Despre oameni şi cai

Nu se mai poate face nimic.
Nimic?
Nimic.
Nimic?
Nimic.
Nici...?
Nici.
Pfaai!
Ştiu.
Dar...?
Nu.
Poate dacă...?
NU SE MAI POATE FACE NIMIC ÎN PIZDA MĂ-SII DE TREABĂ GEORGE CE NU ÎNŢELEGI.
(George încă nu înţelegea, iar calul lui murise.)

Dar era de la tata, trebuie să existe ceva... Nu se poate...
Calul?
Da, calul. Era dat din tată în fiu, din tată-n fiu, din tată-n fiu. De trei ori.

A fost un cal frumos. A fost un cal bun. A fost un cal gras. A fost un cal iubit, respectat, tânjit, adorat de alte femele cal. De iepe. De toate. N-avea probleme cu inima, nu crăpase de la nimic ce putea fi expus cu exactitate, fizic. Trăgea mult, dar putea să tragă mult. Îi plăcea să tragă mult. Întotdeauna i s-a adus cea mai bună iarbă, cea mai bună apă. A fost ţinut în grajdiul cu cea mai bună umbră şi cu cel mai bun soare, deopotrivă, la ore diferite, în funcţie de programul de echitaţie. Nu era bătrân, nu era bleg, nu era nici schilod. Necheza mult, pe urmă tot mai puţin. N-avea cui necheza. Murise de singurătate. Din tată-n fiu, din tată-n fiu, din tată-n fiu. E ciudat lucru că nu murise de trei ori. Mereu era aceeaşi singurătate.

Dar doctorul nu a spus asta. Nici autopsia nu avea cum să o constate, drept urmare, s-a ajus lesne la concluzia falsă, comodă că era vorba despre o otravă. O minciună cinstită, dar care poate declanşa un lanţ de tâmpenii mai departe. Bănuielile au început să se nască, motiv pentru care - zilele următoare - George umbla cu o torţă în mână pe la conacele din împrejurimi. Asculta cu atenţie bârfele de la cârciumă, cele mai multe dintre ele despre nevasta lui, trecută prin viaţă şi prin aşternuturile celor care îşi permiteau întotdeauna să bea până când - inevitabil - ajungeau sub masă. Dar George era deja imun la cele despre soţia lui, îi treceau pe lângă urechi fără să lase nimic în urmă, se pierdeau cu totul, se dispersau. Nici să i le fi spus în faţă cineva, tot nu l-ar fi ascultat. Pe el îl interesa de cal. Ce a avut cine a avut cu calul lui, dat de trei ori din tată în fiu. Nimeni, nimic.

După ceva vreme de umblat înnebunise. Calul încă nu fusese răzbunat. Iar motivul inventat dăinuia ca un blestem peste toată gospodăria nebunului. Doctorul s-ar fi sinchisit să îi spună adevărul, numai că - de ceva vreme - era chemat cu regularitate la patul lui George. De două ori în fiecare săptămână, doctorul îi povestea ce se mai întâmplă în sat şi îşi dădea seama din ce în ce mai bine de un lucru. Începea să înţeleagă - în toată nebunia aia - de ce a murit calul său. Asta s-a văzut cel mai tare în clipa în care - privindu-l cum se îndreaptă spre ieşire - îl striga pe doctor, să nu cumva să uite povestea de a doua zi. Ştia şi el că - dacă se va întâmpla asta - va sfârşi precum calul său.

Bineînţeles, a venit şi dimineaţa în care doctorul să întârzie. A ajuns cu oarece frică, îşi ţinea respiraţia, nu se încumeta să împingă mai tare uşa de la camera în care stătuse - de câteva săptămâni - mai des decât şi-ar fi imaginat vreodată. A intrat încălţat, ca de obicei, transpirat, nu ca de obicei. Şi a realizat că nu are nicio poveste de data asta. Cumva, nebunia îl ajunsese din urmă şi pe el. Singur, pe două voci, doctorul se comporta exact ca George acum ceva timp, în legătură cu calul său. Doar că, de data asta, se putea enerva doar el pe sine. Sunt grele morţile de singurătate, că alea aduc tot mai multă singurătate, paradoxal. Şi doctorul o ţinea pe-a lui, cu ochii micuţi licărind în camera întunecată, întocmai de parcă ar fi refăcut lecţia de anatomie a doctorului Nicole Tulp. În jurnalul lui au apărut - succesiv - notiţe despre singurătate, ca despre o boală nou-descoperită.

Nu se mai poate face nimic.
Nimic?
Nimic.
Nimic?
Nimic.
Nici...?
Nici.
Pfaai!
Ştiu.
Dar...?
Nu.
Poate dacă...?
NU SE MAI POATE FACE NIMIC ÎN PIZDA MĂ-SII DE TREABĂ DOCTORE CE NU ÎNŢELEGI.
(George ştia, înţelegea, doar călărea liniştit.)