Eu, cronicara acestei poveşti, mă aflam în acea perioadă în Tailanda şi mă bucuram de o vacanţă minunată alături de cei trei copii. Poate mai târziu voi avea ocazia să povestesc cum am ajuns să am contact cu această poveste şi de ce anume am luat hotărârea de a o scrie, dar acum aş vrea mai degrabă să vă spun câte ceva despre mine.
Am cincizeci şi doi de ani şi am lucrat ca îngrijitoare la un azil de bătrâni. Mi-a plăcut munca mea şi am renunţat la ea cu părere de rău, dar aş prefera să nu vorbesc despre asta. O dramă în familia noastră m-a împiedicat să studiez, sau poate ceea ce m-a împiedicat în primul rând a fost modul de viaţă foarte economic al părinţilor mei şi refuzul lor de mă mai susţine financiar. Mai exact, fratele meu a avut un accident şi a murit de tânăr, iar ei s-au închis şi mai tare în ei, mai obsesiv-compulsivi şi mai zgârciţi ca niciodată. Camera lui este încă intactă, nu pleacă niciodată de sărbători undeva, nu vin la noi dacă-i invit. E felul lor de a fi împreună cu el chiar şi acum, după atâta amar de vreme. Uşa este închisă cu cheia, iar liniştea este păstrată în această casă ca pentru a nu-l deranja din somn pe fratele meu, care duce o viaţă secretă acolo. O viaţă discretă, pe care nimeni n-are dreptul s-o deranjeze. În ceea ce-i priveşte, ei par să fi avut un singur copil. Pe mine m-au exclus, sau mai degrabă mi-au acordat aceeaşi afecţiune pe care i-o oferi de obicei unei rude îndepărtate care ţi-este drag, dar de care nu te leagă foarte multe. A fost posibil doar să accept şi să merg mai departe. Dar mi-ar fi plăcut să studiez şi să am o altă slujbă, una care să mă solicite din toate punctele de vedere, deşi aş prefera să nu vorbesc cu păcat şi să spun că doamnele pe care le-am îngrijit, unele bolnave, cu Alzheimer sau demenţă, au avut nevoie de competenţa şi dedicaţia mea şi că nici o muncă nu este înjositoare. Înjositor este să nu ai nimic de făcut. Să nu fii folositor în nici un fel.
Cândva l-am cunoscut pe soţul meu, care este director într-o firmă importantă, şi ne-am căsătorit. Aveam 28 de ani, iar el 30. El era la a doua căsătorie şi avea deja trei copii. Acum cinci ani, am adoptat trei fraţi de origine est-europeană. Cel mai mic avea un an, mijlociul, trei ani, iar cel mare şi cel mai dificil, Erin, avea şapte. Au fost luaţi de către asistenţa socială din casa mamei lor după ce aceasta i-a închis în casă şi a plecat împreună cu un iubit în Mallorca, lăsându-i pentru două săptămâni să aibă grijă unul de altul. Apoi şi-a pierdut custodia după ce s-a dovedit legătura ei cu lumea drogurilor şi prostituţiei.
Sîntem o familie mare şi fericită, ne strângem la un loc cu fosta nevastă a soţului şi copii acesteia, iar cel mare este şi el căsătorit şi are trei copii. Fostul partener al fostei soţii a bărbatului meu vine şi el la întâlniri, cu noua parteneră care are dintr-o legătură anterioară două fetiţe. Fostul meu partener vine şi el cu soţia şi cei trei copii ai lor. Casa ni se umple la fiecare sărbătoare, este un du-te-vino de nedescris. Este adevărat că organizăm cu plăcere toate aceste întâlniri, sărbători, petreceri şi ne place nespus toată această uriaşă harababură.
În rest ducem o viaţă liniştită într-o casă de trei sute de metri pătraţi, cu o curte mare, în care soţul meu a amenajat un adevărat paradis pentru fii noştri. Mai ales vara facem grătare, dăm petreceri, la care prietenii sînt invitaţi cu dărnicie să ia parte, să rămână peste noapte, ori să-şi lase copiii peste week-end. Casa este împărţită în două şi cele două camere din faţă sînt închiriate unei familii de chinezi pe care o invităm regulat la masă. Au şi ei doi copii mici. Este minunat să intri în contact cu alte culturi şi în felul acesta să ţi se deschidă orizontul. Eu şi soţul meu am planificat ca după ce copii noştri vor creşte să întreprindem o călătorie în jurul lumii.
Legăturile mele cu cei din oraşul nostru sînt mai mult decât mulţumitoare. Nu m-am născut aici, dar de douăzeci de ani de când locuiesc în casa noastră de pe Sonennblume Str.13, pot spune că viaţa mea s-a îmbogăţit considerabil. Cunosc foarte multă lume, m-aş aventura să afirm că pe aproape toată lumea. Cunosc copii, bătrâni, femei şi bărbaţi. Cunosc tineri. Ştiu cine merge duminica la biserică, cine e nou venit în oraş şi cine a plecat definitiv.
Oraşul nostru are cincisprezece mii de locuitori, o biserică evanghelică şi una catolică. Un cimitir, un castel şi o berărie proprie. Un muzeu al oraşului, cu alte cuvinte o istorie a sa, tradiţiile sale. De exemplu începând din anul 1500 se organizează un târg în fiecare joi. Ţăranii vin cu tarabe şi îşi vând produsele. Câmpurile de grâu de la marginea oraşului sunt îngrăşate cu balegă, iar când bate vântul din est, mirosul este purtat până în centru. Se ţine un festival vara şi un festival toamna. În dimineaţa de Paşte, ne îndreptăm cu toţii, festiv îmbrăcaţi, mulţi în costume naţionale, înspre biserică în timp ce clopotele bat în continuu. De Crăciun, luminile îmbracă oraşul ca o coroană de stele. Sîntem binecuvântaţi. Sîntem aici.
Există o arteră principală care se rupe în două: una duce spre vest, cealaltă duce spre Pod, ca un "y". De-a lungul arterei principale sânt înşirate magazinele, restaurantele, gelateria lui Mario, care se adresează tuturor femeilor cu "bella", chiar şi mie, care sînt trecută de prima tinereţe, port părul tuns scurt şi mă îmbrac doar sportiv. Măcelăria lui Gertrude, care-şi creşte singură cei patru copii, magazinul de animale, de unde cumpărăm mereu hrană pentru scumpa noastră Kira, pe care am găsit-o într-o lădiţă abandonată la marginea drumului pe vremea când era doar un pui.
Dar să revenim la Pod, iar eu vă pot spune că apare în toate prospectele de prezentare a oraşului, pe situri, pe prima pagină a oricărui material publicitar ca efigie a oraşului. Este marca noastră de recunoaştere. Chiar dacă n-aţi trecut niciodată pe la noi, trebuie să fi văzut măcar o poză cu Podul. Poate fi văzut de departe, aproape din orice punct te-ai afla, ridicându-se peste pădurea din nord, impozant, mai înalt decât toate clădirile, mai impozant decât turnul bisericii catolice. O construcţie care-ţi taie respiraţia. Un colos. Cel mai mare pod de piatră din Germania, construit în 1735. Au fost folosiţi 16.000 de metri cubi de pietre de bazalt. Este lung de 350 de metri şi înalt de 100. Are drum pentru biciclişti şi trotuar pentru pedeştri şi un apeduct construit ulterior. Trenul spre Ulm trece pe el.
A fost construit de firma Baumann, de o echipă aparţinând acestei firme prestigioase, condusă de domnul arhitect Alexander Baumann care a fost atât de obsedat de construirea lui, conform unui prospect pe care l-am citit, încât pe tot parcursul construirii sale, a slăbit douăzeci de kilograme, a suferit de insomnie, abia a dat pe acasă, şi-a pierdut familia, soţia lui despărţindu-se de el şi refăcându-şi viaţa cu un est-german care avea copii la rândul lui. Se zice că el, după inaugurarea Podului, de teamă că acesta nu va rezista, speriat că se va prăbuşi, că nu este aşa cum şi-a dorit, dezamăgit de propria creaţie şi înspăimântat că îl va vedea la pământ, s-a sinucis aruncându-se de pe el. În realitate nu se cunoaşte cauza oficială a morţii, dar într-adevăr constructorul a murit în anul inaugurării. Legenda aşa vrea, ca Podul să fi pretins însăşi moartea creatorului său.
Domnul Bernhard, ziaristul care a tot încercat să scrie de-a lungul timpului despre fenomenul nefericit legat de Pod, m-a asigurat că doar morţile consemnate de el personal au fost în număr de 145 în decursul a doar cinci ani. Luarea la cunoştinţă a acestui fapt m-a cutremurat. M-a întrebat dacă vreau să citesc eseurile, sau nu ştia cum să le numească, pe care le-a scris în legătură cu cazul cel mai recent. Se gândea să publice un roman pe tema sinuciderilor de pe Pod. Încă nu pusese totul la punct, erau doar fragmente care încă nu se legau: impresii personale notate pe un colţ de caiet după întrevederea cu rudele sau prietenii sinucigaşului, ori cu martorii acestui nefericit eveniment, căci el mi-a explicat că şi aceştia sînt parte din sinucidere pentru totdeauna. După ce au asistat la ea, vieţile lor se schimbă radical, nu mai sînt niciodată cei de dinainte. Mi-a dat exemplul arhicunoscut al celor trei băieţi de gimnaziu care s-au legat între ei cu o coardă de bungee-jumping şi s-au aruncat de pe Pod. Au aterizat în faţa unei femei şi a copilului ei. Ea este într-un spital de boli nervoase, iar fiul ei pe atunci în vârstă de doar cinci ani, a avut rezultate din ce în ce mai proaste la şcoală, până a ajuns la o şcoală specială. Regresul lui îl pune în seama nefericitului eveniment căruia îi fusese martor. A spus că are şi dovezi. Dar mi-a spus că mai bine m-aş uita pe materialele pe care le-a scris în legătură cu ultimul caz, i-ar face plăcere să poată împărţi asta cu cineva, iar o a doua persoană să-şi dea cu părerea despre proiectul său, chiar dacă e în faza de început. Se documentase despre cei trei implicaţi cât putuse el de bine: Kyo Kunz născut pe 12 februarie 1984, Irina Rau, 7 noiembrie 1970 şi Daniela Mateus, 3 mai 1977. Scrisese foarte mult material, multe paragrafe pur şi simplu poetice, prin care, după terminarea investigaţiilor personale, reuşise să creeze un portret al celor implicaţi. Schiţe cu valoare personală, pentru el, pentru eventualii interesaţi. Trebuie neapărat înţeleşi aceşti oameni, m-a asigurat. Au avut ceva de spus, iar vieţile lor ne învaţă ceva.
Pe domnul Bernhard am avut plăcerea să-l cunosc la o petrecere cu grătar în curtea doctorului generalist Lesoine. Mi-a făcut o impresie foarte plăcută. E un bărbat poate exagerat de înalt, având în vedere că eu am doar un metru şaizeci, în jur de treizeci şi cinci de ani, blond aproape alb, cu părul rar în creştetul capului, slab, osos, cu pomeţi proeminenţi, un bărbat care nu priveşte pe aproape nimeni în ochi. Te priveşte pentru o secundă, apoi îşi lasă privirea din nou în jos, ori în lături, şi-o opreşte pe orice obiect din jur, de parcă obiectele sînt mai prietenoase decât oamenii. Pentru că o cunoşteam pe doamna Daniela Mateus, Dani, cum îi spun cunoscuţii, iar pe Irina Rau o întâlnisem cândva, conversaţia dintre noi s-a înfiripat repede şi a devenit brusc extrem de personală. Complicitatea dintre noi ne-a separat de restul petrecerii şi am petrecut circa o oră discutând aprins. Implicarea lui era cu atât mai mare cu cât doamna Mateus îi era colegă de breaslă.
A doua zi mi-a adus o mapă plină cu foi scoase la imprimantă. De aceea, ca început al cronicii mele am folosit un text scris de el, căci această poveste merită să aibă nenumăraţi cronicari, iar eu o voi da mai departe, ca următorul să-şi aducă aportul, să completeze cu propriile observaţii şi propriile investigaţii, ori cu informaţii pe care eu şi domnul Bernhard nu le deţinem sau pe care le-am trecut cu vederea. În felul acesta e posibil ca povestea Podului să crească, până va lua amploarea cuvenită şi fiecare din noi va reflecta imaginea Podului în propriile conştiinţe. Nu va fi semnată la final nici de mine, nici de domnul Bernhard, ci va sfârşi prin a fi o lucrare colectivă, prin care vom atesta existenţa Podului, pe care oficialităţile, aparent din raţiuni de sănătate publică, o reduc la un edificiu pe un prospect publicitar.
Voi continua acum povestea mea cu o prezentare a Danielei Mateus, aşa cum o vede domnul Bernhard:
(va urma)