Am continuat să facem cumpărături împreună, am înlocuit mobilă prin casă cu piese noi pe care le-am ales mergând împreună prin magazine, am fost să cumpărăm haine pentru copil sau pentru el, şi am făcut planuri de vacanţă. Am vorbit despre cheltuieli, aniversări, cadouri.
Anotimpurile se schimbau, viaţa mergea mai departe.
Până când într-o zi soţul meu a descoperit lângă pat cureaua uitată de Alessandro.
A pus-o pe masă între noi. Băiatul venea târziu. Avea badminton. Am îngheţat privind în faţa mea. Nu mi-am ridicat privirea de pe acel obiect. A aşteptat. Aşa că i-am povestit despre Alessandro. Ce şi cum.
La sfârşit a început să urle ca un descreierat.
"Ce fel de soţie eşti tu?"
"Ce fel de bărbat eşti tu? Tu care ai fugit cu iubita lui Alessandro..."
S-a oprit şi s-a întors să mă privească.
"Iubita cui?!"
Chipul îi era schimonosit de furie.
"Vrei să spui soţia lui!"
Am înmărmurit. Dar el a continuat.
"Nu mă mai iubeai! Acea femeie a avut timp de două săptămâni înţelegere pentru mine. Tot a fost ceva!"
"Nici tu nu mă mai iubeai!... Ce vrei să spui cu două săptămâni?"
"Atât am fost împreună! Două săptămâni. După aceea s-a întors la soţul ei. Eu am călătorit de unul singur, am locuit într-un hotel. Ca să-mi clarific lucrurile. Mi-am închiriat un apartament în Starnberg."
"Nu este adevărat! Mă minţi!"
"Femeie, eşti nebună? De ce te-aş minţi? Când te-am minţit eu vreodată? S-a întors la el. Oricum, el este un afemeiat, a avut în timpul căsniciei nenumărate amante. Mai multe deodată, în paralel. Acea femeie, soţia lui, nici nu le mai poate ţine socoteala! Probabil nici tu nu eşti singura!"
Soţul meu a ieşit din cameră furios, trântind uşa în urma lui.
Aş fi vrut să ţip, dar nu eram în stare. Deodată m-am întrebat ce era adevărat din tot ce-mi povestise vreodată Alessandro. Avea vârsta pe care spunea că o are? Era cine susţinea că este? Era numele lui real? Gândul că atunci când mergeam la el o făceam în timp ce soţia lui era la serviciu, apoi aceasta se întorcea fără să ştie nimic, după ce Alessandro ştersese urmele mele de acolo, mă făcea să simt furie. Că fusese cu el în America, atunci când dispăruse luni de zile. Fusese probabil o vacanţă de reîmpăcare. Că pozele cu el pe care mi le trimisese fuseseră făcute de ea, nu de fratele lui. Că fusesem în Bucureşti cu un bărbat însurat. Că mă lăsase să cred că vom fi împreună pentru totdeauna.
Am stat la masă ore în şir, aşa, singură, cu cureaua aşezată în faţa ochilor mei ca o probă într-un caz de omucidere.
Când m-am ridicat, după acel moment în care lucrurile au trecut prin faţa ochilor mei cu o clarviziune sinistră, am avut bănuiala, fără să ştiu exact de ce, că tot ce-mi povestise despre fratele lui de-a lungul timpului, probleme din copilărie, din adolescenţă, cu legea, cu femeile, furturile, oasele rupte diverşilor oameni... totul.... era de fapt povestea lui. Şi simţeam o spaimă teribilă. Am ştiut că acela nu este sfârşitul. Scene cu Alessandro îmi treceau razant prin faţa ochilor făcându-mă să ameţesc şi am ştiut că nu îmi va da drumul uşor. Povestea pe care o trăisem cu prietenul meu din Bucureşti aveam s-o trăiesc în revers cu copia lui. De data aceasta eu eram victima, era cât se poate de real, nu ne despărţeau ţări, se întâmpla pe un teritoriu comun, eu şi Alessandro ne puteam atinge, pipăi, simţi, găsi unul pe celălalt la orice oră şi ştiam cu certitudine că eu şi familia mea ne aflam în pericol. Mi-am amintit ce îi scrisesem eu în e-mail iubitului care mă părăsise: Voi băga cuţitul în tine! Propriile mele cuvinte mi-au dat fiori pe şira spinării.
Am luat nişte saci din bucătărie şi am intrat în dormitor. Am deschis uşile dulapului şi am început să scot haine. Îmi cumpărasem deja mai multe lucruri decât puteam purta, decât aveam nevoie sau decât era sănătos. Unele piese vestimentare în mai multe culori, acelaşi model. Am scos cu grijă rochiile purtate cu Alessandro în diverse ocazii şi am băgat totul în saci. Bluze, tricouri, cămăşi, fuste. O mulţime de lucruri, unele din ele încă nepurtate. Am dus la nas rochia cea neagră cu un romb decupat deasupra pieptului. Am inhalat. Nu se mai simţea mirosul lui. Mă îmbrăţişase în ea pe o străduţă în Bucureşti, după ce avusesem un orgasm în public. Disperarea mea era uriaşă.
Am strâns doi saci plini de lucruri şi i-am dus în pivniţă.
Apoi am strâns farduri, sticluţe de ojă, parfumuri, creme de zi, hidratante, de noapte, anti-rid, cu protecţie solară. Se strânseseră la fel de multe ca şi hainele. Le-am îndesat în alt sac şi le-am dus la gunoi.
Încă două luni s-au scurs fără nici un incident. Am amânat orice întâlnire cu Alessandro. Nu i-am spus direct că s-a terminat. Nu mi se părea o idee bună. Trebuia să îl las mai întâi să înceapă să bănuiască şi să găsească o modalitate să se împace cu asta. Să fie pregătit pentru această despărţire. Eram mereu ocupată şi atunci a fost de la sine înţeles că nu ne putem vedea. El părea să îndure răbdător distanţa de mine. Aveam de gând să îl mai las câteva luni să aştepte şi să-i spun până la urmă adevărul. El era căsătorit, eu eram căsătorită. Nu ne mai puteam vedea. Venise timpul ca drumurile noastre să se despartă, fiecare să o ia în altă direcţie. Ne bucurasem unul de celălalt, iar acum sosise clipa în care trebuia să ne luăm la revedere unul de la celălalt. Tot ce fusese între noi avea să îmi rămână în memorie pentru totdeauna. El avea să facă parte din mine pe vecie. La acest gând, m-am cutremurat. Fără să-mi dau seama repetam cuvintele pe care mi le spusese mie tatăl biologic al copilului meu.
Roata se întorsese.
Oricum aveam o viaţă socială bogată acum, foştii colegi de la cursul de management mă sunau să mă scoată în oraş, iar eu mergeam la film, la restaurant cu ei. Izolarea mea luase sfârşit. Mă împrietenisem cu Robert, Gertraud şi Yulia, mergeam la concerte şi ne povesteam vieţile unii altora, ne ţineam la curent cu ce expoziţii mai sunt în oraş, ce slujbe au mai apărut şi unde, ce fac restul colegilor noştri.
Eu şi soţul meu am început să ne apropiem din nou unul de celălalt. Noaptea dormeam îmbrăţişaţi. Nu mă mai trăgeam departe de el, nu-i mai respingeam braţul, iar el avea nevoie de mine. Deseori mă mângâia pe păr înainte de a dormi. Apoi am început să ieşim la restaurant, să facem plimbări lungi împreună, vorbind despre toate cele posibile cu uşurinţă şi naturaleţe. Am râs împreună în faţa televizorului la seriale de comedie. Am ciocnit pahare de vin. Am fost la teatru împreună, la film, la concerte.
Apoi într-o zi am făcut dragoste.
Se făcuseră deja patru luni de când nu îl mai văzusem pe Alessandro, iar e-mailurile lui erau din ce în ce mai disperate şi mai sumbre. Mă implora. Îmi descria ce şi-ar dori să facem împreună, îmi amintea de zilele în care ne iubisem ore în şir metodic, arzător, cum ne explorasem trupurile, îmi amintea de complicitatea dintre noi, de tot ce fusese frumos. Scria e-mailuri lungi despre pielea mea, despre zâmbetul meu, despre mirosul meu în diverse zone ale corpului, în fiecare zonă a corpului din creştet până în picioare, descriind fiecare colţ al trupului meu cu o pasiune şi o dorinţă înduioşătoare. Îi simţeam răul fizic, îi simţeam dragostea, simţeam cum devin o rană pentru el pe măsură ce nu răspundeam cu aceeaşi monedă, pe măsură ce îl îndepărtam. Iar asta mă făcea pe mine tristă, pentru că ştiam prin ce trece şi nu doream ca el să trăiască asta. Trecusem prin acelaşi lucru, iar acum i-l făceam altcuiva. Îmi era ruşine de mine, de Alessandro, mi-era ruşine pentru noi toţi. Îmi era ruşine pentru viaţă în sine.
Apoi a venit vremea în care a început să-mi pretindă o explicaţie. Oricare. A devenit agresiv, furios, ameninţător, iar atunci i-am propus să ne vedem ca să vorbim. Am ştiut că acela este punctul în care lucrurile vor lua cea mai rea turnură posibilă.
Am fixat întâlnirea în Marienplatz. Tot în faţă la Swatch, locul de întâlnire de la sine înţeles.
(va urma)