Aşa că au început întâlnirile ilicite cu Alessandro. Pe ascuns, pe fugă, cu stres. El cerându-mi de fiecare dată să divorţez. Amintindu-mi de tot ce era frumos între noi, de sentimentele lui. Dacă aveam dubii, nici măcar nu trebuia să locuiesc cu el, soţul meu era obligat prin lege să mă întreţină. Eu puteam locui undeva singură până aveam să ne cunoaştem foarte bine. Am ţinut-o tot aşa încă o jumătate de an. Eu terminasem cursul de management, dar nu reuşisem să-mi găsesc nicio slujbă.
De câteva ori chiar a venit la mine acasă. A vărsat din greşeală paharul cu vin pe mobilă şi parchet şi am stat în patru labe să şterg, dar tot au rămas nişte pete, vinul intrase cumva adânc în lemn. Crezi că soţul tău va observa?, m-a întrebat. Nu ştiu. Nu cred. Dacă observă îi voi spune că eu am vărsat. Nu este o problemă.
Întâlnirile dintre noi erau intense, pasionale, pline de declaraţii şi vorbe frumoase. Alessandro vorbea de multe ori în italiană, deşi eu nu înţelegeam această limbă, dar puteam să îmi dau seama că vorbeşte despre cât de frumoasă sunt, cât de mult mă iubeşte, şi cum sunt a lui. Că sunt perfectă pentru el. Despărţirile erau şi mai teribile decât revederile, nu ne venea să ne luăm mâinile unul de pe celălalt. Gura de pe gura celuilalt, îmbrăţişarea, înlănţuirea noastră se lăsa de fiecare dată o ruptură insuportabilă şi plângeam când pleca. Era insuportabil.
Fiul meu lua note din ce în ce mai bune. Când m-am dus la şcoală să mă interesez de el, pentru prima oară am auzit numai laude. Se înţelegea foarte bine cu colegii, era activ în timpul orei, era atent, totul mergea ca pe roate. La foarte multe materii avea nota maximă. Asta nu se întâmplase niciodată în trecut.
Într-una din întâlnirile noastre, după ce ne iubisem cu disperare, Alessandro mi-a reamintit a mia oară de planul meu de a divorţa. Atunci, m-am hotărât să vorbesc.
"Eu şi cu soţul meu ne-am căsătorit din dragoste", i-am spus. "Eram foarte tineri. Eu eram prima lui femeie."
Am făcut o pauză ca să sorb din cupa de vin. Ne cunoşteam deja de ceva timp şi probabil că-şi imagina că ştie totul despre mine şi avea să-l şocheze ce aveam să-i spun, sau să-i schimbe părerea despre persoana mea. Poate avea să-şi piardă încrederea în mine ştiind că i/am ascuns aşa ceva atâta vreme. Asta ar fi fost ceva teribil. Dar nu mai puteam amâna.
El stătea întins lângă mine, gol. Era insuportabil să-l privesc. Cunoşteam greutatea a ceea ce aveam să îi zic.
"Eram foarte îndrăgostiţi şi am vrut să întemeiem o familie imediat. Dar eu nu rămâneam însărcinată. A trecut un an, aşa că ne-am hotărât să facem investigaţii medicale. Ele au arătat că totul era în ordine cu mine, iar problema era la el. Cu fertilizare în vitro problema putea fi rezolvată fără discuţie. Ne-am mutat în Germania şi am făcut aici două fertilizări in vitro. A fost un proces dureros fizic, iar sufleteşte ucigător. Eu mi-am injectat hormoni, am trecut prin diverse proceduri. Am rămas în ambele dăţi însărcinată, ca peste o lună sau două să pierd sarcina. Medicul mi-a spus că aceasta arată foarte clar că eu nu am nicio problemă. Mi-a zis că sperma soţului meu nu este de calitate, materialul genetic nu este bun."
Mi-am privit paharul gol din mână. Am apucat sticla şi mi-am turnat din nou. Ca de obicei, el se ocupase să avem din belşug cel mai bun vin italian. Aştepta să continui. Mă privea fără expresie, simţea că povestesc ceva care o să schimbe totul între noi. O încordare în trupul lui anunţa că e pregătit.
"Ne doream atât de tare un copil, încât m-am gândit să rezolv problema pe cont propriu. Îl mai ţii minte pe bărbatul pe care l-am văzut în Bucureşti la biserica Kretzulescu? Ei bine, el era unul din amicii mei pe vremea aceea. M-am dus în Bucureşti cu o treabă şi l-am sunat. Ne-am întâlnit, am băut ceva împreună, apoi când am ieşit, i-am luat mâna într-a mea. De fapt şi-o ţinea în buzunar, pentru că era iarnă şi frig, iar eu mi-am băgat mâna în buzunar la el. Acolo ni s-au întâlnit mâinile. Ne-am dus la el."
Am făcut o pauză să iau o gură din vin.
"Soţul tău nu este tatăl băiatului?", m-a întrebat.
"Exact."
Am aşteptat să mai spună ceva. Dar nu a mai rostit nici un cuvânt. Doar mă privea cu o expresie neutră.
"Problema a fost că după aceea eu am rămas agăţată emoţional de acel bărbat. Îmi iubeam încă soţul, dar nu-l puteam uita nici pe tatăl copilului meu. Nu-l puteam uita sub nicio formă. Am păstrat corespondenţa câţiva ani de zile. Ani în care, scriindu-ne, am devenit foarte apropiaţi, atât de apropiaţi şi de intimi încât sufletele noastre au devenit de neseparat. Dragostea pentru soţul meu se diminuase, dar nu dispăruse complet. Abia când acel prieten al meu a dispărut complet din viaţa mea, eu am avut o cădere nervoasă totală, aproape că mi-am pierdut minţile şi am încetat să iubesc pe cineva sau ceva pe lumea asta. Şi cel mai puţin pe mine."
"Soţul tău ştie că nu este băiatul lui?"
"Nu."
Am privit în gol pe geam. Era o zi cenuşie de iarnă. Îmi amintea de ziua în care mă întâlnisem cu acel prieten din Bucureşti. Parcă fusese ieri.
"Mi-am pierdut minţile când a încetat să îmi mai scrie. Am continuat să îi scriu eu. I-am scris şi cincizeci de mailuri pe zi. În unele îl imploram să mă iubească, să mă cheme la el, în altele îl înjuram, într-unul l-am ameninţat cu moartea. Ba cred că într-o duzină de e-mailuri, nu doar într-unul. Starea mea s-a deteriorat încet şi sigur. Intimitatea dintre mine şi soţul meu nu mai era posibilă. Durerea despărţirii de celălalt bărbat era aşa de mare încât mă prăbuşisem într-o depresie neagră în care nu mai eram funcţională. În nici un fel nu mai eram funcţională. Nu mai funcţionam şi atât. Soţul meu nu-şi dădea seama ce se întâmplă. Nu eram în stare să îi spun. Nu îi puteam spune: iubesc alt bărbat. Vreau să fiu cu el. Dar trebuie să fi simţit ceva. De multe ori am urlat "Nu!" în timpul tentativelor noastre de a fi intimi unul cu celălalt, iar el s-a retras. Dar de cele mai multe ori n-am zis nici pâs. Era o durere fizică insuportabilă, o silă faţă de mine şi o silă enormă faţă de el. Un fel de pedeapsă pe care mi-o aplicam singură. Mă lăsam torturată. Simţeam că merit asta. Durerea aceea fizică, rănile din interiorul corpului mei de după. Durere. Nu înţelegeam de ce nu se opreşte din a-mi cere asta când vedea că nu sunt excitată deloc, dar nici nu eram în stare să îi spun de ce nu vreau. Nu înţelegeam cum de omite să vadă că se întâmplă ceva grav cu mine. Că ceva profund îngrozitor se întâmplă cu mine, iar el nu este acolo să mă salveze, nu, nicidecum, ci este acolo drept călău, rol pe care eu i-l făcusem cadou. Copilul era în cealaltă cameră dormind, avea un tată, iar mama îşi pierduse minţile. Aveam nevoie de rău şi răul mă scufunda şi mai tare în nebunie. Nu mă simţeam în stare să plec, să trăiesc singură, să am grijă de mine, ceea ce de fapt ar fi trebuit să fac, nu mă mai simţeam în controlul propriei vieţi sau a propriei persoane. Ar fi trebuit să fiu închisă într-o clinică de psihiatrie."
Alessandro a întins mâna spre mine şi m-a atins ca să mă oprească.
"Ceea ce-mi povesteşti este groaznic şi văd câtă suferinţă îţi provoacă să vorbeşti despre asta."
M-am întins lângă el şi am stat aşa în tăcere. Nu se auzea nici un zgomot din clădire sau de afară. Totul încremenise. Până şi noi doi nu mai îndrăzneam să ne mişcăm. Părea că o forţă mai mare decât noi ne copleşise şi stăteam înfrânţi, paralizaţi de înţelegerea realităţii. Mi-a venit intens în minte perioada aceea, când nu fusesem în stare decât să strig. Să ţip şi să ţip fără să mă mai pot opri. Când nu am simţit decât furie incontrolabilă, iar furia aceea preluase controlul asupra mea cu o mână fermă, rece, pe care o simţisem pe şira spinării. Apoi apăsându-mă pe gâtlej. Totul mă supăra în vremea aceea, mă înfuria la culme, nu mă mai puteam controla să mă opresc din supărare, nu mai reuşeam să mă împac, să mă domolesc, să mă liniştesc. Nu găsisem nici un cântec de leagăn pe care să mi-l cânt şi să aibă vreun efect. Îmi pusesem muzică des şi stătusem în picioare privind în gol, cu un pahar în mână. Furia se deconectase uneori pentru foarte scurtă vreme, dar starea morbidă rămânea prezentă în permanenţă. Furia şi ura pentru o persoană pe care nu reuşeam să mi-o scot din minte şi mă chinuiam încleştată cu memoria ei. Otrava respingerii aproape că mă distrusese. Mă zbăteam, loveam în aer cu toată forţa, încercând să fac ultimul pas şi să mă desprind de tot. Îmi spuneam: nu mai privi înapoi! Mergi înainte! Dar nu este destul doar să-ţi spui asta, să o faci, este imposibil. Îmi spuneam că nu mai pot, că a fost destul şi că merit o pauză. Dar nu vedeam nicio pauză pe nicăieri, ci doar o altă formă de suferinţă. Să fi îndrăgostită de bărbatul greşit, te poate distruge ca femeie. Atâta suferinţă nu îmi imaginasem decât la bolnavii de cancer. Am luptat cum am putut împotriva tristeţii, aşa, cu ultimele puteri. Împotriva dezmembrării mele totale. Luptând împotriva nimicului, acelui nimic insuportabil. Sperând că într-o zi aveam să fiu fericită din nou.
L-am privit pe Alessandro care stătea gol lângă mine şi m-am întrebat cum i-aş putea transmite toate acestea. Sau dacă ar trebui. Mă privea cu o expresie îngrijorată. Am hotărât să nu-l mai implic. M-am îmbrăcat alene după un scurt duş. El făcea ceva în bucătărie, îmbrăcat complet şi cu o expresie absentă. Probabil că se gândea la lucrurile pe care i le spusesem.
(va urma)