmple lucrurile astea. Dar se întâmplă multe altele. Non-beletristice. Despre care vorbesc într-una, că mă entuziasmează. Şi despre care mă întreabă aceleaşi lucruri în fiecare zi.

Entuziasmul meu e la pământ a treia oară când zic ceva ce am mai zis de cel puţin o mie de ori înainte de astea trei de acum. În alte contexte, sigur. Oricum, şi aşa nu fac enorm de multe chestii. Dar e foarte simplu să iasă totul prost dacă unui copil i se pare că nu îl asculţi. Înţeleg reticenţa faţă de toate lucrurile în care mă implic şi pe care - poate - nu le înţeleg. Dar nu merge la nesfârşit - dacă iese totul bine, e bine, dar dacă iese rău trebuia interzis din start.

Din contră, pentru mine, lucrurile care ies prost sunt singurele pe care le caut. Pentru că nu mi se pare de nicio culoare că îmi fac treaba "bine". "Bine" e doar un cuvânt precar - urmat de "mai bine" şi "tot mai bine". De aia e mult mai important pentru mine să fac ceva. Să fac. Pur şi simplu. După câteva retrospective, totul e prost, totul trebuie schimbat, refăcut, demolat, destrămat etc.

Dar răul făcut la vremea lui e valoros pentru mine. Nu există "mai bine" pentru mine. De curând totul e doar prima mână - şi cel puţin ceva timp aşa o să rămână. Nu vreau să mai peticesc nimic un timp. La fel cum eu sunt întreg - tot ce fac poate să fie un micro-întreg la vremea lui. Atât. Vremea lui poate să fie - mai mult sau mai puţin - o lună, o seară, o clipă.

Scuze că trec dintr-una într-alta, dar asta cu "o lună, o seară, o clipă" şi-o cere. Aia e. A fost bună o clipă. Aici se aplică bine filosofia de dinainte. O coordonare prin juxtapunere frumoasă - trei elemente reper-temporal - două cu valenţe multiple. Dacă despicăm firul ăsta ajungem la ceva posibil date de neuitat dintr-o seară (mai mult sau mai puţin apropiată) - în care - pe deasupra - a fost ceva sclipire de moment. Un summer fling. În fine. Pseudo-poezie auto-vomitivă cu referinţe arhi-uzitate la astre etc.

De ce să nu anihilăm treaba asta coborând - beletristic - în ea? Dacă tot putem spune tot şi fără să spunem nimic. Iată.

Era o seară răcoroasă pe şantier şi împingeam o lipie fiecare, cu câte o cola la jumate în braţe. Rece şi aia, tată. (Da, uneori beau rece, e un flex. Ştiu că n-am voie.) Ne uitam la lună. Ea - şi nu o ea oarecare - ci acea "ea" pentru paşii căreia şantierul ăsta ar fi construit noi trotuare. Eu - cu vrăjeală, ca întotdeauna. Murdar de sos în colţurile gurii, ca întotdeauna. Cândva sosul ei o să se termine, nu? E pură strategie. Luna era mare de parcă era în luna a 9-a. Rotundă, plină, roşiatică. (Pe măsură ce scriu îmi aduc aminte că am mai scris despre shaorma. Poate nu chiar în felul ăsta, dar în fine. Gusturile nu se discută.)

Am terminat de mâncat şi ne-am pus măştile - e un lucru bun - dacă ceri cu usturoi, poţi să intensifici aşa - abia atunci vezi cât duci. Când ne-am întors pe bordură de la coşul de gunoi - ceva nor măricel acoperise şi el luna. O întreb dacă e ok să ne mai luăm câte una - poate aşa se dă la o parte.

Am stat - fiecare -
Sub lună
Cu câte-o shaorma
În mână.
(da, ştiu.)

Ar trebui să scriu numai despre lucruri frumoase, nu? Şi totuşi avem şi mefistofel printre rânduri - din când în când. Oricum, una peste alta, seara a fost de vis. Doar fiindcă am scris prea puţin despre asta - pare nereuşită. În realitate, aici e partea fizică, mecanică a serii. Ar trebui să vină peste multe abstracţiuni - multe despre care nici nu se poate vorbi. "Iubirea", nu? Nu.

Mi-e teamă că am mai scris despre asta şi de multe ori nu se înţelege. Cum de fiecare dată nu scriu totul. Tot aşa cum nici ai mei nu înţeleg multe din câte le spun. Rectific, le spun totul. Şi pare că nu înţeleg nimic.

Am să fac şi lucruri pentru mine, da. Da, am să fac. Şi lucruri pentru mine. Pot să încep prin a materializa shaorma aia pe şantier, cu lună cu tot. Pot să încep prin a avea mai multă răbdare cu ai mei şi prin a nu mă mai supăra când uită de la mână până la gură. Pare uşor. La fel de uşor cum e să crezi că aş putea da foc la chestii prin oraş random, că tot ziceam.

Aici pot. Aici pot orice. Şi orice se întoarce de zeci de ori mai tare dacă nu e sincer. Aşa că, nu. Nu prea cred că am să fac şi lucruri pentru mine. Cel puţin nu acum. Pentru că mă simt cel care face lucruri pentru oricine altcineva decât pentru sine. Şi îmi şi place tare chestia asta. Un lucru bun ar fi să mă opresc din scris. O pauză mare. O pauză, mare. Dar şi la şcoală - aia are numai cinşpe minute. Şi - că tot ziceam - mă intrigă mai tare lucrurile rele. Nu "bune, mai bune, tot mai bune".

Când mă gândesc într-un final să-ţi scriu
Caut felurile cele mai grele
De zici că m-am înhămat la rele
De spatele cuvintelor mele
Mă tot gândeam să mă las de carne.
Dar gândul ăsta îmi trecea în aproximativ 15 minute
Atâta dura să se facă friptura, ştii ce zic?
Mamei îi spun că vreau cartofi prăjiţi azi la prânz
"Pireul e gata în cinci minute"
spune Karma
Revenind la despre ce naiba e textul ăsta de fapt.

Mă tot holbam la faţa ei în timp ce îmi beam fericit ultima gură de cola şi ea făcea la fel. Avea sos în colţurile gurii. Şi ea tot din iubire se uita. Se uita cum aveam - şi eu, la rândul meu - sos în colţurile gurii. Era o linişte de-aia în privirile noastre, de ai fi zâmbit, dar nu-ţi venea să zâmbeşti. Mai bine aşa - dacă aveam naibii ceva printre dinţi?