Blestemul mortal al picioarelor puturoase

Femeia ne-a întrebat imediat ce s-a aşezat lângă noi "Vă deranjează dacă mă descalţ puţin? Nu mai pot." Ca nişte băieţi cumsecade am răspuns că nu e niciun deranj, fără să fie măcar nevoie să ne consultăm din priviri. "Mulţumesc, maică!"

După două minute am hotărât să ne ridicăm noi, să plecăm de acolo. Nu voiam să spunem nimic, pur şi simplu am fi plecat repejor, prinşi într-o discuţie din care să nu fie nevoie să ieşim cel puţin până când dispărem din câmpul vizual al femeii.

Nu a funcţionat. Cum a văzut că ne ridicăm, femeia a început să se vaiete. Avea bătături mari din câte spunea. "Vă deranjează dacă mă ajutaţi cu un masaj la tălpi? Nu mai pot." Ca nişte băieţi cumsecade am răspuns că nu e niciun deranj, fără să fie măcar nevoie să ne consultăm din priviri. "Mulţumesc, maică!"

Mie mi-a picat piciorul drept. De cum m-am apropiat mai mult, am început să tremur şi i-am zis şoptit tipului cu care eram că o să plec pur şi simplu.
"Nu fi idiot!" mi-a şoptit. Dar eram deja prea departe să mai aud. Aşa ar fi trebuit să înceapă povestea. Prietenul meu a rămas singur acolo, condamnat să maseze ambele picioare ale femeii desculţe de pe bancă.

După un sfert de oră nu a mai rezistat nici el, doar că s-a şi gândit să îi spună femeii tot ce s-a adunat în timpul ăsta.
"Nu vă supăraţi, picioarele dumneavoastră put ca dracu. Miros a praz. De aia a şi plecat băiatul de mai devreme." Imediat ce a terminat de zis a plecat. După numai câţiva paşi - s-a întors. Părea că vrea să îi ceară ceva femeii.
"În mod normal nu spun asta, dar v-am masat picioarele un sfert de oră. Şi mi-ar prinde bine 30 de lei. Pentru deranj, doamne fereşte ce put."

Şi el îmi spusese mie să nu fiu idiot.

Femeia era şocată. Nu îi mai spusese nimeni aşa ceva în viaţa ei. I-a dat băiatului 30 de lei şi o bomboană scămoasă. Era foarte tăcută, de parcă nici durerea de picioare nu ar mai fi existat, subit.

A rămas acolo, cu ochii în soare. Desculţă şi tristă. Tălpile ei puţeau a praz, îngrozitor. Se gândea la exactitatea cu care băiatul a cerut 30 de lei. Ştia el ce ştia, probabil că a făcut asta de multe ori. Aşa ar fi trebuit să înceapă povestea. A rămas acolo, cu ochii în soare.

La un moment dat s-a hotărât să se încalţe şi să pornească spre casă. S-a încălţat. A pornit spre casă. Prietenul meu mă sunase deja să îmi facă în ciudă cu ăia 30 de lei.

Acasă, femeia s-a descălţat. A aruncat toate cumpărăturile în hol. S-a dus în sufragerie. S-a întins pe canapea. A încercat jumătate de oră jumătate de poziţie lotus. Şi-a mirosit picioarele tot restul după-amiezei. Seara a decedat. Probabil că nu de la asta, totuşi. Cumpărăturile au rămas în hol, aruncate care-ncotro.

Nu a trecut mult până a început să circule vestea, iar apropiaţii ei s-au strâns la o masă micuţă ziua următoare. Iar la masa asta micuţă, fiecare spunea câte ceva drag, ca să împrospăteze amintirea ei. Toată lumea a recunoscut - la aceeaşi masă micuţă - putoarea de picioare. S-a râs mult despre asta. Apoi s-a plâns. Pentru că nu a apucat nimeni niciodată să îi spună în faţă.

Da, miroseau a praz. Cumva.

Următoarele trei zile şi trei nopţi, în casa prietenului meu - care a masat tălpile alea un sfert de oră - s-a impregnat un miros acid de praz. Părinţii lui au încercat orice. Au văruit iar, au izolat, au schimbat mobila, au făcut deratizări. Nimic. Puţea în continuare ca dracu. Şi peste tot pe unde mergea băiatul, mirosul ăla mergea cu el. Ţinea cu draci ăia 30 de lei în pumni, gândindu-se din ce în ce mai mult la ziua în care a început totul. Nu mă putea suna să îmi spună că regretă, se dăduse mare prea mult cu banii ăia storşi pur şi simplu.

După aceea, mirosul a coborât doar în tălpile lui, pentru o eternitate. Şi orice petreceri am fi dat acasă, nu se descălţa niciodată. Învăţase lotusul complet. Şi el îşi mirosea picioarele foarte des. Ştia că a fost blestemat, sau ceva de genul ăsta. Toată lumea îl lua peste picior.

Oricum, cu sau fără blestem, lucrurile i-au mers destul de bine în viaţă. Mai târziu şi-a găsit o soţie, au venit şi doi copii. În mod normal, ca să se lege mai bine firul poveştii, ar trebui să descriu - sumar - picioarele fiecăruia. La copiii s-a transmis ereditar. Puţin schimbat - ce-i drept - faţă de prazul tradiţional cu care am defilat în poveste.

Morala e că ne putem abţine să spunem lucruri care nu trebuie spuse. (cu accent pe u în "putem", bineînţeles.) Dar nu pare să fie o morală pe bune. E mai degrabă o poveste idioată în care am tot presărat glume ieftine cu şi despre picioare. Şi nici măcar nu e povestea mea. Ceea ce nu poate să însemne decât un singur lucru. Trebuie neapărat să o reiau.

Aici ar fi trebuit să înceapă povestea.

Femeia ne-a întrebat imediat ce s-a aşezat lângă noi "Vă deranjează dacă mă descalţ puţin? Nu mai pot." Ca nişte băieţi cumsecade am răspuns că nu e niciun deranj, fără să fie măcar nevoie să ne consultăm din priviri. "Mulţumesc, maică!"

După două minute am hotărât să ne ridicăm noi, să plecăm de acolo. Nu voiam să spunem nimic, pur şi simplu am fi plecat repejor, prinşi într-o discuţie din care să nu fie nevoie să ieşim cel puţin până când dispărem din câmpul vizual al femeii.

Nu a funcţionat. Cum a văzut că ne ridicăm, femeia a început să se vaiete. Avea bătături mari din câte spunea. "Vă deranjează dacă mă ajutaţi cu un masaj la tălpi? Nu mai pot." Ca nişte băieţi cumsecade am răspuns că nu e niciun deranj, fără să fie măcar nevoie să ne consultăm din priviri. "Mulţumesc, maică!"

Mie mi-a picat piciorul drept. De cum m-am apropiat mai mult, am început să tremur şi i-am zis şoptit tipului cu care eram că o să plec pur şi simplu.

Nu am plecat. I-am spus în cor femeii că îi put picioarele. Şi i-am cerut 30 de lei de căciulă - deja în capul meu aveam experienţă de la povestea anterioară.

Femeia era şocată. Nu îi mai spusese nimeni aşa ceva în viaţa ei. Ne-a dat câte 30 de lei şi câte o bomboană scămoasă. Era foarte tăcută, de parcă nici durerea de picioare nu ar mai fi existat, subit.

Acasă, femeia s-a descălţat. A aruncat toate cumpărăturile în hol. S-a dus în sufragerie. S-a întins pe canapea. A încercat jumătate de oră jumătate de poziţie lotus. Şi-a mirosit picioarele tot restul după-amiezei. Seara nu ştim dacă a decedat sau nu. Şi poate e mai bine aşa.

Noi pur şi simplu nu am mai văzut-o de atunci.

E puţin mai prietenos finalul ăsta, dar tot nu sunt sigur dacă e varianta la care să mă opresc. Pentru că e politically correct. Şi nu înseamnă nimic.

Pisica ei ajunsese - fix în ziua aia - la cea de-a 9-a viaţă. A murit demn, la picioarele stăpânei sale.

Ce dracu? Nu, nu, nu...

Chiar e nevoie de un final de ăsta ca să fie totul cum trebuie? Ce urmează? O pseudo-morală, sau ceva de genul? Nu, nu, nu...

Femeia a umplut cada după ce a terminat de adulmecat piciorul din lotus. S-a aşezat cu grijă. A mânuit cu tact bureţelul de baie. Picioarele ei se spălau, cu mâinile ei. Şi puteai să vezi cum se desprind - uşor uşor - din tălpile alea, 3 căsnicii lungi, 2 copii realizaţi şi fiecare la casa lui, o pensie frumuşică etc. Toate urmând să fie înghiţite în sunetul ăla de când se scurge toată apa din cadă.

După ce s-a scurs totul, femeia a decedat. (Hm... Aparent, primul final era destul de bun. Cred că şi blestemul rămâne.)

E cu dus şi întors toată alegoria asta. Dacă tu crezi în nespălatul picioarelor, de exemplu, s-ar putea să mori când le speli. Nu cred că e cea mai bună morală de pe aici, dar e în ton cu toată nehotărârea acumulată în textul ăsta.

(Nicio fabulă nu a fost rănită în timpul scrierii acestui fragment.)