Faptele premergătoare acestui incident tragic au fost răscolite pentru multă vreme precum nişte rufe murdare, în măsura în care ele au putut fi cunoscute sau identificate. În decursul celor câteva luni care s-au scurs de la sinuciderea de pe Pod, s-a încercat punerea cap la cap a datelor acestei istorii, iar povestea care a rezultat a continuat o vreme să fie rumegată de către locuitorii oraşului până a intervenit uitarea, totul s-a stins uşor-uşor, de la sine, cum era de aşteptat. Completa uitare sau dorinţa de a nu mai vorbi despre asta au făcut ca întâmplările să dispară din conversaţiile private sau publice, din repertoriul petrecerilor, întâlnirilor la un grătar, sau a şuşotelilor la o farfurie de sparanghel cu sos alb în restaurantele care începeau să se umple ca în fiecare primăvară. Totul a fost păstrat ca o afacere internă şi mai nimic n-a răbufnit prea departe de "casă", iar în cazul nostru "acasă" înseamnă acest orăşel care ne găzduieşte şi însoţeşte pe noi cei care locuim în el. A fost tratat ca un lucru privat, păstrat secret ca o conspiraţie, pentru urechile câtorva sute de oameni care au avut acces la informaţii sau au venit ei însăşi cu date, oameni care au avut grijă ca povestea să nu se răspândească.
Un ziarist care investigase pe cont propriu, dorind să scrie un articol despre sinuciderile de pe Pod, a fost descurajat să dea publicităţii articolul pe care l-a scris cu această ocazie, argumentându-i-se respingerea prin idei simple, care aveau directă legătură cu sănătatea publică şi imaginea oraşului, ambele ţinând de prevenţie socială. El încercase şi în trecut să abordeze subiectul sinuciderilor de pe Pod, cu la fel de puţin succes. Când a încercat să contra-argumenteze, i s-a tăiat brusc vorba, spunându-i-se că oricum articolul e prost scris. Nu a fost vorba nici despre o eventuală reacţie oficială în privinţa bărbatului care în ziua de dinainte de Crăciun s-a aruncat de pe Pod şi despre ciudata prezenţă la faţa locului a doamnei Irina Rau. O mulţime de oameni şi-au pus uimiţi întrebarea cum a fost posibil ca poveştile celor doi să conveargă. Două poveşti stranii împletindu-se exact la sfârşit. Nu, greşesc, trei poveşti.
O vecină şi prietenă a venit cu informaţii despre cealaltă doamnă prezentă la faţa locului, Daniela Mateus. Despre ea au fost adunate informaţii uşor şi a fost clasată imediat. Nu a fost greu. Mulţi ar fi evaluat-o de exemplu ca un pic mai tânără decât era, dar nu, vecina, doamna Jung a furnizat informaţia de provenienţă sigură că Daniela, numită de apropiaţi Dani, avea în realitate 33 de ani. Jung se număra printre invitaţii la petrecerea de Crăciun în casa familiei Mateus, petrecere care, evident, fusese anulată imediat după sinucidere. Jung fusese sunată de către soţul Danielei, Sebastian, care s-a exprimat neutru şi diplomat, spunând că astmul soţiei sale se agravase pe neaşteptate, iar petrecerea, cu foarte mare părere de rău, nu mai putea fi ţinută. Şi-a cerut milioane de scuze pentru că se vedea nevoit să vină cu o astfel de veste cu atât de puţin înainte ca evenimentul în sine să aibă loc, dar a promis că se va revanşa într-o zi. Peste o oră a venit la uşă cu o sticlă de vin scump şi un coş cu bunătăţi.
Jung a insistat să schimbe câteva cuvinte cu doamna Mateus, chiar dacă ajutorul i-a fost respins, iar oferta de a-l ţine la ea pe Tim a fost întâmpinată cu aceeaşi răceală. În casă domnea o atmosferă sumbră, a povestit ea mai departe despre ziua respectivă. Întrevederea ei cu Dani a fost scurtă, timp în care a putut stabili că aceasta era într-o stare intermediară fără definiţie, o stare de irascibilitate şi oboseală. Un amalgam distorsionat de tristeţe. Televizorul era deschis, deşi nimeni nu se uita la el. Pe masa dintre canapea şi televizor erau pahare nestrânse, mătuite de amprente spre buză, pe jumătate goale, câteva şerveţele mototolite, o linguriţă. (Doamna Jung lucrează ca femeie în casă pentru diferite familii) Inhalatorul Danielei era aruncat pe canapea. Tim nu era nicăieri la vedere.
Întrebată despre natura relaţiei sale cu familia Mateus, Jung s-a descris pe sine ca fiind mai degrabă o veche cunoştinţă de-a lui Sebastian. Dacă existase cândva în trecut o poveste romantică între ei, nu a dorit să spună. A evitat orice răspuns concret. Preferinţa lui Sebastian pentru frumuseţi exotice era însă cunoscută, iar Jung, originară din Tailanda, putea fi considerată o candidată ideală pentru atenţia acestuia. În afară de asta, nimeni nu-i punea la îndoială relaţia foarte bună pe care o avea cu Daniela, altă frumuseţe exotică, o fată est-europeană brunetă cu trăsături definite drept "etnice" şi un corp suplu. "Fetele astea din est vin să ne ia bărbaţii", a comentat o cucoană al cărei fiu era coleg de şcoală cu Tim, băiatul familiei Mateus. Nimeni nu a comentat mai departe.
Jung, întrebată cum comentează caracterul Danielei, care era considerată mai degrabă o persoană foarte distantă, fiind faimoasă pentru lipsa ei de contacte şi dorinţa de a iniţia vreuna, a tăcut. A spus doar că Daniela este absolut în regulă şi o persoană de încredere. Rugată să descrie relaţia dintre Daniela şi domnul Mateus, a spus doar atât: "Daniela îşi iubeşte foarte mult copilul".
Despre doamna Irina Rau s-au aflat din păcate mai puţine, iar în principal, că era o femeie singură. Un domn care o cunoscuse printr-un anunţ la ziar, s-a aflat în poziţia de a se exprima asupra vârstei ei: 40. Lucrase ca secretară a unui avocat, părinţii îi erau undeva în Westfalia, mama suferea de Alzheimer, iar tatăl ei era alcoolic. Nu fusese căsătorită niciodată, iar conform declaraţiilor furnizate de logodnica domnului Ricardo Gregorius unei vecine, care apoi povestise mai departe altora, nu avusese niciodată o relaţie care să poată fi cu adevărat numită relaţie. Nu avusese deci nici o relaţie. Anunţul datorită căruia domnul care o cunoscuse prin ziar, şi la care acesta răspunsese, sunase în felul următor: "Eu, Irina, 30, subţire, peste 1,82, 60 kg, păr lung, romantică, necomplicată, spontană, îmi caut marea dragoste. Te rog, sună!". Întrebat dacă se dezvoltase între ei vreun raport care să ducă la o relaţie intimă, bărbatul a spus categoric: nu. Când a fost întrebat de ce, căci femeia putea fi descrisă drept foarte atrăgătoare, a refuzat să comenteze. Întrebat dacă putea fi descrisă drept "spontană", bărbatul a zis că era mai degrabă opusul acestui concept. Nu că asta ar fi fost ceva rău în asta. Nu că ar gândi rău despre ea, deşi... Nu că i-ar păstra resentimente. Doar că acum, având o cu totul altă perspectivă, este fericit pentru hotărârea lui de a nu se implica într-o relaţie cu această femeie. Bolnav, nu?!, a mai comentat. Adică, cine e capabil de aşa ceva? Tipul ăsta, Ricardo... Când te gândeşti că aş fi putut fi eu în locul lui... Întrebat dacă avea peste 1,80, el a răspuns sec că avea părul lung.
Despre al treilea şi cel mai important personaj implicat în ceea ce a fost clasat drept drama de pe Pod, domnul Kyo Kunz, fiul pianistului şi compozitorului Heiko Kunz, s-au aflat desigur un pic mai multe. Tatăl lui fusese implicat în multe scandaluri prin viaţa sa tumultuoasă şi în genere era cunoscut nu ca pianist, deşi se vorbea că nu ar fi fost deloc rău, ci prin relaţiile sale cu femei faimoase din paginile ziarelor de scandal axate pe viaţa mondenă a celebrităţilor. Despre celălalt copil al său, o fată, nu se mai ştia absolut nimic. Prima sa soţie, mama lui Kyo şi a fetei despre care lipsea orice informaţie, era retrasă într-o zonă montană de lângă lacul Tegernsee, într-o atmosferă spartană, izolată de lume. Trăia din venitul furnizat de către soţul ei şi a refuzat să ia parte la înmormântarea fiului ei. Nici ea nu mai avea contact cu fiica ei şi nu avea nici o idee unde s-ar putea afla aceasta. De fapt, la o privire mai atentă, numai despre tatăl lui Kyo se aflaseră multe, despre viaţa sa destrăbălată, apariţiile excentrice în zona artistică. Despre talentul său muzical, doar o singură persoană din oraş s-a putut exprima şi mărturia acesteia a fost una pozitivă, evocând o împrejurare prin care a participat la un concert în aer liber al domnului Kunz. Cânta la un pian cu coadă în mijlocul unui parc. Această experienţă a fost descrisă de către auditor drept "inspirantă" sau ca "un lucru care-ţi tăia respiraţia". Altcineva a susţinut că l-a întâlnit pe stradă pe domnul Kunz tatăl, că acesta i-ar fi cerut "câţiva euro" şi că ar fi fost într-o stare indescriptibilă de confuzie. Dar această mărturie nu a fost luată în serios. Mai ales că cel implicat a recunoscut că anterior văzuse doar fotografii în ziare cu pianistul Kunz şi doar pe acestea îşi baza identificarea celui cu care vorbise.
În cazul domnului Kyo Kunz, lucrurile s-au dovedit până la urmă dificile. Să se emită judecăţi asupra lui ca persoană a fost aproape imposibil. Până la urmă, după ce s-au triat informaţiile, s-a stabilit că era cel mai greu de citit dintre cei trei. De fapt, toţi erau greu de citit, sau mai degrabă de înţeles. S-au păstrat fiecare pentru sine, când în ei se petrecuseră foarte multe, atât de multe încât să-i descrii fără să le faci o nedreptate e imposibil, fără să-i mutilezi. Despre Kyo personal şi nu despre realizările artistice ale tatălui său, singura care a fost capabilă să povestească ceva concret, a fost doamna X care îi închiriase apartamentul de două camere în care acesta locuia pe strada Y. "Nici nu-l auzeam", a susţinut stimata doamnă. Se trezea dimineaţa, pleca la serviciu. Foarte liniştit şi prietenos. N-am avut niciodată probleme cu el. Mama lui trăieşte lângă Tegernsee. Despre tatăl lui nu prea vorbea. Am înţeles că era pictor sau cântăreţ la operă, nu mai ştiu. La întrebarea dacă i s-a părut trist în ultima vreme, ori cumva schimbat, a negat. Nu, nicidecum, a întărit proprietăreasa Era neschimbat. A apărut cam din senin toată povestea asta. De aceea am şi spus: ce tragedie. Avea o iubită prin München, o fată foarte drăguţă. A venit de multe ori pe aici. Avea una din frizurile astea moderne, în multe culori. A fost chiar ieri aici, a stat în camera lui şi a plâns. Avea şi un prieten. Câteodată rămâneau peste noapte şi îi auzeam cum râd şi vorbesc. Jucau jocuri pe computer. De multe ori râsul şi strigătele care se auzeau de la el mi se păreau de copii, nu de oameni maturi. Uneori cântau. Kyo era foarte săritor, când aveam vreo problemă se oferea imediat să o rezolve. Eu sunt văduvă, soţul meu a murit într-un accident de motocicletă acum douăzeci de ani. Nu mi-am mai găsit pe nimeni după aceea. Sau n-am vrut destul. Dar e groaznică viaţa unei femei singure, vă spun. Sînt o femeie bătrână şi singură şi singura mea companie a fost Kyo. Întrebată dacă ea crede să fi avut probleme psihice, a negat vehement. Glumiţi?, a întrebat. "Sînteţi absolut siguri că nu l-a împins cineva de pe Pod?", a lansat ipoteza, foarte neîncrezătoare când era vorba despre sinuciderea lui Kyo ca despre un act benevol şi calculat.
"A", a exclamat brusc după întrevederea cu mine, la două luni de la eveniment, când tocmai doream să ies pe uşă "... în ziua de dinainte a sinuciderii... îi adusesem nişte prăjituri... dar a sunat telefonul. A ridicat, a vorbit câteva minute şi mi s-a părut foarte tulburat după ce-a închis. Mi-a spus că nu se simte bine şi că o să mănânce mai târziu prăjiturile. Mi-a mulţumit, făcându-mă să înţeleg că trebuie să plec."
Cei care au vizitat apartamentul lui Kyo după moartea lui, mânaţi de curiozitate, au zis că au văzut ceva mai mult decât banal: în hol o pereche de pantofi negri, în sufragerie, o masă de sticlă, trei scaune, o canapea şi-un televizor. În dormitor, un pat şi un dulap. Doar în raftul de jos al unui dulap, multe medalii. Foarte multe medalii. Luate la competiţii de înot, de atletism. Judecând după camera lui, nu se poate spune absolut nimic despre el ca om. Nici măcar că era om. Mobila albă, sobră. Camera albă, sobră. Curăţenie impecabilă. Nici un fir de praf. Şosetele aranjate câte două. Aspectul general era al unei camere de hotel. O cameră impersonală. O tânără care studia psihologia a venit cu o observaţie interesantă care a stârnit şi mai tare imaginaţia oraşului: acest bărbat şi-a curăţat mai întâi apartamentul înainte de a se sinucide. A distrus toate lucrurile personale înadins. Toate dovezile sale de existenţă. N-a vrut să lase în urmă nimic. Doar moartea sa brutală. Pe cine a vrut să pedepsească? Ce a vrut să spună? Ce a vrut să afirme? Ce adevăr?
Cert este că a doua zi după sinucidere şi imediat după arestarea doamnei Irina Rau, a apărut un morman de flori de toate felurile, depuse de către locuitorii oraşului, impresionaţi de gestul acestui tânăr despre care s-a împrăştiat vorba cu repeziciune, iar printre flori, oamenii depuseseră şi scurte scrisori prin care îşi exprimau regretul că aşa ceva a fost posibil în această lume, ori tinere fete şi-au exprimat dragostea nou înflorită pentru el, frumosul necunoscut. Doamne ce flăcău arătos!, au exclamat multe femei uimite privind fotografia pe care cineva o sprijinise de unul din stâlpii Podului, acolo unde lumea alese să depună florile, căci părea un învingător, unul care n-avea nici cel ai mic motiv să recurgă la un asemenea gest. Sinuciderea este o soluţie permanentă la o problemă temporară, a citat un domn care locuia în apropierea Podului şi avea patru copii. Prietenii din jurul mesei au încuviinţat cu seriozitate. Apoi au început să vorbească despre ultimul Iphone şi despre cursurile de Yoga pentru copii oferite de o şcoală nou deschisă pe strada Otto-Hahn la numărul 23. Ori despre furtuna "Ulrike" care avea să răvăşească Germania curând.
(va urma)