Vlad Udrescu (foto: Oana Radu)
Leta Popescu: Vlad, eşti un actor "drăguţ"? Disponibil tot timpul?
Vlad Udrescu: Nu. Cred că un actor trebuie să-şi aleagă atent rolurile şi proiectele pe care le face. Să fie atent la ce acceptă de la regizor sau de la echipa de creaţie. Admir actorii cu personalitate puternică, acei actori ciufuţi uneori, dar care nu prea renunţă la personalitatea lor. Artiştii care centrează lucrurile în jurul lor şi care determină regizorii sau echipele să se învârtă în jurul lor. Dar eu nu sunt nici aşa. Eu vreau ca toată lumea să fie bine. Încerc să lucrez pe calm şi mă concentrez în a îndeplini viziunea regizorului.
L.P.: Sună ca şi cum îndeplinirea viziunii regizorului e un compromis al personalităţii actorului...
V.U.: Nu e un compromis. Dar regizorul trebuie să ghideze actorul. În final tragem oricum la aceeaşi barcă, ne dorim acelaşi lucru: o experienţă semnificativă.
L.P.: Simţi uneori că regizorul încalecă creativitatea actorului, sau de unde admiraţia pentru actorii care fac ca lucrurile să se învârtă în jurul lor?
V.U.: Acel gen de actor degajă în permanenţă un soi de putere asupra celorlalţi. Inspiră o intangibilitate care, de altfel, e doar un mecanism de protecţie. Admir şi mă înduioşează vulnerabilitatea lor.
L.P.: Cum ai descrie tu relaţia ideală regizor-actor?
V.U.: La mine e vorba de încredere. Eu am nevoie de validare de la regizor. Am nevoie să mă placă, să simt că sunt relevant pentru proiect. Se întâmplă să nu am încredere în mine, în ce gândesc eu despre "ce se vede în afară!" aşa că am încredere în regizor.
L.P.: Când eşti cel mai generos?
V.U.: Când sunt lăsat în pace, când nu mă simt controlat foarte tare. Recunosc însă că îmi prinde bine să lucrez şi cu regizori mai autoritari, sau mai agresivi, sau care nu sunt relaxaţi mereu ci care trag de tine, te descompun şi în final rezultatul e mai bun. Până la urmă contează rezultatul, nu experienţa cu un anumit regizor sau cu echipa. Dacă în final sunt un actor mai bun, experienţa de la repetiţii rămâne pe ultimul loc.
L.P.: Ce nu accepţi?
V.U.: Texte care nu mă provoacă, personaje care nu mă provoacă, regizori şi experienţe care nu mă interesează. Iar legat de text mă interesează problematica lui.
L.P.: Există anumite teme despre care vrei să vorbeşti?
V.U.: Indiferent de temă, mă interesează jocul cu realitatea, graniţa între real şi percepţie, textele care sparg convenţia teatrală obişnuită.
L.P.: Eşti un actor radical?
V.U.: Ce înseamnă actor radical? Cum e un actor radical? Un actor care joacă numai un anumit gen de teatru? Pe o anumită temă? Care lucrează doar cu anumiţi oameni? Care militează pentru chestii? Dacă asta e, nu sunt radical. Sunt opusul radicalului. Sunt de o toleranţă exagerată, poate că asta e radical.
L.P.: Eşti tolerant şi cu tine?
V.U.: Sunt de o toleranţă exagerată când lucrez la un rol. Atât cu mine cât şi cu oamenii din jurul meu. Nu opun rezistenţă la nimic. Sunt dispus să accept cam orice ca rezultatul să fie cât mai aproape de ce îmi imaginez.
L.P.: Şi dacă îţi iese prost? A cui e vina?
V.U.: Iese prost când ne pierdem încrederea unul în altul, eu şi regizorul.
L.P.: Care e laboratorul tău ca actor? Cum ţi-ai defini laboratorul de creaţie?
V.U.: Senzorial l-aş defini. Încerc sa găsesc senzorialitatea personajului şi energia lui, asta în afară de obiectivele pe care le setez pentru fiecare scenă şi obiectivele pentru întregul parcurs al personajului. Şi mi se întâmplă, de asemenea, să-mi fac "o librărie de imagini" (fictive şi reale). Imaginile pe care le creez în mintea mea mă stimulează la nivel emoţional sau senzorial. Mai concret, lucrez destul de mult pe metoda Michael Chekhov şi metoda Ivana Chubbuck. Cu aceste metode de actorie rezonez foarte bine.
L.P.: Funcţionează mereu aceste metode? Munceşti mult la fiecare rol sau te mai bazezi şi pe instinct?
V.U.: Metodele funcţionează, da. Şi muncesc destul de mult. Iar eu sunt un "self-made-man". Mi-am bătut mereu capul cum să mă construiesc."Build identity and forge for meaning". Tipul care a scris Demonul amiezii, Andrew Solomon, a zis asta la un Ted şi mi-a rămas în minte. Ce poţi să faci într-o viaţă? Să construieşti şi să cauţi sens.
L.P.: Există ceva ce ai schimba în mentalitatea actorilor?
V.U.: Seriozitatea cu care îşi privesc şi îşi construiesc rolurile. Asta aş schimba. Adică lipsa de seriozitate. Mă mai scoate din sărite faptul că în mediul instituţionalizat nu există competitivitate. Majoritatea angajaţilor au impresia că o să fie acolo pentru totdeauna şi atunci unii nu sunt motivaţi de nimic în afară de salarii. Simt că pic din ce în ce mai mult în această capcană a plafonării.
L.P.: Au impresia că vor fi acolo pentru totdeauna sau...?
V.U.: Nu. Chiar vor fi acolo.
L.P.: Te ia şi pe tine? E un microb ăsta? Când ajungi la un confort, uiţi să mai cauţi?
V.U.: Da. E un microb atâta timp cât nu te provoci sau nu eşti provocat. De multe ori am impresia că trebuie să-mi diversific mult experienţele ca să nu mă plafonez.
L.P.: Şi cum le diversifici?
V.U.: Încerc să merg la workshopuri în afară şi să lucrez cu artişti care ştiu alte lucruri decât cele pe care le ştiu eu. Aşa am avut ocazia să lucrez cu un mare regizor belgian de origine franceză, Armel Roussel, am regizat un spectacol cu nişte artişti ucraineni într-o rezidenţă în Kiev, am participat la quadrienala de artă contemporană de la Praga, am ajuns la Avignon cu un workshop pe management cultural, am lucrat la un one man show (My Arm de la Point, făcut cu Dragoş Muşoiu) şi am fondat şi asociaţia culturală Arena care produce spectacole de teatru.
L.P.: E ceva ce ai vrea foarte tare să faci în teatru sau în film şi nu ai făcut încă?
V.U.: Da, aş experimenta mai mult. Poate un performance în care să mă expun mai mult şi la care să scriu şi textul. Dar tot aş avea nevoie de regizor măcar să-mi spună "mai la stânga", "mai la dreapta".
L.P.: La asta sunt buni regizorii?
V.U.: Hai să nu ne certăm. Aş vrea să mă concentrez pe film.
L.P.: Cum faci să se întâmple?
V.U.: Particip la 10 pentru Film în cadrul TIFF 2020 în contextul unei epidemii mondiale. Urează-mi baftă şi tradiţionalul stay safe.
(pauză)
L.P.: Ce ai schimba la nivel de mentalitate în teatrul românesc?
V.U.: Cârdăşiile, prieteniile, tot ce presupune o obligaţie de serviciu care e de fapt o prietenie sau o înţelegere dintre doi directori de teatru. Aş mai schimba serbările sau spectacolele formale (gen: Ziua României)... şi aviditatea cu care se acceptă proiecte care nu ne pasionează, încurajarea chiar de a face proiecte inutile pe banii statului.
Mă enervează şi discrepanţa dintre artistul independent şi artistul salariat care în ultimii ani a devenit colosală. Când m-am angajat la Craiova, în 2015, salariul nu îmi asigura nici jumătate din cheltuielile lunare. Puneam bani de la mine să joc teatru. Lucrurile s-au schimbat în cadrul instituţionalizat dar pare că în independent situaţia a rămas tot ca în 2015. Artiştii trebuie remuneraţi corect. Primesc mereu mesaje de la diverse agenţii de casting care oferă aceeaşi bani pe care îi ofereau în 2013!!!. Directori de teatre care plătesc actori tot cu 50 sau 100 de lei pe spectacol. Jenant.
L.P.: E artistul special? Poate arta schimba lumea?
V.U.: Da, dar nu vreau eu să pun presiunea asta pe mine. Mi se pare că arta oferă alte perspective, alte metode de interpretare ale lumii. Nu avem posibilitatea într-o viaţă şi într-un timp definit să trăim o paletă complexă şi diversificată de experienţe sau de stări. Putem trăi prin artă vieţile altor oameni, experienţele altor oameni. Iar ca actor nu fac decât să-i ofer unui spectator experienţa de a fi altcineva, prin mine. Asta e special.
L.P.: Şi cu ce ajută asta?
V.U.: Nu ştiu... Scapi de plictiseală. Arta te scapă de plictiseală sau de nonsens. Ajută la explorarea ta sau a lumii în care trăieşti. În cazul meu cel puţin asta s-a întâmplat când am întâlnit anumiţi artişti sau lucrări de artă.
L.P.: Înţeleg că dacă ai fi mecena ai investi în artişti?
V.U.: Nu neapărat. În ştiinţă, în cercetare, poate. Cercetare medicală, neuroştiinţifică.
L.P.: Poate vor cerceta şi vor descoperi că arta e cu adevărat importantă chiar şi medical vorbind.
V.U.: Da, aş investi în asta.
L.P.: Ce ai păstra? Ce te ţine în bula asta?
V.U.: Anumite spectacole sau filme care mă fac să-mi amintesc nişte stări pe care nu pot sa le uit.
L.P.: În ce ai cea mai mare încredere?
V.U.: În oameni.
L.P.: Pe bune?
V.U.: Da. Tu?
L.P.: Nu în oameni.
V.U.: Serios?
L.P.: Hai să nu...
Vlad Udrescu (n. 1986) este actor la Teatrul Naţional Craiova. Îşi face debutul la Teatrul de Comedie Bucureşti şi îşi desfăşoară activitatea atât în teatrul independent, cât şi în cel instituţionalizat. Colaborează cu teatre precum: Teatrul Naţional Bucureşti, Teatrul Mic, Teatrul Nottara, Teatrul Luni de la Green Hours, Teatrul Naţional Bruxelles, Fabrica de Pensule, Godot Cafe Teatru sau Teatrul Point. Vlad este preşedinte fondator al Asociaţiei culturale "Arena" sub egida căreia produce şi susţine proiecte teatrale independente.
Leta Popescu (n. 1989) este regizoare de teatru, abordează în spectacolele sale teme ale prezentului fără a face un tip de teatru militant. E interesată de dramaturgia autorilor contemporani români şi îşi creează propriile proiecte regizorale. Activează pe scenele din România începând cu anul 2013.