"Am văzut toată lumea", mi-a spus. "Nu-ţi fă griji pentru mine".
Dar eu îmi făcusem griji mai ales pentru că nu era un oraş care să-mi fie indiferent.
Străzile erau pline de oameni când eu şi Alessandro ne-am făcut prima plimbare prin Bucureşti. Începuse să se însereze, iar în oraş avea loc un festival de muzică simfonică. Cu Alessandro de mână, în timpul primei ieşiri, m-am simţit mândră. Bucureşti, iată, acesta este Alessandro. Alessandro, acesta este Bucureştiul. Acum staţi faţă în faţă în sfârşit. O parte importantă din mine, trecutul şi acest bărbat, viitorul meu. Am simţit o emoţie care mă copleşea, o senzaţie de bine generală. Acelaşi lucru îl simţea şi el, sau cel puţin aşa mi se părea. Am străbătut centrul în grabă. Eram dornici să petrecem restul zilei în cameră, doar noi doi. Ne-am oprit la Intercontinental să cumpărăm pateuri. Vânzătoarea era foarte veselă, plăcută şi politicoasă. Ca şi cum acel oraş îmi oferea ceea ce-mi doream, doar latura lui bună. Nu aveam chef să mergem la restaurant, iar Alessandro s-a arătat de acord. Cumva am ajuns din nou la Sala Palatului şi ne-am aşezat să mâncăm ce cumpărasem. Era semi-întuneric. Când s-a ridicat să plecăm, mi-a zis să mai aştept puţin. L-am întrebat de ce. Ne sărutasem îndelung. Apoi am văzut de ce. I-am dat punga în care mai rămăseseră nişte pateuri să şi-o ţină în dreptul şalelor.
"Mă faci de râs în public", i-am spus zâmbind.
"Asta eşti tu, mă faci să pierd controlul. Chiar şi de la distanţă, când mă gândesc la tine se întâmplă asta. Cred că ai o putere telepatică", m-a contrazis el încurcat.
În acel moment am gândit că mulţi se întorc poate în oraşul natal bogaţi, cu succes în carieră, sau faimoşi, eu m-am întors cu italian de mână. Şi culmea, eram îngrozitor de mândră de el, mă simţeam mândră cu el de mână, mi se părea cea mai frumoasă realizare. Voiam să mă laud cu el la toată lumea. Cea mai incredibilă şi mai impresionantă realizare pentru mine. Aceea de a fi inspirat iubire.
A doua zi i-am adus sarmale şi vin românesc de acasă. A mâncat sarmalele, vinul doar l-a gustat. Din asta mi-am dat seama că nu i-a plăcut. I-am cumpărat altul, dar nici acela nu s-a atins standardele. Nu a exprimat asta direct, prin vorbe. Ci doar am presupus din faptul că nu l-a băut. Prima sticla de vin îmi fusese făcută cadou de o rudă. Fusesem la ea după ce terminasem de semnat nişte acte la un notar înainte de a veni Alessandro în Bucureşti. Văzând colecţia de vinuri din sufragerie, i-am cerut o recomandare pentru un vin bun românesc. M-a întrebat ce beau de obicei şi i-am spus că îmi place Cabernetul Sauvignon. Iar ea a deschis vitrina şi a scos de acolo acea sticlă. Le ţinea oricum de frumuseţe, soţul ei, fost băutor, acum foarte bolnav din cauza aceasta, nu făcea nimic cu el. Doar le privea. Din păcate vinul nu a avut succesul scontat. Credeam că îl voi convinge că vinurile româneşti sunt bune. Ţineam morţiş să îl conving că ceva românesc e neapărat bun. Iar el mi-a zis, înduioşat de efortul meu:
"Tu eşti lucrul românesc bun".
Aşa că m-am gândit că până la urmă l-am convins cu ceva. Am dat pe gât paharul lui. Vinul mi-a inundat stomacul şi a devenit parte din corpul meu, iar el l-a sorbit de pe buzele mele şi de pe pielea mea şi a sorbit tot Bucureştiul în acest fel, acceptându-l.
"Mama a fost profesoară de istorie", mi-a spus. "Tatăl meu a murit într-un accident de maşină când aveam nouă ani."
L-am privit, cu paharul de vin plin din nou.
"Mama a fost foarte severă. Eu nu m-am înţeles niciodată prea bine cu ea. Deşi am fost copilul cel bun. Fratele meu, mai mic cu trei ani, a făcut toate tâmpeniile posibile. Cu toate acestea el a fost şi atunci şi a rămas şi în ziua de azi într-o relaţie cu mult mai apropiată cu ea."
"Cum îl cheamă pe fratele tău?"
"Lorenzo."
"Ce tâmpenii putea să facă un copil?"
"Oh... Nici nu ştiu cum să îţi povestesc. Era un copil problemă. Bătea pe toată lumea, era neascultător. Învăţa prost. Chiulea de la ore. Odată a dat cu piciorul într-un profesor. În adolescenţă şi-a lăsat părul lung şi se îmbrăca doar în negru. Era foarte violent. O dată şi-a bătut un prieten până l-a băgat în spital în stare gravă. Noroc că era copilul unor prieteni de familie şi s-a rezolvat fără poliţie."
"Fratele tău chiar a fost un băiat rău!"
"Da, a fost. Dar mama l-a iubit pe el mai mult."
"Era o diferenţă atât de mare încât să-ţi dai seama?"
"Da. O dată fratele meu a furat o motocicletă. Altădată a furat maşina poliţiei. A făcut toate tâmpeniile posibile, aşa cum ţi-am spus. A avut o mulţime de iubite, a intrat în multe belele. A umblat cu gaşca greşită. Probabil că a băgat în el toate drogurile posibile. Când îl apucau nervii, distrugea totul prin casă."
"Şi ce face fratele tău în ziua de azi?"
"S-a liniştit. S-a tuns. A început să se îmbrace normal. S-a întors la şcoală şi a studiat. Acum este manager într-o multinaţională în Elveţia. Îi merge foarte bine. Când avem ocazia, ne vedem. Merg des la el. Sau ne întâlnim în Italia, acasă la mama. Ne înţelegem foarte bine."
Apoi mi-a povestit pe îndelete despre Lili, pisica cea albă a mamei sale. Despre cât de mofturoasă este la pretendenţi şi cum nu s-a găsit niciodată un motan destul de bun cu care să facă măcar o serie de pui. Cât de îngâmfată şi de nesuferită era. Faptul că eu aveam în mână un pahar de vin românesc, i-a dat apoi ocazia lui Alessandro să îmi explice pe îndelete fiecare soi în parte, ce gust are vinul când via este pe partea de sud, şi ce gust are fiecare vin făcut din struguri culeşi în perioade diferite a maturării strugurelui. Din diverse părţi ale lumii.
Camera de hotel, cu aer condiţionat, nu ne-a rupt complet de lumea de afară. Am evitat să călătorim cu taxiul, pentru că mereu apărea câte un moment stânjenitor, iar când coboram, Alessandro mă întreba ce a povestit tot drumul taximetristul, iar eu trebuia să îi spun că a înfrânt cancerul, a supravieţuit unui divorţ, că mi-a povestit viaţa lui de la cap la coadă. Unul mi-a arătat o hârtie care era diploma care proba că a lucrat pe vremea lui Ceauşescu într-un un lanţ hotelier ca bucătar şi că era foarte mândru de asta. Taximetristul acesta mă întrebase de mai multe ori obsesiv: "Ştii cine sunt eu? Ştii cine sunt eu?" L-am lăudat pentru aşa o realizare în viaţă, i-am urat mult curaj pe mai departe, i-am făcut câteva complimente pentru cât de tânăr arată, deşi eram de o vârstă destul de apropiată, poate el era cu zece ani mai în vârstă, iar el mă lua drept mult mai tânără. Alessandro tăcea.
(va urma)