Să cauţi rîul ce e timp şi apă,
Să-ţi aminteşti că timpu-i tot un rîu,
Să ştii că ne petrecem ca un rîu
Şi-al nostru chip se oglindeşte-n apă.
Să simţi că veghea este tot un vis
Visînd că nu visează şi că moartea
Ce spaimă aduce-n suflet este moartea
Din noaptea rece ce se cheamă vis.
Să vezi în zi, în lună,-n an simboluri
De ani şi luni şi trecătoare zile.
Jignirea s-o transformi a ăstor zile
În muzică, în zvonuri şi simboluri.
Să vezi în moarte-un vis, în asfinţit
Un aur trist, aceasta-i poezia,
Săracă, fără moarte. Poezia
Se-ntoarce-n auroră şi-asfinţit.
Spre seară, cîteodată, vezi un chip
Ce te priveşte dintr-o ştearsă-oglindă.
La fel şi arta cată-a fi oglindă
Ce ne arată propriul nostru chip.
Sătul, cum zice-aedul, de minuni,
A plîns Ulise, revăzînd Ithaca
Umilă, verde. Arta-i ca Ithaca
De verde veşnicie, nu minuni.
Şi este ca un rîu necontenit
Ce trece şi rămîne, e acelaşi,
Eternul Heraclit, mereu acelaşi
Şi altul, ca un rîu necontenit.
(Acest text face parte din volumul antologie Poezii de Jorge Luis Borges, apărut la Editura Polirom. Selecţia, traducerea şi prefaţa îi
aparţin lui Andrei Ionescu, iar ilustraţiile volumului lui Tudor
Pătraşcu.)
