Uşa mi-a fost deschisă de către soţul meu. Am rămas în prag, fără să ştiu cum să reacţionez. Rămăsesem cu cheia în mână, împietrită în gestul prin care doream să o introduc în broască. Am privit înăuntru, holul era spălat şi liber de lucrurile pe care le abandonasem eu în grabă acolo la plecare. Trebuie să fi fost deja în casă de câteva zile ca să fi avut timp să facă curat.
"Ce cauţi aici?", l-am întrebat când mi-a revenit graiul. Vocea mea suna spart.
"M-am întors", a spus simplu, în timp ce-l îmbrăţişa pe băiatul nostru.
Nu am ştiut ce să fac. Mă simţeam paralizată de gânduri haotice. Mai întâi de toate mi-a venit să mă răsucesc pe călcâie şi să fug. Ştiam că aşa ceva nu era însă posibil. L-am privit lung încercând să înţeleg ceva din toate acestea. Uitasem cât de frumos este. Chipul lui alb, cu părul lucios, moale şi negru, silueta lui înaltă. M-a izbit frumuseţea lui. Cumva a răscolit ceva în mine care se chinuia să moară. Apoi mi-a venit un singur nume în minte: Alessandro.
Am intrat în casă, trăgând după mine valiza. Mi-a luat-o şi a aşezat-o lângă perete.
El şi cu fiul meu au intrat în sufragerie vorbind tare. Fiu-meu părea isteric. Urla efectiv. Povestea despre Bucureşti cu entuziasm. Era roşu la faţă.
"Am dormit cu trei pisici în pat!", urla. "Una la picioare, una pe piept şi una la cap! Păcat, tata, că n-ai fost şi tu acolo! Mi-a fost dor de tine! Am fost şi la Antipa! Aveau o colecţie de fluturi vii!"
Aşa este, fusesem şi eu cu Alessandro la acea colecţie. Intrai într-un cort în care fluturii zburau liberi peste tot. Se aşezau pe tine în voie. Fluturi mari, incredibili. Am stat acolo mult timp, sărutându-ne. Fluturii zburau pe lângă noi în toate direcţiile, izbindu-se de existenţa noastră. Imaginea asta mi-a împlântat un cuţit în inimă.
Apoi fiu-meu s-a întors spre mine, s-a repezit să mă îmbrăţişeze şi să mă pupe şi mi-a zis urlând în continuare:
"Mi-ai spus că se întoarce! Uite că s-a întors! Mi-ai promis şi aşa a fost! Eşti cea mai bună mamă din lume!"
Mă privea cu recunoştinţă. Avea lacrimi în ochi.
M-am dezbrăcat, am făcut un duş şi m-am aşezat la masă cu ei. Soţul meu gătise câteva feluri speciale de mâncare şi decorase masa frumos. Pe masă era o vază cu trandafiri roşii. Mereu cumpăra flori şi le aranja de unul singur în glastră cu grijă. Încă vorbeau despre Bucureşti. Pe mine mă aştepta un pahar de vin roşu umplut până la jumătate. Santa Cristina, vinul meu preferat. Probabil că sunase în Bucureşti la rudele mele să afle când ne întoarcem.
"Nu ştiu unde a fost mama, a lipsit tot timpul!"
Soţul meu s-a întors spre mine. Mă simţeam indignată că îmi cere socoteală.
"M-am întâlnit cu diverse prietene", am zis fără să-mi pierd cumpătul, întrebându-mă când ar fi momentul potrivit să îi spun. Dacă fiul meu s-ar fi dus la el în cameră, probabil că atunci, în acel moment, era cel mai bine să îl anunţ că nu mai avea ce căuta la mine în viaţă. Că nu mai era binevenit, că altcineva îi luase locul. Că nu mai exista drum de întors, era prea târziu, totul se terminase. Simţeam şi o satisfacţie ascunsă gândindu-mă ce reacţie ar avea când i-aş spune despre cine este vorba. Să-i spun, iubitule, ai plecat, ai ales. Şi nu numai atât, mi-ai făcut cel mai frumos cadou. Am găsit pe cineva cu care mă potrivesc perfect din toate punctele de vedere. Gândim la fel despre toate. Suntem fantastici împreună şi am creat în Bucureşti amintiri care ne vor rămâne pentru toată viaţa în memorie. Crezi că poţi să pleci şi să te întorci când vrei? Ai idee ce ai făcut prin plecarea ta? M-ai făcut fericită.
Dar în timp ce mâncam şi îl priveam pe fiul meu, fericit pentru prima oară în ani de zile, cu o expresie de fericire complet nebunească pe chip, ceva în mine a început să cedeze. O parte a minţii mele a devenit confuză şi debusolată. E tatăl lui, la urma urmei. Ce drept am eu să îi iau asta?, m-am întrebat. Ceva în mine, o voce mică, mi-a şoptit: Lasă-l să se bucure! Nu-l distruge! Lasă-l cu tatăl lui... Iar în acel moment am înţeles şi m-am simţit sfâşiată în două. M-a năpădit un dor cumplit de Alessandro cu forţa unei materialităţi fizice, ca un uragan care mă lua pe sus. Mi-a venit să izbucnesc în plâns. Să încep să urlu. Să mă fac ghem pe jos şi să gem.
De ce se întorsese? De ce nu reuşise acea femeie să-l ţină odată ce l-a vrut? Ce făcuse greşit? Ori se întorsese pentru copil? Mi-am făcut calculul rapid că mai am 7 ani de suportat până la majoratul copilului. Şapte ani. Eram în stare să rezist? Mi-am privit soţul. Calm, perfect echilibrat, ca şi cum nimic nu se întâmplase, era doar o zi obişnuită din viaţa unei familii obişnuite. Te urăsc, i-am şoptit în minte. Te urăsc...
Mi-au trecut prin minte secvenţe din nopţile petrecute împreună cu Alessandro în Bucureşti, pe atunci fără să ştiu că acelea sunt singurele nopţi comune ale noastre, când ne-am putut îmbrăţişa şi sta aşa ore în şir. În care ne-am putut mângâia unul altuia trupurile în voie, ne-am putut simţi bine în întuneric, întinşi pe un pat şi acestea aveau să fie singurele nopţi de normalitate între noi. La gândul acesta simţeam disperare pură. Nu se putea termina aşa! Nu era posibil! Nu mi se putea întâmpla mie! Ce aveam să fac acum? Aveam să îl părăsesc pe Alessandro? Aveam să ne continuăm relaţia? Cum? Ilicit? Aveam să ne întâlnim pe ascuns? Aveam să ducem o viaţă de criminali? Soţul meu avea să-şi ceară drepturile matrimoniale? Iar eu ce aveam să fac? Nu aveam altă soluţie decât să îi spun. Numai gândul să mă atingă din nou mă făcea să turbez de furie.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte lăsând dâre de sânge, săpând răni.
M-am ridicat, am spus că mă doare foarte tare capul şi m-am băgat în pat.
Nu puteam dormi, le auzeam vocile.
Am luat telefonul şi i-am scris un SMS:
"S-a întors."
"Ştiu", a venit răspunsul peste câteva minute.
"De unde ştii?"
"Nu contează."
"Ce facem acum?"
"Trebuie să divorţezi."
"Bine."
Apoi am adormit. Dar apoi a început petrecerea la etajul de deasupra. Studenţii aveau prieteni în vizită. O noapte de nesomn era o povară pe care nu o mai puteam duce. Plus că băiatul avea şcoală a doua zi şi nu se putea odihni. Aşa că m-am strecurat afară în noapte aşa cum eram, în pijama, având grijă ca nimeni din casă să nu-şi dea seama ce fac. Era rece şi întuneric. Nici ţipenie prin jur. Am privit geamurile cu o privire razantă şi erau neluminate. Doar la vecinii de deasupra lumina şi muzica răbufneau pe afară. Dar mă întrebam dacă vecinii puteau dormi în condiţiile acelea şi dacă nu cumva vreunul mă privea din întuneric chiar în acel moment. Dacă mă vedea, avea să mă toarne? În parcarea din faţa clădirii, printre maşinile celor care locuiau în clădirea noastră şi nu aveau loc în parcarea subterană, era şi dubiţa albastru închis a vecinilor. M-am apropiat şi le-am tăiat roţile cu un cuţit.
(va urma)