Purtam o bluză cu barete subţiri, neagră, cu câteva paiete negre pe piept şi o fustă kaki. În picioare aveam sandalele italieneşti cu un design simplu, fără toc.
Apoi l-am văzut. Ieşise printre ultimii. Se făcuse gol în jurul meu, murmurul de voci se potolise. Mai erau prezente doar vreo două sau trei persoane în afară de mine. O senzaţie caldă m-a cuprins, suma amintirilor noastre comune, a gesturilor făcute în timp, a încrederii câştigate cu greu de-o parte şi cealaltă a baricadei. Purta o pereche de pantaloni alb-crem şi o cămaşă albă, haine pe care le-a purtat aproape zilnic cât a stat în Bucureşti. Avea un singur bagaj, mare, negru, care lucea şi părea construit să reziste la bombardament.
După ce m-a îmbrăţişat câteva minute lungi, mi-a spus:
"Arăţi altfel în Bucureşti. Ochii îţi ard."
"Crezi?"
"Da. Categoric. Ai altă privire."
Aşa era, în Bucureşti totul era altfel. Eu eram altfel şi totul era schimbat. Lucrurile aveau altă valoare, altă semnificaţie. Apoi a început să vorbească.
"Ştii, am stat în avion lângă o femeie care semăna foarte tare cu tine. Avea acelaşi chip şi chiar aceeaşi formă a corpului cu a ta. Am vorbit un pic cu ea, mi-a arătat biletul ei, era în tranzit, mergea la Cluj. Avea aceeaşi piele fină şi albă ca tine. A citit aproape tot timpul o carte în engleză: Dincolo de bine şi de rău. Aşa că trebuie să ai o geamănă despre care nu ştii nimic."
Mi-am mutat geanta de pe un umăr pe celălalt, ca să am timp să găsesc un răspuns potrivit.
"Nu înţeleg de ce ai încerca să mă faci geloasă. Sunt cea mai de treabă femeie pe care o s-o întâlneşti vreodată."
A râs.
"Aşa e", a admis până la urmă, cu un aer vinovat.
Am comandat un taxi la automatul din incinta aeroportului, am luat bonul, apoi am ieşit în aburul fierbinte de august. Ne-am urcat în maşină şi am pornit spre hotel. Ne ţineam în tăcere mâinile unul altuia pe bancheta din spate. Şoferul de taxi a început să vorbească şi nu s-a mai oprit. S-a certat singur, s-a contrazis, a degenerat în politică, fără să-şi dea seama că mie numele pe care le rostea nu-mi spuneau nimic, ori că bărbatul de lângă mine nici măcar nu înţelegea limba. Vorbea despre lucruri necunoscute mie cu o virulenţă care mă rănea, iar însoţitorul meu considera asta total deplasat. I se putea citi pe faţă. Era vorba despre faptul că aeroportul avea de gând să aducă alte taxiuri proprii şi să nu mai permită firmelor de taxi de până acum accesul în aeroport. Când am ajuns în dreptul bisericii Kretzulescu, am zărit un bărbat pe care îl cunoşteam. Nu-mi venea să cred că îl văd din pură întâmplare! Era însoţit de o femeie mai în vârstă şi părea foarte supărat. Păreau tocmai ieşiţi dintr-o dispută, atârna în mod clar deasupra lor un nor negru. Atât am putut vedea din goana maşinii. Alessandro m-a întrebat din privire ce este.
"O să găseşti asta poate amuzant, dar tocmai l-am văzut pe bărbatul cu care ţi-am spus că semeni, atunci, prima oară, când ne-am întâlnit. Pe care ţi-am spus că l-am iubit."
O expresie fioroasă a apărut pe faţa lui Alessandro ca un val, a creat câteva tensionări de muşchi, a modificat un pic colţurile gurii, apoi a dispărut de la suprafaţă. Mi-am dat seama că nu trebuia să îi mai amintesc de asta. Că acum era total nepotrivit. Dar greşeala era deja comisă.
Ca să destindă tensiunea din aer, a rostit cu autoritatea cu care făcea infinite liste şi clasifica lucruri:
"El a avut şansa lui cu tine, dacă a dat greş, acum sunt eu cel norocos."
Am intrat în hotel şi ne-am îndreptat spre recepţie. Era un hotel mic lângă Cişmigiu. Renovat de curând, cu un bar la parter, din care tocmai se auzeau voci de petrecăreţi. Am trecut prin holul elegant, în culori deschise şi marmură pe jos, iar oglinzile ne-au reflectat imaginea. Exaltarea de pe chipul meu m-a surprins. Nu aveam nici un act de identitate la mine, nu mă gândisem la asta, fusesem prea ocupată cu alte lucruri, absorbită de starea euforică, de fericirea aceea nesperată, de vară, de mulţumire, de soarele bucureştean. Da, privirea îmi ardea, cum bine observase Alessandro, palmele îmi ardeau, gândurile îmi frigeau terminaţiile nervoase, iar felul în care m-a privit recepţionerul a trecut complet pe lângă mine. În lift, Alessandro m-a întrebat:
"Ai văzut cum te-a privit?"
"Da", i-am spus. "A crezut că sunt prostituată."
"Şi permiţi aşa ceva?"
"Taci. Nu băga astfel de lucruri în seamă. În România toate femeile sunt prostituate."
"Ce vrei să spui?"
"Tranziţia spre democraţie şi economie de piaţă. Nu are sens să vorbim despre asta."
Am făcut semn din mână să nu se gândească prea mult la asta.
Când m-am întors cu fişa completată înapoi la recepţie şi tânărul mi-a văzut vârsta, rânjetul cu subînţeles i-a dispărut de pe faţă. Eram prea bătrână ca să fiu prostituată, în concepţia lui. Nu mai eram nici mahmură. Nu mai purtam bluza care-mi dezgolea umerii, ci o bluză albă cu flori în culori aprinse şi mâneci din dantelă. Şi nici urmă de zâmbet. Sau bunăvoinţă. Ochii mei, reci ca gheaţa. Expresia mea obişnuită.
Apartamentul era pe colţ, cu vedere la bulevard. Parchet negru, două camere frumos mobilate, în limitele unui lanţ hotelier. Baia, modernă şi elegantă. Alessandro a găsit însă în următoarele zile o mulţime de inconveniente şi motive de nemulţumire. A făcut o întreagă listă. Deodată au apărut o mulţime de probleme cu camera, care nu fuseseră uşor de depistat la prima vedere, iar el mi le-a arătat pe toate. Mie mi-a plăcut acolo şi m-am întrebat de ce caută defecte unde nu e cazul. Era mult spaţiu şi puteam privi de la unul din micile balcoane spre o clădire unde lucrasem cândva, cu foarte multă vreme în urmă. Mi se părea incredibil să mă aflu acolo. În cele patru zile, am stat ore în şir privind în stradă. Chiar şi noaptea, mai ales noaptea. Mă ridicam din pat, dădeam perdeaua la o parte în timp ce Alessandro dormea. Mă uitam în jos, în stradă.
Mi-era bine. Mi-era foarte bine. Nu-mi venea să cred că mi-este atât de bine. Încetasem de mult să am contact cu binele. Nici nu mai ştiam ce e. Un punct la orizont. Un mister. Habar n-aveam. Nu mai ştiam. Ce putea fi? Ce însemna el?
Apoi s-a întâmplat că, într-una din zilele petrecute acolo cu Alessandro, dimineaţa însăşi m-a cuprins în braţele sale. M-a învăluit într-o bunătate surprinzătoare. Ca şi cum aş fi fost deodată binevenită în univers. Aerul proaspăt al dimineţii venind dinspre ferestrele larg deschise împrăştia parfumuri de prin camere, acumulate peste noapte. Totul sănătos. Aşa cum trebuia. Electrizant. Motivant. Ca un sărut depus pe fruntea ta de către lume.
Deodată sinteza existenţei mele nu a mai fost durerea.
(va urma)