Amestecul de comedie, dramă, ritm alert, imagine şlefuită, interpretări actoriceşti memorabile şi ton uşor mainstream pe care le-a oferit lungmetrajul cu care a câştigat 8 trofee Gopo (inclusiv Cel mai bun film, cel mai bun scenariu şi Cel mai bun regizor, dar şi Cel mai bun debut) au ridicat mult ştacheta pentru miniseria produsă de HBO care va fi lansată în toamna lui 2020, un heist movie autohton intitulat Bani negri (pentru zile albe) care îi are în rolurile principale pe Alexandru Papadopol şi pe Cristian Bota. Primele două episoade au fost prezentate în exclusivitate în cadrul unei proiecţii la TIFF 2020, în prezenţa echipei.
Alexandru Papadopol şi Cristian Bota în Bani negri (pentru zile albe)
Andrei Vornicu: După lungmetrajul Un pas în urma serafimilor urmează o miniserie pe HBO, Bani negri (pentru zile albe). Există anumite similitudini de ordin estetic sau de viziune între cele două producţii?
Daniel Sandu: Serialul, ca produs, e diferit faţă de lungmetraj, dar are elemente cheie pe care eu le caut în fiecare film pe care îl fac: trebuie să aibă o poveste puternică, trebuie să aibă un mesaj şi mai trebuie să aibă un al treilea element care e secret şi e ştiut numai de mine. Dacă sunt toate trei, atunci mă implic, vreau să spun povestea aia şi să îmi asum poziţia de regizor sau de scenarist. De la aceste trei elemente, dacă luăm o poveste puternică şi un mesaj puternic, în momentul în care construieşti arhitectura întregului scenariu, începi să decizi formatul, genul şi toate elementele de împachetare a poveştii şi îţi dai seama dacă o poveste e potrivită pentru un lungmetraj sau pentru un serial. Consider că toate lungmetrajele mele au o poveste interesantă şi un mesaj puternic. Şi un al treilea element cheie, desigur.
A.V.: Pe care ar trebui să-l identifice spectatorul? Sau e ceva foarte subiectiv?
D.S.: Aici e foarte subiectiv, ţine strict de mine, ca autor. Acestea sunt motoarele care mă determină să pornesc în călătoria asta, pentru că e o călătorie ce durează ani de zile. Dacă îţi asumi mulţi ani acest proiect, trebuie să îţi doreşti mult să îl faci, ca să ai energia să îl duci până la capăt. Eu aşa am găsit răspuns: trebuie să fie o poveste grozavă, să aibă în spatele poveştii un mesaj puternic pe care să îl transmit oamenilor şi aceştia să îl înţeleagă, şi mai trebuie să aibă un element cheie pe care nu îl împărtăşesc cu spectatorii, acolo e relaţia dintre mine şi poveste. Doar aşa decid să fac un film. Dacă am doar o poveste grozavă şi un mesaj puternic, nu e suficient pentru mine. Când dau de o poveste grozavă, uneori îmi ia ani de zile ca să îi găsesc acel element suplimentar. Am multe idei care stau în background-ul minţii mele şi aşteaptă să identific acel element cheie. Până nu îl identific, ele nu intră pe calculator ca să înceapă să fie scrise.
A.V.: Sunteţi deopotrivă scenarist şi regizor. Cu care ipostază v-aţi identificat mai de timpuriu?
D.S.: Mai de timpuriu m-am identificat cu ipostaza de scenarist pentru că e mai facil să începi să scrii pe calculator nişte gânduri. E mult mai greu să construieşti o echipă, să obţii un buget şi să realizezi un film. Ca să ajungi până în punctul ăla, trebuie să convingi oamenii cu ceva. Trebuie să îi convingi cu o poveste şi cu o abilitate tehnică care ţine de regie şi pe care o construieşti făcând nişte scurtmetraje, făcând nişte filmuleţe, o facultate, urcând treptat. Mie îmi plac amândouă, dar sunt două joburi total diferite. Scenaristica, pentru mine, e similară cu arheologia. Tu ai o idee şi începi să sculptezi în ea şi descoperi cum acea idee are rădăcini. Regia în sine o compar cu arhitectura. Sunt două procese diferite. Puteam foarte simplu să fac doar unul din ele, dar pentru că, la bază, sunt povestitor, mă simt confortabil în ambele. Dar nu am nici o problemă dacă scriu ceva şi va fi regizat de altcineva. Aş avea, în schimb, o problemă dacă scrie altcineva ceva şi dup-aia trebuie să regizez eu, în cazul în care nu îndeplineşte cele trei condiţii enumerate mai devreme. Pentru că, altfel, dacă cineva are un scenariu care lui i se pare grozav şi mi-l pune în faţă ca să îl regizez, dacă nu conţine cele trei elemente, mi-e teamă să nu dau greş. Dar aştept momentul când o să găsesc un scenariu scris de altcineva şi eu o să-l regizez.
A.V.: Aţi primit multe propuneri?
D.S.: Nu, am primit puţine. O singură dată am reuşit chestia asta, am regizat un scurtmetraj după un scenariu scris de un prieten de-al meu. Am mai primit ocazional nişte lungmetraje, erau OK sau bunicele, dar nu au pornit în mine sclipirea aia, să-mi doresc să spun povestea respectivă.
A.V.: Spuneaţi că sunteţi la bază un povestitor. Sunt multe poveşti care v-au fascinat, poate chiar obsedat, dar care nu s-au concretizat într-o formă finală?
D.S.: Da. Aici sunt două chestii: uneori mă uit în spate la poveştile de care eram impresionat acum 10 ani şi, când mă uit acuma, zic: Aoleo, bine că n-am făcut filmul ăla! Sau dacă aş face acum filmul ăla, l-aş modifica nu ştiu cum. Sau sunt proiecte pe care, deşi le-am scris sau vreau să le scriu, nu ţin neapărat să le regizez, prefer să le dau altcuiva dacă găsesc un regizor interesat să citească şi să vrea să facă filmul respectiv. Dar sunt poveşti care rămân în background pentru că, până la urmă, munca asta de povestitor e ca cea a sculptorilor, care au în atelierul lor mai multe lucrări şi nu toate vor ajunge în muzeu.
"Avem filme comerciale, avem şi de festival, dar să avem şi pe la mijloc ceva. Eu asta am încercat: să ofer o alternativă"
A.V.: Nu credeţi că faptul că durata de realizare a unui proiect cinematografic e atât de mare e în dezavantajul unui regizor? Acesta trebuie să rezoneze un interval lung de timp cu o idee astfel încât să îi rămână actuală şi să nu renunţe la ea. Nu incomodează acest lucru procesul creaţiei?
D.S.: Ba da. Este incomod, dar nu prea ai de ales fiindcă filmul e o artă costisitoare. În situaţii de criză internaţională, oamenii se pot lipsi de filme, dar nu se pot lipsi de mâncare. Când e o situaţie de criză, artele sunt primele care suferă. Sau poate să nu fie o situaţie de criză, dar e dificil dacă activezi într-o ţară în care sistemul cinematografic nu funcţionează sănătos. Adică noi nu avem săli de cinema în care să dăm filmele şi atunci nu se vând suficiente bilete cât să acoperi un buget, motiv pentru care breasla e subvenţionată de stat prin Centrul Naţional al Cinematografiei la care aplici un dosar şi aştepţi ca dosarul să fie analizat de nişte oameni. După ce primeşti să spunem că un răspuns pozitiv, dosarul acela nu îţi acoperă bugetul decât în proporţie de maximum 50%, ceea ce presupune că după ce ai câştigat acea finanţare trebuie să mai lucrezi încă un an sau doi ca să găseşti co-finanţatori din România sau din străinătate care să vină cu restul de 50%. După ce ai obţinut şi asta, mai durează încă un an până reuşeşti să construieşti echipa şi să intri în pre-producţie. Ca să nu mai zic că mai durează doi ani până scrii povestea. Când faci un calcul, îţi dai seama că trec anii, motiv pentru care mulţi regizori dezvoltă în paralel proiecte ca să reducă puţin distanţa dintre filme. Mie mi-a luat 10 ani până am reuşit să fac Serafimii şi scopul meu ulterior a fost să mai reduc distanţa dintre filme. În acelaşi timp, nici nu cred că e sănătos artistic să faci un film pe an. Nu ştiu dacă tu ai timp, ca autor, să procesezi informaţia şi să acorzi suficient timp muncii de regie şi de scenaristică cât să faci an de an câte un film. Poate că unii o fac. E un maraton, o performanţă. Depinde şi de filmele pe care vrei să le faci, cum vrei să arate ele. Şi mie mi-ar conveni să fac un film pe an, dar să arate cum arată filmele pe care le admir eu, în special filmele americane.
A.V.: Vi s-a părut dificil să propuneţi o nouă formulă estetică în circuitul filmelor din România unde încă prevalează minimalismul? Cum e să împăcaţi componenta de divertisment cu cea artistică astfel încât să vă reprezinte fără a face un compromis major?
D.S.: Extremele ar fi fost filmul comercial sau filmul de festival. Ce mi-am propus eu a fost să nu fac nici una din aceste extreme, ci să caut o intersecţie: să fac un film care să aibă un anumit grad de comercial, dar care să aibă şi o anumită profunzime pentru spectatori cu o pregătire cinematografică mai bogată, pentru oamenii de festival, pentru criticii de film. E foarte greu de atins această intersecţie şi eu şi echipa mea ne străduim să o atingem cât putem. Când am început cu Serafimii, erau aceste preconcepţii că măi, e puţin prea comercial, că te-ai dus prea mult, că nu ştiu ce, dar în acelaşi timp erau şi alte feedback-uri care spuneau că e ca o gură de oxigen, că mai avem nevoie şi de alt fel de filme, să avem din ce să alegem. Bun, avem comerciale, avem şi de festival, dar să avem şi pe la mijloc ceva. Eu asta am încercat: să ofer o alternativă. Dup-aia publicul nu are decât să judece, să cumpere bilet la orice film doreşte. Eu nu sunt împotriva vreunui gen sau vreunui film. Eu sunt pentru orice gen şi pentru libertatea de creativitate. Dacă se poate, vreau să am şi eu un loc unde să spun poveştile mele.
A.V.: Nu vi se pare puţin forţată distincţia între filmul de festival care, chipurile, trebuie să fie foarte elitist sau să respecte anumiţi parametri estetici sau de conţinut şi filmul aşa-zis comercial? Nu pot exista fuziuni fericite între cele două zone?
D.S.: Eu cred că toţi autorii îşi doresc asta şi cu toţii plănuiesc. Uneori iese, alteori nu. Atunci când un autor serios face un film, nu cred că el zice: fac acest film pentru festival sau pentru public. El zice: vreau să fac cel mai bun film pe care cred eu că pot să-l fac anul ăsta. E ca atunci când joci fotbal şi ai un penalty. Sunt 11 jucători. Oricare jucător ar lovi mingea altfel. Când ajungi tu la rând, îţi spui: mă, eu mă gândesc că dacă lovesc mingea cu efect şi se duce-n colţul ăla, cred că e cea mai bună cale spre gol. Îţi iei avânt şi-o dai aşa, apoi se duce sau nu se duce-n gol. Dar tu când te aşezi în faţa mingii, vrei să dai golul ăla. După ce se termină faza, dacă a fost gol sau nu, vor judeca comentatorii şi spectatorii. Încep să vină judecăţile: de ce-a făcut aşa autorul şi n-a făcut invers? De ce-a făcut film de festival sau film comercial? El a vrut să facă un film foarte bun, iar mingea, respectiv filmul, a luat-o aşa şi s-a dus acolo.
A.V.: În România încă e promovată foarte mult ideea de film de festival sau film elitist la care vin, de fapt, foarte puţini spectatori. Am vorbit despre filmele care se află undeva la mijloc, dar nu credeţi că ar trebui să existe şi film comercial, dar de calitate? Bine făcut, impecabil tehnic, cu miză.
D.S.: Ar trebui, dar cine poate să-l facă? Filmele de festival nu s-au născut intenţionat, ci problema a fost că, după Revoluţie, s-au decimat sălile de cinema şi tu nu mai aveai unde să proiectezi filmele pe care le făceai. Astfel, nu-ţi veneau spectatori şi nu vindeai suficiente bilete încât să recuperezi nişte bani. Atunci, nu aveai bani să faci mai târziu alt film, mai bun. Se restrângea bugetul: anul ăsta făceai un film de 10 lei, la anul făceai un film de 9 lei, peste doi ani, de 8 lei. Şi-atunci filmele începeau să arate aşa cum arătau. Or, chestia asta a venit mănuşă o dată cu Noul Van, când au tăiat până la os în toate mijloacele de expresie, de la muzică la colorizare, ca să facă filme minimaliste. Şi filmul minimalist devenise cumva exotic pentru festivalurile străine. Atunci, autorii de film români şi-au dat seama că ei fac filme pentru publicul străin care aprecia mult mai mult filmul românesc decât românii. De exemplu, pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile al lui Cristian Mungiu, în România, realizatorii au organizat o caravană şi au dus filmul din oraş în oraş, unde nu existau săli de cinema şi, în câteva luni, au reuşit să ajungă la 80.000 de spectatori. Acelaşi film, în prima săptămână în Franţa, a avut 700.000 de spectatori. Atunci când faci un film te gândeşti că îl faci mai degrabă pentru publicul european care are săli de cinema şi care se duce şi cumpără bilet, iar publicul român e doar tangenţial atins. De-asta se fac filme de festival, fiindcă nu sunt suficienţi spectatori care să vină să umple sălile încât să se justifice să facem filme pentru ei.
A.V.: Probabil că strategia asta funcţionează pentru cineaştii care au asigurată o distribuţie în străinătate. În caz contrar...
D.S.: Aşa este. Dar uite ce se-ntâmplă interesant în ultimii ani: vin nişte filme extrem-comerciale, precum Miami Bici, care vinde 500.000 bilete, ceea ce înseamnă că există un potenţial de public dispus să meargă la film românesc, dar nu este dispus să vină la orice film. În principiu, nu vrea să se plictisească. E adevărat că filmul ăla e o extremă comercială. Ideea e dacă ar reuşi să facă cineva un film grozav simultan şi comercial şi de festival. Şi eu îmi doresc asta. E ceea ce mi-am propus cu Serafimii. Am fost pe-acolo: am avut 40.000 spectatori, a câştigat multe premii Gopo, ne-am apropiat cumva de ţinta asta, deşi e un film de debut şi n-a fost la mari festivaluri prin străinătate şi n-am atins centrul, să fie şi de festival, dar şi comercial. Încerc asta cu următorul proiect de film, să împing ţinta spre această intersecţie. Şi eu îmi doresc să fac la un moment dat un film atât de bun, încât să fie apreciat deopotrivă şi în festivaluri, dar şi de publicul larg. Mai am colegi regizori care îşi doresc la fel, dar de cele mai multe ori nu le iese. Sper să le iasă la un moment dat. Eu pot să spun că mă străduiesc.
"Pentru mine, Statele Unite are cele mai interesante filme din istoria cinematografiei"
A.V.: Ce ţară consideraţi că a produs cele mai bune filme din istorie?
D.S.: Din punctul meu de vedere, Statele Unite. Eu am crescut de mic copil cu filmele americane. Rareori aveam ocazia să văd un film european. Şi vedeam diferenţa asta de luciu, de sclipici, şi eram vrăjit de magia filmului american, de culorile alea, de întâmplările spectaculoase de acolo. M-au marcat filmele americane suficient cât să-mi doresc să fac filme, nu neapărat americane pentru că eu, fiind european, nu cred că o să reuşesc vreodată să fac un film american, o să-mi iasă cel mult o medie. Pentru mine, Statele Unite are cele mai interesante filme din istoria cinematografiei.
A.V.: De ce credeţi că au ajuns la această performanţă, fiindcă au dezvoltat o industrie în acest domeniu?
D.S.: Da, sunt foarte mulţi bani băgaţi, se caută multe poveşti, se investeşte mult în spectaculozitate, în efecte speciale. Dar cam toată Europa are cinematografii subvenţionate de stat. Statele Unite nu are pentru că ei merg direct pe profit, au reţele de distribuţie cu mii de săli de cinematograf. În Europa nu sunt atât de multe şi de-asta în multe ţări cinematografia se ducea în jos şi s-au inventat aceste CNC-uri care colectează nişte bani din diverse taxe. Astfel se formează un buget care susţine o industrie care altfel s-ar închide. N-ar exista bani să faci film.
A.V.: Pe de altă parte, există în SUA şi un reflex antrenat în timp de a merge la cinema, care nouă ne lipseşte.
D.S.: Da, aşa e. De exemplu, când era serialul Seinfeld, care se difuza joia, şi serialul Friends. În SUA era o tradiţie: joia era party acasă. Veneau prietenii cu o oră-două înainte, deschideau o sticlă de vin, mâncau nişte floricele, după care începea sitcom-ul, care ţinea 22 minute. Pentru alea 22 minute stăteau, se distrau, se amuzau, după care îşi continuau băuturile şi poveştile. SUA are o tradiţie de a face ceva în seara de joi, care e la mijlocul săptămânii. De fapt, e un pretext de a se reuni nişte oameni şi de a-şi lua o pastilă de 22 minute de distracţie şi de umor. Tradiţia e veche fiindcă sitcom-ul există în America de multe decenii. Americanii au creat această cultură, precum şi pe cea de a merge la cinema, de a vedea filme pe ecran mare, să-ţi cumperi popcorn, să stai comod, să-ţi cumperi jucării cu personajele. Generaţii întregi de copii au crescut duşi de mână de părinţi. E foarte puternic împământenită în ADN-ul societăţii, în cultura lor. Dup-aia, de-acolo am preluat cam toate celelalte ţări acest obicei, de a ne uita la filme americane. Ei mai au şi avantajul internaţionalizării limbii engleze, care e accesibilă. E greu să faci un film în limba română şi să îl dai internaţional.
A.V.: Cum credeţi că a evoluat gustul cinefilului român în ultimii 10-15 ani? Influenţat poate şi de noile canale de difuzare.
D.S.: În primul rând, s-a modificat modul de consum al spectatorilor. În sensul că, fiind din ce în ce mai ocupaţi şi având din ce în ce mai puţin timp liber, încep să consume produsele altfel. De exemplu, nu mai au răbdare să stea două ore să vadă un lungmetraj, ci văd azi o oră şi mâine o oră, deşi filmul ăla a fost creat ca o cursivitate, să-ţi creeze nişte sentimente. Dar oamenii vin obosiţi de la serviciu, trebuie să hrănească copiii, să doarmă şi mâine să o ia de la capăt şi-atunci au la dispoziţie doar jumătate de oră sau o oră pentru filme. Motiv pentru care au venit foarte bine din spate serialele şi miniseriile care au gândit aşa: hai să luăm un lungmetraj, îl facem mai mare şi îl secţionăm în capitole şi le dăm oamenilor câte o pastilă de 20 minute, jumătate de oră, 45 de minute, maxim o oră. Omul îşi ia pastila aia, se culcă, se odihneşte şi mâine vine şi petrece din nou timp cu universul şi cu personajele alea pe care, într-un lungmetraj, tu le înghesui în două ore şi, când s-a terminat filmul, omul e smuls din acel univers fiindcă nu poate să se întoarcă mâine să petreacă alte două ore în el. Acum, oamenii au început să consume filme pe telefoane mobile. Sunt seriale care se duc la 5 minute episodul. Legat de gusturi, odată cu tehnologia şi filmele devin mai accesibile, dar, din păcate, în cadrul specific tehnologiei respective. E păcat că tu construieşti un film pentru un ecran mare, pentru o experienţă vizuală, şi multă lume îl consumă aşa din multe motive: un motiv principal e că nu au săli de cinema sau dacă au, nu au timp să se ducă. Chiar şi aşa, e un tip de consumator nou, ceea ce înseamnă că el caută un anumit tip de produs. Unii oameni au mai multă sau mai puţină cultură cinematografică. Unii oameni sunt mai puţin pretenţioşi faţă de profunzimea poveştii, vor puţină distracţie să le clătească ochii. Atunci producătorii au început să dezvolte produse pentru aceşti oameni. Vorbind de Miami Bici sau 5Gang: Un altfel de Crăciun, ne referim la mase de oameni care nu prea se duc la filme de festival. Sunt targeturi diferite. Sunt oameni care oricum n-ar fi fost consideraţi cumpărători tradiţionali de bilete. Nu sunt 500.000 de oameni care se duc la film săptămânal sau lunar. Ce-au reuşit cei de la 5Gang să facă, şi mi se pare interesant, e că au capitalizat un public de YouTune pentru că ei sunt vloggeri şi şi-au făcut fani pe care au reuşit să-i transfere în sălile de cinema. Problema este că 5Gang, ca orice entitate strict comercială, nu poate să facă câte un film în fiecare săptămână cum face câte un video log în fiecare zi. Pe de altă parte, tot ei ar putea investi un pic mai mult în partea de scenaristică. Oricum e bine că îşi capitalizează imaginea de pe net şi o aduc în sală. Eu, de exemplu, nu sunt consumator de genul ăla de produs pentru că atunci când aleg să investesc două ore din timpul meu într-un film acesta trebuie să-mi oferă anumite elemente pe care eu le caut şi pe care nu mi le oferă deocamdată, dar există o grămadă de public căruia îi oferă. Oamenii ăia sunt şi ei spectatori, poate au altă pregătire sau altă cultură, dar nu înseamnă că sunt mai prejos decât mine. Consumăm produse diferite.
A.V.: Ce se aude de următorul lungmetraj, Tatăl mută munţii? Am înţeles că s-au încheiat deja filmările.
D.S.: Nu pot să spune foarte multe, doar că este în faza de post-producţie.
A.V.: Ce va aduce nou ca viziune faţă de Serafimi sau faţă de Bani negri (pentru zile albe)?
D.S.: În primul rând, sunt două poveşti total diferite. Ce va aduce nou este că serialul de la HBO este un hibrid între comedie şi dramă, cum a fost şi Serafimii, pe când lungmetrajul este doar dramă, nu are elemente comice. Nu am mai făcut până acum un astfel de film. Asta şi fiindcă nu am avut până acum o poveste care să îmi permită să mă limitez la dramă şi de-asta sunt entuziasmat şi curios de ce impact va avea asupra spectatorilor. În ceea ce priveşte serialul, mi se pare grozav că HBO ne-a dat posibilitatea să creăm o experienţă cu elemente comice pentru că le lipseau produsele de comedie din peisajul producţiilor locale. Au avut încredere şi ne-au dat posibilitatea să facem chestia asta şi ne-am simţit bine făcând-o. Şi la proiecţia din 7 august 2020 ne-am simţit bine urmărind serialul. El nu e gândit pentru publicul de festival, ci este gândit exact la intersecţie: are elemente comerciale, dar are şi mesaje puternice. Dar ce e important pentru mine e ca publicul, după ce îl vede, să se simtă bine şi, eventual, să îşi dorească să îl revadă. Sau să îl recomande altcuiva.
A.V.: Sunteţi ataşat de cinematografia americană. Dacă ar fi să alegeţi unul-doi actori americani din orice perioadă, cu care aţi fi vrut să lucraţi?
D.S.: Cred că Steve McQueen. Mi-ar fi plăcut să fac un film cool cu Steve McQueen şi cu o maşină bună (râde). Eventual o Dacie. Sunt mai mulţi actori. Mi-ar fi plăcut şi cu James Dean, chiar şi cu Sean Connery. Dacă mă vei întreba la anul, s-ar putea să am alt răspuns, dar în 2020 îl prefer pe Steve McQueen.