Corpurile noastre, chiar şi după atâta vreme tânjeau unul după altul, cu o independenţă feroce. Îl iubeam cu jale şi disperare şi silă şi dezamăgire. Mi-era ruşine să mă gândesc la el, iar corpul meu poftea după el. Să stau la el în braţe goală era tot ce îmi doream mai mult pe lume.
El ajunsese înaintea mea la locul de întâlnire. Purta un costum de haine şi cămaşa roz pal în care venise la prima noastră întâlnire, iar acum era la fel, deschisă la ultimii nasturi. Eu eram în blugi, pantofi sport, un tricou lălâi vechi, nefardată şi cu părul prins în coadă. Uitasem să-mi pun şi cercei. Ori nu mă mai interesase.
Am stat unul în faţa celuilalt o vreme. M-a analizat cu atenţie încercând să mă citească.
Apoi am luat-o încet, alene, spre Hofgarten.
"Silvia", mi-a zis, "eu nu pot divorţa, este adevărat. Soţia mea e dependentă financiar de mine. Am venit aici în Germania împreună, a abandonat totul, carieră, prieteni şi tot, însoţindu-mă. Plus că e vorba de bani la mijloc. Mulţi bani."
Am privit într-o parte. Era o zi frumoasă, însorită. Foarte multă lume forfotea în jurul nostru, ca în orice zi normală. Femei în pantaloni sau în fuste, femei elegante sau îmbrăcate obişnuit, fizionomii diferite, de înălţimi diferite, fiecare cărând cu sine o mică poveste ca pe un bagaj care nu poate fi evitat. Expresii, priviri fugare, guri subţiri sau cu buze groase, feţe palide sau cu piele închisă la culoare. Bărbaţi diferiţi unul de celălalt şi totuşi bărbaţi, femei totuşi femei.
Un parfum lăsat în urmă. O mică înscenare. Un alt personaj inventat, îmbrăcat în anumite haine, cu o anumită coafură, o anumită culoare de păr, artificială, dacă vârsta nu mai permite altfel, deschisă dacă natura a dat-o închisă, sau invers, la alegere, fiecare înscenându-se în cine şi-ar dori să fie. Făcând din propria persoană varianta sa mai bună.
Iar eu şi Alessandro, cu sufletele zdrobite, mergeam unul lângă altul bătuţi de soartă, încărcaţi de resentimente, de ură, de dragoste, de energie sexuală, de amintiri care nu mai puteau fi şterse, de urme pe corp şi în corp, pe suflet şi în suflet, care nu puteau fi negate, cu inimile perforate unul de către celălalt, de unul prin celălalt. Cândva am hotărât amândoi în paralel, fără să ştim că suntem la fel, că aşteptăm să îl corodăm pe cel iubit cu existenţele noastre unice. Acum eram cele mai jalnice personaje din tot München-ul. Iar asta se simţea de la o poştă. Toată lumea îşi putea da seama cât de mizerabili suntem, cât de bătuţi de soartă, cât de nefericiţi.
"Nici eu nu mă pot despărţi de soţul meu", am spus simplu.
"Dar ne putem vedea în continuare."
"Nu ne putem vedea în continuare, nu vezi? Soţul meu ştie de tine. Ştie soţia ta de mine?"
"Nu."
Am apreciat că spune adevărul. Nu aş mai fi suportat o minciună. Dacă ar fi spus "Da", aş fi ştiut că minte. Era prea disperat să mai mintă.
"Ce ne suntem noi unul altuia, Alessandro?"
"Conaţionali."
Am zâmbit, îşi mai amintea.
"Noi suntem de pe Kepler, sau de pe altă planetă, încă nedescoperită. Noi suntem un popor format din două persoane."
Am ajuns în Hofgarten şi ne-am aşezat pe o bancă. Mi-a luat mâna. Am simţit un fior teribil, venind din însăşi esenţa fiinţei mele. Dragostea pentru el era încă acolo.
În acest timp, Alessandro îmi spunea că visează noaptea că este în mine şi se trezeşte cu o erecţie uriaşă. Că ar dori să facă dragoste cu mine la şase dimineaţa. La zece. La două. La orice oră. Toată ziua. Toată viaţa.
"Mă iubeşti ca un prost", i-am zis.
I-am întins mâna. I-am spus că îi doresc numai bine. M-am răsucit pe călcâie şi am plecat.
Câteva zile mai târziu am fost sunată de la un spital din München. Soţului meu i se întâmplase ceva, era neclar ce, se presupunea că un accident de maşină. Era în comă. Nu puteau da nicio prognoză. Le-a părut rău.
M-am ghemuit lângă măsuţa telefonului. Am început să gem uşor.
A sunat telefonul.
Am ridicat. Persoana de la capătul celălalt nu a spus nimic. Îi auzeam respiraţia.
Am închis.
Fiul meu a sosit de la şcoală şi a intrat în casă. M-am dus să îl întâmpin.
"Nu te speria de ceea ce am să-ţi spun. Dar tatălui tău i s-a întâmplat un accident."
S-a uitat surprins la mine, oprindu-se din descălţat.
"A murit?!"
"Nu, nu, nicidecum", l-am asigurat. "Doar că este la spital şi trebuie să rămână acolo pentru o vreme. Este în comă."
"Ce-i aia o comă?"
"Nu e nimic grav. Stai calm. Se va face bine şi va veni acasă."
În momentul următor a izbucnit în plâns. A tăbărât asupra mea cu pumnii. Urlând, a ieşit din casă şi a trântit uşa după el.
"Vino înapoi", am zbierat după el. Stăteam în uşă şi urlam pe hol să se întoarcă. Când m-am hotărât să alerg după el aşa, în picioarele goale, era prea târziu. Nu l-am mai prins din urmă.
Am stat lângă geam ore în şir. Până s-a făcut noapte, iar eu nu m-am mişcat din poziţia în care mă aşezasem, spatele lipit de perete. Mă întrebam când îl pot declara la poliţie pe fiul meu drept dispărut. Câte ore trebuiau să treacă.
Apoi a sunat telefonul.
Am ridicat.
Îi auzeam respiraţia.
"M-am gândit la tine", i-am spus cu o voce spartă din cauza nefolosirii şi a emoţiei. "Intens. Aveam poftă să fac amor cu tine. Ai simţit ceva?!... Vreau doar să îmi verific puterile telepatice. Dacă am vreunele."
"Eu mă gândesc tot timpul la tine", mi-a răspuns cu o voce perfect calmă. "Deci este vorba de o telepatie permanentă, dacă se poate sune aşa. Dar nu este nimic dovedit ştiinţific."
A doua zi am fost chemată la un interviu la firma unde lucra Alessandro pentru un post de asistentă personală a lui. Mi se oferea un salariu bun. Mi s-a pus în vedere că va trebui să călătoresc cu el, că face parte din job.
Am acceptat fără să stau pe gânduri.
(sfârşit)