Omul din Atlantic

Dragă X,. doream să-ţi spun că sunt în sfârşit fericită. Iată, pot fără tine. Nu că se poate fără tine, ci este cu mult mai bine fără tine! Te-am uitat în sfârşit. M-am regenerat. Sunt vie, la fel de intactă cum eram odată, înainte de a te cunoaşte. Nu te mai car ca pe o piatră de moară în jurul gâtului meu.

Ţi-aş scrie mult, pe larg, sunt atâtea poveşti de spus aici, atâtea detalii ar fi de fapt absolut necesare, obligatorii chiar, dar nu pot să cuprind totul. Adică, dacă aş avea timp de risipit, aş face-o. Timpul este acum pentru mine cel mai preţios lucru pe care-l am şi nu îmi mai permit să muncesc în timpul liber la scrisori către tine, să bibilesc la ele şi să le corectez, să îmi vărs tot veninul pe care l-am acumulat din cauza absenţei tale. Mai bine stau şi privesc în gol, mai bine îmi las creierul să se relaxeze, mai bine te ignor, mai bine te uit.

Dar să trec la ce am de zis. Sub stratul ăsta gros de stres de la job, cu multă muncă şi o colegă dificilă, sunt fericită. Mă înţeleg excelent cu şeful meu, iar asta pentru că funcţionăm structural la fel. Ca oameni. Mai mult nu zic, admiraţia şi iubirea mea de câine pentru el, simbioza asta, complicitatea dintre noi mă împiedică să mai spun orice cuvânt în plus. Tema asta este tabu. Să vorbesc despre el e ca şi cum aş întina o religie. Omul este o mare personalitate medicală demnă de tot respectul şi admiraţia. Este şeful perfect. Când îi aud paşii pe hol dimineaţa, este pentru mine ca şi cum ar sosi Dumnezeu. Ziua mea de muncă se comprimă la o simplă jumătate de oră, aşa se simte. Ajung acolo şi apoi deodată se termină. Telefonul sună continuu, sunt enorm de multe sarcini de îndeplinit, lucruri de coordonat, este o nebunie aproape incontrolabilă. Uneori nu am timp să merg nici la toaletă şi trebuie să mă ţin ore în şir. De vreo două ori am şi scăpat un pic de pipi pe mine. În rest, vin acasă şi privesc în gol până la ora culcării. Sau mă uit la vreo serie reuşită pe Netflix.

Dar sunt vie sub această povară pe care trebuie s-o îndur fără să crâcnesc. Plus că acest job îmi dă respectul faţă de mine de care am nevoie ca să trăiesc. Îmi dă stabilitatea în viaţă şi sentimentul că sunt folositoare societăţii, că sunt un om între oameni. Îmi dă şi un venit, ceea ce scrisul nu îmi putea oferi. Să fiu secretară m-a restaurat ca om, iar anul acesta al pandemiei a fost un an foarte bun pentru mine. Mi-a oferit oportunităţi la care nici nu speram. Pentru mine anul 2020 a însemnat şansa să rămân singură în birou săptămâni în şir, iar ceilalţi să vadă ce pot, ceilalţi care poate ar fi presupus că totul este făcut de colega mea cu 25 de ani de experienţă, iar eu stau doar în umbră, frecând menta. Corona a fost şansa mea să mă afirm. Prin jobul de secretară - de fapt secretară şefă în formare, în secretariatul celui mai mare şef din clinică - mi-am recâştigat libertatea şi pacea. Acum pot face în linişte ceea ce-mi place, atunci când am timp, după job, la sfârşitul săptămânii, fără să mai aştept absolut nimic de la această îndeletnicire. Îmi iau satisfacţiile din cu totul altă parte.

De scris aş mai fi scris dacă aş mai fi avut timp. De exemplu, acum, după 9 zile de concediu am început în sfârşit să citesc o carte şi s-au dus o sută de pagini din ea din prima, ca şi cum n-ar fi fost. Nu e vreun roman bun, e prea personal şi prostesc, parcă sunt nişte postări pe facebook. Ştiu că pare puţin că am citit o sută de pagini, dar la un om cu un job atât de greu şi cu aşa de multă responsabilitate cum e al meu, este enorm, şi doar după o săptămână de nefăcut nimic am reuşit să găsesc energia necesară să citesc. Înainte de asta am ţinut o carte împrumutată de la bibliotecă timp de două luni de zile aiurea în casă şi nu am reuşit să trec nici de primele 100 de pagini în aceste 2 luni. Am dus-o înapoi necitită.

Aşa, iar acum ajung unde doream, deci sunt vie. Iar asta îţi voi demonstra cu vârf şi îndesat în cele ce urmează. Pregăteşte-te de un tur de forţă.

Aş vrea să încep prin a vorbi despre Lisabona. Ca să-ţi vorbesc despre acest oraş, mă văd nevoită să te întreb dacă ai văzut Lisbon Story al lui Wim Wenders. Pentru că atunci ai avea câteva noţiuni despre ce vreau să-ţi vorbesc, am avea un punct de plecare amândoi şi aş putea să te ghidez mai uşor printre cuvintele mele spre o mai bună înţelegere a sentimentului pe care vreau să ţi-l comunic. Vară, oraş străin, străduţe scăldate în soare, inundate de lumină, strălucind, sclipind în torida îmbrăţişare a unui august nemilos. Timp, mult timp expandat. În Lisbon Story, un inginer de sunet soseşte în Lisabona ca să termine un film împreună cu un regizor, dar regizorul este de negăsit, iar noului sosit nu-i rămâne decât să-şi petreacă timpul făcând cunoştinţă cu trupa de muzicieni care se ocupase de muzica filmului, să se îndrăgostească de solistă şi să se plimbe prin oraş ca să-i descopere sunetele, a, şi pe acolo există şi un cârd de copii. Majoritatea filmului se petrece în Belem, cartierul vechi. Este un film pe care ar trebui să-l vezi, un film inocent şi bun, generos, care linişteşte sufletul unui om.

Iar acum o să încep încet să-ţi vorbesc despre ce doream iniţial să-ţi spun. Ţi-am tot povestit neîncetat despre dorinţa mea de a iubi, despre faptul că de o vreme bună, mai precis ani de zile, mă tot uit în jur şi încerc să mă îndrăgostesc, să mă las fascinată de unul sau de altul. Măcar încerc, intenţia contează. Şi totul rezultă într-un pipi călduţ. Aici unde mă aflu, pe ţărmul Atlanticului, am avut ocazia să întâlnesc pe cineva. Atlanticul este rece, atât de rece că de fiecare dată când am intrat în el am avut senzaţia că am intrat într-o cadă plină cu cuburi de gheaţă, iar acum, după cum bine te-am informat, am otită şi sunt bolnavă acasă, deşi ar fi trebuit să încep munca, ocazie cu care însă pot să-ţi scriu toate acestea. Altfel cuvintele mele ar fi rămas nespuse. Hotelul în care am stat era foarte modest, deşi uriaş, pe multe nivele şi cu multe camere, dar mâncarea a fost foarte bună. Puţin şi bun, ca la un restaurant de multe stele. Frumos prezentată pe farfurie, o plăcere. Echipa de chelneri era tânără, dar şeful lor probabil, sau poate doar pentru că era singurul în vârstă am presupus că era şeful, cel care vorbea engleza prefect, cel mai prietenos, a ajuns să-mi atragă cumva atenţia chiar din prima zi. Da, ştiu ce o să gândeşti. Stai acum în faţa ecranului şi zâmbeşti ironic, cu superioritate. Te întrebi, cum? UN CHELNER a reuşit să-i transforme starea de pipi călduţ în furtună violentă pe mare? Un CHELNER? Femeia asta mă ia la mişto. Vrea să-i cred toate tâmpeniile. Greşeşti! Lasă-mă să vorbesc mai departe.

În primul rând te înţeleg, până şi eu mă gândeam, uitându-mă la el, că mi-am pierdut minţile. Cum, mă, un CHELNER? Adevărat că cine ştie cum îl adusese viaţa acolo, că dacă îl întâlneai pe stradă, după cum vorbea şi cum se purta, plus engleza impecabilă, ar fi putut lucra foarte bine şi într-o bancă, sau într-o mare corporaţie, putea fi director financiar sau manager de ceva, unul cu care să fi umblat eu cu adevărat. Să intre în şirul meu de iubiţi fără să iasă cu nimic în evidenţă, să nu iasă în evidenţă drept pană penibilă mentală. Dar era de vârsta mea, în orice caz. Avea pielea albă portughezul meu şi ochi verzi, dar verde de iarbă. Nu era vreo frumuseţe, dar măcar era foarte înalt. Nu reuşeam să îmi iau ochii de la el, iar el se simţea la fel de atras de mine. Dar tu ştii cum? Parcă eram doi magneţi care se atrăgeau. Aşa o atracţie imposibil de stăpânit şi de controlat şi atât de totală, nu-mi amintesc când am mai simţit.

Da, cu siguranţă sunt vie!

Şi nu, nu simt nimic pentru Markus sau pentru nimeni altcineva din mediul meu şi cu ocazia asta încetez să-mi fac iluzii. Nu poţi să-ţi impui să iubeşti. Să vrei, nu e destul. Nu e o alegere.

Important este că sunt vie. Totul e intact acolo în mine. Nu m-ai distrus! Din păcate, atracţie irezistibilă sau nu, sigur că nu mă pot încurca cu portughezi, dar a fost o descoperire fabuloasă. Nu m-ai ucis!

Iar acum îmi iau adio de la tine.

Ba nu, nu, mai stai puţin lângă mine, stai să îţi explic totul în amănunt, pentru că simt că pleci cu acelaşi rânjet plictisit. După cum am spus deja, m-am întors alaltăieri din Portugalia şi am otită, nu ştiu dacă ai avut vreodată otită, este mai rea decât durerea de dinţi de o mie de ori şi nici măcar nu reacţionează la pastilele de durere, le iau deja ca pe bomboane, presupun că la sfârşit voi fi bolnavă de stomac. Este ca şi cum un animal monstruos ar roade jumătate din capul tău, iar tu nu te-ai putea opune. Am urlat noaptea de durere. Aşa, deci să recapitulăm: tipul era unul din chelnerii de la restaurantul hotelului, părea un şef ceva peste ceilalţi, dar asta şi poate pentru că era singurul în vârstă. M-a durut sufletul când am plecat, m-am simţit distrusă. Nu am mai fost atrasă de cineva aşa total şi fără rezerve de un secol, cu entuziasm total şi tot tacâmul, şi faptul că îl simţeam la fel de implicat pe el, a fost extrem de straniu. Iar ăla ştia că sunt acolo cu familia, ceea ce îl făcea extrem de disperat. Dar mă aştepta în pragul restaurantului, care era cam pustiu, de, vremuri de corona, într-un hotel pe sfert ocupat, iar eu apăream singură, căci mergeam în faţă şi îi lăsam pe ai mei în urmă, şi schimbam unul cu celălalt cele mai minunate zâmbete posibile. Nu cred, de fapt, că mi s-a întâmplat aşa ceva niciodată cu cineva. Aşa o recunoaştere într-un alt om, aşa o întâlnire...!

Aproape că am plâns în avion. N-am făcut-o! Gândul că era doar un chelner m-a oprit din a mă face de râs. Un chelner? Asta-i tot ce a visat pentru sine? Tot ce a reuşit în viaţă? Punctul culminant al existenţei sale? Cât de retardat trebuie să fii să ajungi chelner?

Plus că... Nu sunt în stare să abandonez totul şi să mă mut tocmai în Portugalia! Nu pot s-o iau de la capăt acolo! Să îmi caut job şi să învăţ limba şi tot căcatul de la capăt! Sunt vie, dar nu nebună.

A fost însă superb.
Un moment în care îţi dai seama că pur şi simplu eşti viu. Şi că există minuni.

Dar trebuie neapărat, mai întâi de toate, să mai adaug ceva, ca să te fac să înţelegi. Trebuie urgent să îţi explic mai bine, pentru că simt că nu sunt îndeajuns de coerentă. Insist să faci o pauză şi să vezi Lisbon Story. Cred că este obligatoriu. Am fost desigur o zi şi în Lisabona, am bătut străduţele haihui, apoi ne-am urcat în chestiile astea pentru turişti, nu ştiu cum le zice, maşinuţele astea caraghioase electrice împopoţonate cu ghirlande de flori artificiale. Sigur că am început cu Belem, cartierul vechi. Dar cum îţi spuneam, am otită şi nu pot să dorm. Nu pot să dorm cu gândul la el. Am fugit de dragoste, nu-i aşa? Am dezertat ca o laşă. Am evadat. Nu pot încă să las un nou amor să mă rănească, să mă devasteze, evident că mi-este frică să iubesc iarăşi fără să fiu iubită, dar măcar e bine că sunt întreagă, că m-am regenerat după tine. M-am regenerat total. Cu tipul ăsta a fost ceva ce întâlneşti o singură dată în viaţă.

Hai să-ţi descriu încă o dată momentul. Să o luăm din nou cu începutul. Am rămas perplexă din clipa în care l-am văzut pentru prima oară, iar el a rămas perplex privindu-mă pe mine. Simţeam atracţia ca pe ceva palpabil. Eu nu mai sunt o adolescentă romantică de mult, după câte ştii din tot spamul cinic cu care te exasperez, asta am lăsat cu câteva secole în urma mea. Să mai rămân cu gura căscată la un mascul, este aproape imposibil, e de domeniul S.F.-ului. Dar asta a fost reacţia mea la el din primul moment! Există deci dragoste la prima vedere! Nu credeam în aşa ceva. A venit la masă şi a vorbit cu mine. Avea o privire de femeie, foarte moale, foarte tandră, foarte deschisă, sinceră, am avut senzaţia că îl privesc până în adâncul sufetului. M-am pierdut în ochii lui total. Ochi melancolici, ca de copil-femeie. Era solid, nu slab, cu umeri laţi, o siluetă de boxeur, complet anihilată de acea privire tandră. Era complex şi complicat şi extrem de delicat, dar se simţea în acelaşi timp foarte multă autoritate în el. Foarte ciudat. Era o combinaţie stranie, nu am mai întâlnit un astfel de om.

Gata, mă opresc aici. Ţi-am scris destul. Nici măcar nu te interesează, ştiu, iar tu nu-mi răspunzi oricum niciodată, doar te stresez aiurea cu povestea vieţii mele. Adio!

Dar nu, mai stai puţin, nu pot să dorm în noaptea asta. Cine să-mi ţină atunci de urât? Doar aruncă în gunoi tot acest spam sentimental de la mine, vezi iconiţa aceea care simbolizează un coş de gunoi?! Poţi s-o foloseşti cu încredere. Aruncă dracului aceste scurgeri mentale greţoase dintr-o noapte de august din anul pandemiei venite de la o femeie cu otită!

Cum spuneam, nu pot să dorm, pot doar să mă gândesc la el.

Totuşi ţin să-ţi repet că m-am regenerat! Sigur, nu mă pot muta în Portugalia, abia am început după 17 ani să prind rădăcini în Germania! Dar acest bărbat mi-a insuflat enormă speranţă unde eu credeam că este teren arid. Credeam că mă aflu la menopauză psihologică.

Nu îl cunosc şi nu ştiu dacă ar fi ieşit ceva, sigur, ştiu ce ai spune tu. Ştiu ce gândeşti chiar în această clipă în spatele monitorului! Nu mai rânji! Opreşte-te. Nu poţi să înţelegi? Atunci îţi voi vorbi mai departe până vei înţelege. Nu era însurat, nu avea inele pe mâini şi nu se purta ca un bărbat însurat, ci ca unul care ar fi fost deschis unei relaţii. Era un om singur, în căutare. Cum sunt probabil şi eu, dar nu vreau să admit. Îl vedeam că este tulburat de prezenţa bărbatului meu şi că mă priveşte fără să înţeleagă. Se uita la mine complet interzis, nu înţelegea. Pentru că privirea mea către el era clară, dar în acelaşi timp eram cu cineva lângă mine. Nu putea înţelege de ce îl privesc aşa pe el, dar lângă mine se află un alt bărbat. Cum e posibil. Cred că se întreba dacă suntem despărţiţi şi e doar un eveniment prietenesc, datorită copilului, această vacanţă.

În penultima zi era tulburat şi neliniştit.

Eu nu am ştiut ce să fac, pentru că nu ne cunoşteam şi nu ştiam dacă eram cu adevărat compatibili şi dacă ar fi funcţionat. N-am umblat niciodată cu chelneri.

Nu ştiu dacă ţi-am explicat bine. Deci, în prima zi, după ce am vorbit unul cu altul câteva minute, eu eram şocată, cu gura căscată la el, complet pierdută în el fără speranţă şi cu scenarii porcoase derulându-se în faţa ochilor, avându-l pe el drept protagonist. Iar el era la fel de şocat. Ne priveam ca nişte tâmpiţi.

Mă simt fericită şi nefericită în acelaşi timp. Băi, nu exagerez când spun că această întâmplare e un nufăr pe suprafaţa unui lac mâlos, cenuşiu şi otrăvitor.

Să vezi un bărbat îngrozit şi speriat şi pierdut în ochii tăi, pentru care şi tu simţi acelaşi lucru la aproape cincizeci de ani, când crezi că le-ai trăit pe toate, că nimic nu te mai poate impresiona, că eşti cinică şi pielea e groasă pe tine, iar inima ţi s-a transformat de mult într-o bucată de metal, că ai o tinichea ruginită în piept... aşa ceva este sărutul dătător de viaţă.

Ai făcut pauză să te uiţi la Lisbon Story? Pentru că eu cred că poţi lua de acolo un element important al poveştii pe care ţi-o spun eu acum şi pe care eu nu ţi-l pot comunica din lipsa timpului şi a mijloacelor necesare. Spiritul Lisabonei este absolut necesar în ceea ce vreau să îţi spun. Trebuie să înţelegi Portugalia cât de cât, ca să înţelegi bărbatul pe care ţi-l descriu. Trebuie să inspiri adânc, să închizi ochii şi să te laşi inundat de soare şi timp. Lasă să pătrundă în tine pacea, liniştea, perfecţiunea fiecărui moment. Existenţa în sine dezbrăcată de toate artificiile, bucuria brută, nefiltrată de nimic.

Chestia asta cu chelnerul, nici măcar nu ştiu cum îl cheamă, să-l numim Marcos (sper că-ţi place simţul meu al umorului) m-a dat rău de tot peste cap şi mi-a desfăcut viaţa în două. A fost exact atât de puternic şi de real, încât trebuie să regândesc totul. Sunt varză efectiv. Şi sună totul încă nebunesc, nu-i aşa? Aşa că mai bine vorbesc mai departe până te fac să înţelegi. Până o să sune ca orice normalitate banală.

Tu ce spui, crezi că eram în stare să las totul aici în Germania şi să plec departe?! E atât de iraţional totul, absurd, ştiu, ai dreptate. Nu cred că aş fi făcut-o, vorbeşte gura fără mine, când doar ştiu cât de cu picioarele pe pământ sunt. Adică... pentru un om cu prea multă imaginaţie, care e mereu în căutare de chestii care nu există. Dar dacă a dat search pe numele meu şi a văzut unde lucrez, de ce ar fi încercat să mă contacteze? Să ce, mai exact? Să mă pună să renunţ la tot? Să mă transforme în nimic la malul Atlanticului, să facă din mine o chelneriţă, mai rău, nevasta unui chelner, sau şi mai groaznic, o bună gospodină? Cine are dreptul să-i facă aş ceva altei persoane? Sau dacă a dat search pe numele lui bărbată-miu, ca apoi să-i vină să se sinucidă prin comparaţia inevitabilă? Şi nu e tot, stai să-ţi zic. Într-o seară am vrut să fiu atrăgătoare, iar cum mi-am luat numai haine simple cu mine, tricou negru asortat cu ceva şi gata, nici măcar o singură rochie, şi nu port podoabe, la mare nici măcar ceas, dar în acea seară am vrut neapărat să fiu sexy aşa că m-am dat cu un parfum extrem de scump, iar el stătea în spatele meu şi vorbea cu mine aplecat peste umărul meu şi îl auzeam inspirând pe nări prin mască, pentru că încerca să simtă parfumul. Bună idee, nu? Să mă dau cu un parfum de multe sute de euro ca să seduc un chelner amărât!! Sunt un geniu.

Ne priveam de parcă eram doar noi doi existenţi pe suprafaţa pământului şi restul nu exista, nu mai conta, cei din jur... nimic... nimic.

Ce a fost asta!?

Poate c-aş fi făcut eu însămi ceva, aş fi încercat să-l abordez cumva, dar doar dacă nu aş fi fost atât de cinică! M-am gândit: dă-l în colo, îşi imaginează probabil că am doar 38, sau cine ştie ce-şi imaginează despre mine, că sunt vreo roză delicată, iar când m-o vedea dezbrăcată, la cât de grasă sunt, fuge mâncând pământul. Vezi, încă nu pot depăşi şablonul bărbatul bogat şi femeia tânără, slabă şi frumoasă. Au dreptul oare să se iubească şi cei care nu se încadrează în acest stereotip?! Şi aşa am făcut tot timpul, aveam un moment d-ăla efectiv incredibil cu el, iar eu îi întorceam spatele şi spuneam în sinea mea: du-te măi de aici, că-ţi dau una de-ţi dispare fascinaţia instant...!

Iată, am avut un moment de slăbiciune şi de romantism, încă sufăr după Jose sau Armando, da, ar fi putut fi un Armando sau chiar un Rodrigo, ceva masculin şi totuşi cu sunet complicat, ca şi cum ar fi ascuns mai mult în spate, o viaţă secretă... ceva care să sugereze şi acel vitiligo de pe mâinile lui.

Nu, precis era un Rafael!

Rafael i se potriveşte cel mai bine, Rafael cel cu ochi melancolici, blânzi, verzi şi gesturi afectate şi feminine şi căruia i-a picat cu tronc o româncă venită în concediu, căreia îi servea mâncarea la masă.

Ţi-am spus că mi-au spart timpanul ca să absoarbă tot puroiul sau secreţie, nu ştiu cum să numesc lichidul acela, iar auzul îmi este foarte afectat? Nu ştiu dacă o să-şi revină vreodată, sau nu cumva voi fi nevoită să port un aparat auditiv. În plin proces de decădere al trupului meu, îmbătrânirea aceasta inevitabilă, nu este ridicol că înmuguresc în mine planuri de evadare cu noi începuturi şi iubiri mai copleşitoare ca nicicând?

Aş mai fi mers încă o dată în Lisabona dacă nu era pandemia. Mi-a fost prea teamă să nu mă infectez cu coronavirus. Mi-am zis, dacă ieşim de aici sănătoşi, e o minune. Poftim, am făcut otită. Declar Portugalia zonă periculoasă pentru otită.

Dar dacă stau bine să mă gândesc, avea ceva din tine. Avea chelie şi felul în care se mişca, avea ceva anume în corp, deşi el era solid, tu eşti slab şi îţi atârnă carnea pe tine, fleşcăită, mai fă şi tu un sport. Gesturile tale încetinite, de parcă ai fi conştient de fiecare gest şi l-ai cântări foarte bine, şi mersul tău, prudenţa din gesturi oglindind perfect ceva ascuns în tine, felul tău de parcă ai merge pe ouă. Dar te-ai boşorogit şi tu, nu numai eu. Cel puţin aşa mi s-a părut de la distanţă când te-am întâlnit din întâmplare şi din ce văd în pozele puţine pe care le pui pe facebook. A, dar vocea! Da, asta era de fapt cu adevărat asemănător. Vocea moale şi feminină şi afectată era a ta! Şi gesturile afectate...

Părea pe jumătate homo. Ca şi tine.

Dar stai să-ţi mai zic ceva, că abia acum îmi dau seama, tot trăncănind aşa aiurea, simt că mi s-a aprins beculeţul, de fapt era o versiune mai arătoasă a ta, mai înaltă şi care mă şi dorea pe deasupra, nu unul ca tine, care doar îi încurcă pe alţii, pentru că nu ai loc la tine în viaţă de nimic, ci un om normal, care-şi dorea o relaţie reală cu o femeie din carne şi oase.

Rahat, de aia am avut reacţia asta la el! Vezi, de aia e bine să te autoanalizezi. Erai tu, cu mult mai arătos, cu ochi superbi verzi, care mă mai şi voia! De-aia am avut senzaţia asta de familiar!
Oh, sfinte Sisoie!

Iar acum dispar. Că iar mă acuzi că vreau o relaţie cu forţa cu tine.

Dar nu uita, în Portugalia există geamănul tău, versiunea ta mai bună, care duce până şi viaţa pe care ţi-ai fi dorit-o tu pentru tine, viaţa aceea desculţă, ţinând oamenii de vorbă pe stradă, într-un port, iar geamănul tău mai reuşit m-ar fi putut chiar şi iubi! Acum stau şi mă întreb dacă reacţia lui faţă de mine, faptul că a rămas cu gura căscată efectiv la mine şi atracţia aia dintre noi din filme proaste pentru coafeze frustrate şi fete pre pubescente nu arăta că, de fapt, şi eu eram la rândul meu versiunea mai bună a unei femei pe care a iubit-o el cândva.

Cred că undeva acolo în Portugalia eu şi cu tine am avut nişte dubluri, nişte alte versiuni ale noastre, şi nici între ele nu s-a terminat bine.

Acum totul are în sfârşit sens...
Ce deprimant...
Stai, nu!

Ascultă, abia acum înţeleg în sfârşit! Faptul că am putut simţi ceva atât de neomenesc pentru altcineva decât tine, a schimbat totul. Acest an chiar transformă totul pentru mine în bine pe absolut toate planurile. Acest portughez a apărut în faţa mea, mi-a zâmbit, mi-a restaurat credinţa în dragoste. Acest bărbat a răsărit din nimic, te-a luat cu el şi a redispărut în neant. Înapoi în apele reci ca gheaţa ale Atlanticului.