"Era sub influenţa a ceva", a zis Alessandro când am coborât, deşi ne înţelesesem deja din priviri pe bancheta din spate.
"Da", i-am spus. "Iar acesta nu este Parcul Carol, este Parcul Titan".
"Cum?!"
"Da, lasă, nu te gândi. Nu are nicio importanţă."
Apoi am intrat în parc şi l-am străbătut de la un capăt la altul. Era vară, cald, ne ţineam de mână. Parcul fusese renovat complet. Nu mai era cum îl ştiam, chiar dacă fusesem foarte rar în această zonă a oraşului şi aveam doar amintiri foarte vagi. Pe lângă noi au trecut două angajate la salubritatea parcului, vorbind tare despre bărbaţii lor, adunând gunoaie şi măturând. Când ne-au prins din urmă pe o altă bancă, a trebuit să ridicăm picioarele şi să le lăsăm să măture sub noi. A părut o surpriză pentru Alessandro, sau am ştiut eu că e, pentru că el nu-şi exteriorizează trăirile în modul în care s-ar aştepta cineva. Chiar dacă era italian. El era un italian introvertit. Un altfel de italian, atipic. A scos un râs scurt, pe care şi l-a înfrânt.
De pe o altă bancă pe care ne-am oprit, am sunat la un restaurant pe care îl ştiam de pe facebook, dar nu răspundea nimeni. Atunci am intrat în contul meu de facebook şi l-am abordat pe un cunoscut care lucra acolo. Mi-a răspuns imediat şi mi-a rezervat o masă pentru două persoane în acea seară. Restaurantul era în apropierea facultăţii mele, pe o stradă pe care o străbătusem de miliarde de ori. Poate din cauza asta îl şi alesesem, dar mai ales ştiind că acel bărbat va avea o grijă specială faţă de mine şi n-o să fac nicio intoxicaţie, cu atât mai puţin Alessandro, ceea ce s-a dovedit absolut adevărat. Străbătusem cândva acea stradă dintr-un capăt în altul şi invers, în diverse stări mentale, în diverse ţinute vestimentare, de la punk la rock, la hippie şi spre sfârşit îmbrăcată ca o doamnă. După revoluţie, pentru noi se condensaseră într-un timp foarte scurt toate perioadele posibile prin care restul lumii trecuse în decenii. Experimentasem o istorie comprimată a restului lumii şi nu întrutotul corectă în conţinut, fără a reflecta realitatea acelor curente cultural-vestimentare, ori neînţelegându-le pe deplin sensul. Apoi renunţasem la tot.
Când am ajuns la restaurant, după un concert al lui Mircea Tiberian la o terasă în aer liber, bărbatul de pe facebook, cel care îmi făcuse rezervarea, a dat mâna cu mine în faţa barului, uitându-se urât la mine. Nu şi-a găsit cuvintele necesare ca să schimbe câteva politeţuri. Părea surprins neplăcut de întâlnire. Era ras în cap, slab, cu umeri laţi şi şolduri înguste. Atrăgător, dar mi-am spus că trebuie să îl scot cât mai repede din prietenii de pe facebook, ceea ce am şi făcut la o lună după aceea.
Masa noastră se afla la intrarea în restaurant, lângă zidul clădirii, o masă mică pentru două persoane. Restaurantul era plin. Era un restaurant mic, cu specific franţuzesc. Avea o curte mică. O clădire veche, o mică vilă îmbătrânită în fundul unei curţi. Mesele erau luminate doar de lumânările de pe ele, iar atmosfera aceasta intimă era accentuată de şansonetele franţuzeşti din fundal. Vocile se ridicau plăcut, ici şi colo. Vizavi stăteau la masă doi bărbaţi care vorbeau în engleză. Unul în vârstă, obez, care după accent părea australian, şi un tânăr îmbrăcat foarte modern, cu un fel ostentativ de a fi. Subţire, nervos, afectat. Îşi verifica telefonul mobil regulat. Părea un gest sub presiunea unui impuls obsesiv.
Purtam o rochie neagră. Fără mâneci. Deasupra sânilor avea un caro mare decupat în stofă, deşi croiala ajungea până sub gât. O combinaţie de clasic, sobru, cu o sugestie provocatoare. Lui Alessandro i-a plăcut foarte mult acea rochie.
"Nu mi-ai spus niciodată dacă îţi place noul meu tatuaj."
Mi-a atins cu degetele umărul. Avusesem acolo un tatuaj făcut cu foarte multă vreme în urmă, dar se ştersese şi nu fusese unul grozav de la bun început. Îl regretasem din prima clipă. Aşa că îmi făcusem altul peste, undeva în München. Mă gândisem foarte mult ce mi-aş putea tatua peste tatuajul vechi, ceva care de data aceasta să mă reprezinte.
"O lalea neagră... Tu eşti o lalea neagră! Cu un suflet întunecat, moale. Delicată, incredibil de frumoasă atunci când te dezvălui cuiva în intimitate."
Am zâmbit. I-am prins mâna şi i-am sărutat degetele.
A comandat un vin franţuzesc. Am vorbit în timp ce aşteptam să ni-l aducă, ţinându-ne de mână peste masă. Apoi ne-a despărţit chelneriţa, când a aşezat sticla între noi. Ne-a aşezat fiecăruia un pahar în faţă. A dărâmat sticla cu gesturile ei stângace, vărsând vin scump peste tăblie. Masa a fost inundată de lichidul roşu închis, ca sângele. Mi s-a scurs în poală. S-a scuzat. M-am temut pentru o clipă de Alessandro, dar el s-a abţinut, apoi am mâncat peşte şi linte şi am băut vinul. Am vorbit lung şi pe îndelete, Eram euforică de la toată această combinaţie, mâna lui pe antebraţul meu, mângâind uşor cu vârfurile degetelor pielea de acolo. Propriile cuvinte explodând uşor în aer, spunându-i lui Alessandro totul despre Bucureşti, despre cum am trăit aici, despre locurile din jur, despre cum le-am văzut eu, despre oameni, despre foştii mei prieteni de aici, despre foştii colegi, despre profesori şi despre cum era pe vremuri. Despre tot. Până când la un moment dat am pierdut controlul sub atingerea buricelor degetelor lui şi am scos un mic ţipăt.
Ştia că aşa îmi produce un orgasm, i-am spus pe drumul înapoi spre hotel, după douăsprezece noaptea, singuri pe stradă, după ce el mă terorizase toată seara că cei prezenţi pe terasă s-au răsucit spre mine. Cu oroare, i-am amintit de filmul When Harry Met Sally..., doar că eu nu simulasem nimic, iar el mi-a spus: "N-ai văzut că ne-a ocolit după aia chelneriţa şi nu a mai avut curajul să vină la masa noastră? N-ai văzut cum ne-au privit toţi? Cum ne-a privit prietenul tău de pe facebook?" Iar eu m-amprăbuşit timp de o clipă într-o prăpastie din interiorul meu care se căsca din timp în timp, dar el m-a lipit de un perete în plină stradă şi m-a sărutat cu patimă, atingându-mi înfometat trupul, şoptindu-mi, fericit că mă poate absolvi de o suferinţă, chiar dacă cel care o provocase fusese tot el:
"Calmează-te, calmează-te, nu ne-a privit nimeni. Nimeni nu ştie ce s-a întâmplat. Nimeni nu ştie nimic despre noi."
Când ne-am trezit, ne-am dus în Cişmigiu. Am dat o raită prin Centrul Vechi. Mi-a făcut poză lângă afişul cu Vlad Ţepeş de la Curtea Domnească susţinând că semăn perfect cu el şi aş putea trece drept fiica lui. Mai târziu, am făcut cumpărături în Mega Image-ul de pe Dorobanţi. Seara am fost la un concert la Ateneu. I-am întâlni pe stradă pe câţiva dintre prietenii de pe facebook, cu unii am vorbit. Lumea era mică în Bucureşti. L-am văzut pe Marius Manole coborând de pe o bicicletă pe Calea Victoriei. Pe Gigi Căciuleanu venind din sens invers la Sala Palatului. M-a privit în ochi pentru o clipă.
Fiul meu a fost mulţumit de şederea noastră acolo. Rudele mele l-au plimbat prin parc, l-au lăsat să mănânce cât de multe dulciuri a vrut, să bea toate sucurile din lume, să facă ce vrea, când vrea. Ştiam asta, dar ştiam de asemenea că o perioadă de libertate totală îi va face bine. Cât am stat în Bucureşti, două săptămâni, probabil că nu a făcut decât un singur duş. Pe dinţi probabil că nu s-a spălat nici măcar o dată. A umblat în haine împuţite şi pătate, s-a trezit la prânz şi s-a culcat mult după miezul nopţii. S-a uitat la tot ce a vrut la televizor şi a jucat pe Nintendo cât a dorit. O dată l-am zărit în treacăt băgând mâna într-o farfurie cu mâncare pentru că îi era lene să meargă să-şi ia o lingură şi ducând-o la gură. Sosul i se scurgea până la cot. Mai multe nu am dorit să ştiu. Am fost întrebată de ce nu obişnuieşte să tragă apa după el la baie. Exasperată, am răspuns că obişnuieşte. Patul lui era nefăcut şi plin de ambalaje de dulciuri, firmituri şi haine. Pisicile dormeau toate la el în pat. Se adunaseră vreo cinci. Una era din vecini.
(va urma)