Borges, poetul

  Citiţi un fragment din această carte.



S-au întrunit, în sfîrşit, condiţiile prielnice pentru a putea aduna într-un volum Poeziile lui Jorge Luis Borges. Este foarte semnificativ faptul că activitatea lui literară a început şi s-a încheiat cu poezia. Mai mult, se poate spune că opera lui literară este în mod esenţial poezie. În înţelesul amplu şi profund pe care i-l dă scriitorul însuşi: "Cred că unui poet (şi mă gîndesc uneori la mine ca fiind unul) toate lucrurile îi sînt date pentru a fi transformate în poezie. Orice experienţă trebuie să se transforme în poezie, şi dacă am fi cu adevărat poeţi, ne-am gîndi că fiecare clipă din viaţă este frumoasă, chiar dacă nu pare întotdeauna. Pînă la urmă, însă, amintirea transformă toate lucrurile în frumuseţe. Sarcina noastră este să transformăm emoţiile, amintirile, chiar şi pe acelea triste, în frumuseţe. Asta avem noi de făcut, şi marele nostru avantaj este că nu putem îndeplini această datorie niciodată. Sîntem totdeauna doar pe punctul de a o face" (Borges despre Borges, carte de convorbiri alcătuită de Willis Barnstone şi tradusă de Mihaela Simion Constantinescu, Editura Dacia, Cluj, 1990).

Cînd ne referim la Borges, este poate mai adevărată decît oricînd afirmaţia că fiecare pagină a unui scriitor autentic dă seama despre întreaga sa creaţie. Îl aflăm pe Borges întreg în ficţiuni narative precum Ruinele circulare sau Grădina potecilor ce se bifurcă, ori în poeme ca Labirintul sau Heraclit, bunăoară. Ceea ce nu înseamnă că alte ficţiuni narative ori alte poeme reverberează mai puţin semnificativ în vastul spaţiu unitar alcătuit din ansamblul acestor piese ale unui fascinant mozaic. Se pot stabili, desigur, relative ierarhii sau exprima preferinţe. Silit să se limiteze la două piese, un foarte bun cunoscător al operei lui Borges (Jaime Alazraki) se opreşte la Casa lui Asterión şi Tlön, Uqbar, Orbis Tertius, pe care le consideră cele mai intense "metafore epistemologice" (după expresia lui Umberto Eco), capabile să rezume universul borgesian. Scriitorul însuşi prefera să-şi editeze selectiv opera, prin exigente antologii personale, din care excludea fără ezitare şi fără regret paginile pe care în momentul respectiv le socotea simple încercări nefericite. Într-o asemenea selecţie (din 1961), elimină aproape complet versurile din tinereţe şi alege Poemul darurilor, Golemul, Artă poetică, poeme care i se par cele mai rezistente, toate din volumul Făuritorul (1960).

Criteriul pentru selecţia de faţă nu putea fi însă acelaşi. Acest volum, rezervat operei poetice, cuprinde piese din toate etapele creaţiei lui Borges, potrivit ediţiei de bază, Obras completas, Emecé Editores, Buenos Aires, 1989-1996. Criteriul cronologic, respectat şi în volumul de faţă, a fost împletit însă cu un alt criteriu, şi anume acela (tradiţional) al genurilor literare, chiar dacă, în cazul lui Borges, aplicarea lui este dificilă, dat fiind amestecul genurilor, ca urmare a spargerii tiparelor convenţionale de către scriitorul care creează o specie mixtă, numită de el ficţiune, invenţie eseistico-narativă şi deopotrivă poematică, ce i-a asigurat, cum se ştie, faima mondială şi marchează în ordine formală originalitatea viziunii sale inconfundabile. Mai mult, unele volume (de pildă, Făuritorul) cuprind şi versuri şi proză. Aşa se face că, prin împletirea celor două criterii, din materia volumului amintit am reţinut numai poezia.

Această reordonare a pieselor într-o variaţie caleidoscopică nu trădează însă nicidecum spiritul creaţiei lui Borges, adevărat "teatru de semne", ca atîtea alte creaţii reprezentative ale contemporaneităţii. S-a putut spune, pe bună dreptate, că marea originalitate a lui Borges, tipică pentru ceea ce numim postmodernism, constă în extraordinara coerenţă a fragmentelor care-i alcătuiesc universul. Simţim întregul în fiecare piesă, surprindem conturul universului borgesian, chiar dacă unele piese lipsesc (şi de aceea au putut fi excluse din selecţiile amintite ale autorului însuşi), dar, în acelaşi timp, parcurgînd asemenea selecţii, avem nostalgia pieselor lipsă, care, fiecare în parte şi toate laolaltă, pot redeştepta speranţa că un accent nou sau o nouă asociere de accente, o nuanţă inedită, o variaţiune proaspătă la vechile teme "eterne" ne-ar aduce fericirea (termenul este chiar al scriitorului) furnizată de aşteptarea înfiorată a actualizării virtualităţilor în care constă însăşi esenţa fenomenului estetic: acea iminenţă, potrivit lui Borges, a unei revelaţii care întîrzie să se producă.

De aceea spuneam puţin mai înainte că, dacă, pe de o parte, fiecare fragment permite reconstituirea ansamblului şi fiecare operă dă seama de întreaga creaţie a scriitorului, pe de altă parte, însă, nici una dintre ele, nici cele mai dense şi reprezentative, cele care întrunesc adeziunea unanimă în alcătuirea celor mai riguroase selecţii, nu pot constitui, nici una dintre ele, o "încheiere", o "soluţie" definitivă. Este motivul pentru care antologia de faţă cuprinde poeme din toate volumele autorului, atît pe cele din perioada căutărilor tinereşti de tip avangardist, curînd depăşită de scriitorul care-şi găseşte în anii '30 glasul propriu, cît şi, după o întrerupere semnificativă pentru această primenire a viziunii şi totodată a mijloacelor, pe acelea din perioada maturităţii, începînd cu volumul Făuritorul.

După aceste prealabile lămuriri procedurale, putem trece la analiza poemelor, de care cititorul român nu e de altfel străin, ba chiar se poate afirma că e familiarizat cu ele. O carte recentă, Artă poetică (traducere de Mihnea Gafiţa, Editura Curtea Veche, 2002), ne oferă "Crezul unui poet", care se adaugă gloselor autorului la cîteva poeme traduse de Marin Sorescu în volumul amintit Borges despre Borges şi consideraţiilor despre poezie din volumul de conferinţe Frumuseţea ca senzaţie fizică (traducere de Valeriu Pop, Editura Paideia, 1998). Nu strică să amintim aici, pentru a marca printr-o mărturie străină receptivitatea noastră deosebită la opera lui Borges, că, într-un text omagial din 1971, John Updike mărturisea că a luat hotărîrea de a-l citi cu atenţie pe Borges la Bucureşti, în timpul unei vizite la Uniunea Scriitorilor, impresionat de elogiul unui tînăr critic român "pe un ton pe care tot el, puţin mai înainte, îl rezervase lui Kafka".

Într-un mediu atît de prielnic receptării noutăţilor cum este mediul literar românesc, Borges a devenit de cîteva decenii unul dintre scriitorii cei mai îndrăgiţi şi comentaţi cu interes acut şi subtilitate.

De altfel, se poate spune (şi avem aici un alt motiv al rolului secundar pe care-l acordăm gloselor şi al insistenţei asupra "simplei" lecturi) că exegeza operei lui Borges e dificilă doar sub aspectul problematicii, cu alte cuvinte, pentru că această problematică este intrinsec dificilă, nu pentru că scriitorul şi-ar încripta scrierile. Misterul este al lumii, nu al trucurilor. Borges joacă întotdeauna cu cărţile pe faţă, nu ascunde în mînecă nici un as de pică, nu-şi complică artificial şi inutil textele cu deliberate enigme calpe. Unele obscurităţi ale barochismului juvenil din anii de ucenicie s-au risipit curînd, lăsînd loc limpezimii clasice din lunga perioadă a maturităţii, cînd s-a configurat organic (stabil şi dinamic, vechi şi nou în acelaşi timp) universul său atît de personal şi generic totodată, al lui şi al nostru deopotrivă, dacă ne gîndim că forţa de convingere a creaţiei lui Borges constă în enorma ei virtute exponenţială. Azi simţim ca Borges pentru că ieri Borges a intuit şi a exprimat sensibilitatea în stare născîndă a tuturor. Calificative de tipul "Borges, scriitorul emblematic al veacului XX" sau revendicarea drept "merit" suprem al omului de astăzi, literat sau nu, de a fi fost contemporan cu Borges ne indică tocmai această conştiinţă a platformei comune de sensibilitate, ca premisă a unei receptări plenare. Există o acută nevoie de Borges, iar lectura masivă a textelor lui, care este implicit o interpretare, acea interpretare de care cititorii activi care sîntem — şi nu în ultimul rînd tocmai datorită lui Borges — nu ne putem dispensa, ci ne-o asumăm de bunăvoie, izbuteşte să satisfacă această nevoie în asemenea măsură şi într-un asemenea grad de implicare, încît ne transformă în scriitorii textelor citite şi trăite cu vibraţia participării solidare.

Pot fi totuşi binevenite cîteva orientări ale lecturii, oricît de personală şi originală (cu originea în propria noastră experienţă de viaţă şi cultură) este aceasta, cu ajutorul unor date de istorie literară. Dat fiind că selecţia de faţă cuprinde poeme din toate etapele unei lungi evoluţii, să ne amintim pe scurt traiectul literar al scriitorului.

Borges şi-a început cariera literară ca poet ultraist în anii '20. Cînd proza fantastică a dobîndit ponderea principală în creaţia sa (anii '30), concepţia estetică a scriitorului depăşise idealurile avangardiste şi cultul pentru metaforă din programul ultraismului. Perioada anilor '30 şi '40 se caracterizează prin critica încercărilor ce i se par a fi fost un experimentalism inconsistent. În acelaşi timp critica sa ţinteşte stilul regional (literatura naţionalist-creolă), cu atît mai mult cu cît el însuşi comisese "păcatul" de a se fi lăsat sedus de culoarea locală şi preţiozităţile barochiste ale acestei orientări. Cu timpul, viziunea lui estetică se clasicizează, şi scriitorul devine un reper fundamental pentru înţelegerea posibilităţilor de a crea noi forme de artă în cadrul tradiţiei, nu ca o simplă repetare mecanică şi fatal epigonică, de fidelitate minoră şi în fond falsă prin anacronism, ci dimpotrivă, ca o autodepăşire şi o necontenită căutare a loialităţilor succesive (cuvîntul revine des în mărturisirile sale de credinţă), în cadrul unei evoluţii necesare spre ceea ce numim astăzi postmodernism.

Creaţia maturităţii depline (atît ficţiunile narative, cît şi poemele acestei perioade) ne oferă o literatură intertextuală de mare luciditate critică, în care lectura şi scriitura se întrepătrund intim şi manifestările ludice ale expresiei literare precumpănesc tot mai mult. O literatură autoreflexivă şi analitică, o literatură de idei, în care seriozitatea metafizică nu exclude prezenţa jocului, a fanteziei, a invenţiei ca descoperire, a expresiei autentic libere şi necesare, într-un cuvînt bucuria marii creaţii. Prin această stare de spirit menită să reabiliteze vechea seninătate clasică şi să-i confere o nouă prospeţime, Borges este omagiat astăzi, cum ştim, ca un promotor, inspirator şi părinte veşnic tînăr al literaturii contemporane. Cele mai multe poeme cuprinse în volumul de faţă ilustrează, bineînţeles, această ultimă etapă, a maturităţii depline, în liniştită expansiune clasică.

Comentarii preţioase (poate cele mai preţioase, fiind în acelaşi timp glose şi mărturisiri de credinţă) ne oferă autorul însuşi în Prologurile la fiecare dintre volumele (toate) din care s-a operat selecţia de faţă. Puse cap la cap, ele alcătuiesc exegeza unui itinerar complet. În cazul volumelor din tinereţe, aprecierile din prologuri sînt tîrzii, din anii '60, cînd importante edituri au început să-i publice operele complete, ceea ce ne îngăduie să cunoaştem deosebirile (marcate net de Borges însuşi) dintre viziunea care a guvernat crearea poemelor şi viziunea uneori foarte diferită din momentul în care le judecă. Aceste poeme ale începuturilor, cu dibuirile lor inerente ("neclarităţi", "sentimentalisme exagerate" şi "excese baroce", potrivit scriitorului care se resemnează să le corecteze, fără a rescrie însă cartea), ne oferă totuşi imaginea unui Borges care poate fi uşor regăsit în operele de mai tîrziu, ale "adevăratului" Borges: "Sîntem unul şi acelaşi; amîndoi sîntem mari admiratori ai lui Schopenhauer, Stevenson şi Whitman. Pentru mine, Fervoarea Buenos Aires-ului prefigurează tot ce aveam să fac mai tîrziu. Pentru ce lasă să se întrezărească, pentru ceea ce făgăduia într-un fel sau altul, l-au aprobat cu generozitate Díez Canedo şi Alfonso Reyes". La care noi am putea adăuga şi alte "aprobări", motivate nu atît de "generozitate", cît de intuiţia sigură şi exigentă a valorii promisiunilor, a sensibilităţii personale a tînărului Borges, în anii uceniciei spaniole (1918-1921), cînd frecventa două celebre cenacluri ale Madridului literar, prezidate de Cansinos Assens şi Gómez de la Serna. Cel dintîi observă înainte de toate că tînărul argentinian acceptă spiritul literar al momentului "fără a se îmbăta cu mustul cel nou" şi "fără a face paradă de noutate", iar cel de al doilea, marele Ramón, unul dintre numele cele mai răsunătoare ale avangardei europene, îi remarcă spiritul independent, în termeni ce nu-şi vor pierde adecvarea nici pentru etapele ulterioare ale scriitorului: "Un tînăr palid, înzestrat cu o mare sensibilitate, un tînăr pe jumătate copil, pe care nu-l găseşti niciodată atunci cînd îl cauţi. Retras, depărtat, nesupus, arareori citea cîte o poezie, care era ca o pasăre exotică şi de lux pe cerul zilei".

Revenirea scriitorului la poezie în anii '50 şi cultivarea ei tot mai asiduă pînă la sfîrşitul vieţii a făcut să se vorbească despre Borges ca poet înainte de orice altceva, subliniindu-se totodată calitatea poetică a tuturor scrierilor sale. S-a văzut mai limpede decît înainte (Zunilda Gertel, Borges y su retorno a la poesía, 1967) că este un "făuritor" (hacedor), că este poetul creator în sensul etimologic al cuvîntului.

Expresia lirică, de preferinţă în forme prozodice tradiţionale, cu precumpănirea sonetului, a fost explicată, dincolo de posibilitatea de a reţine mnemotehnic mai uşor, în anii orbirii progresive, propriile creaţii pe parcursul elaborării, printr-o cauză mai profundă: aflarea "simbolului personal" (Gertel), elementul esenţial al căutărilor metafizice: "Ajung la centrul meu,/ La algebra mea şi la cheia mea,/ La oglinda mea./ Curînd voi şti cine sînt" (Elogiul umbrei).

Întoarcerea la poezie ar putea fi interpretată, aşadar, ca împlinirea şi sinteza supremă a maturităţii sale creatoare. Dacă unul dintre accente este caracterul "personal" al poeziei lui Borges, alt accent definitoriu ar putea fi dimensiunea culturală. Guillermo Sucre, într-un studiu din 1968, Borges, el poeta, subliniază înainte de toate faptul că avem de-a face cu o poezie de cititor, o poezie a "vastului cititor" care este Borges. Cele două accente se dovedesc a fi convergente, constituind în fond una şi aceeaşi aventură: căutarea lumii şi căutarea de sine în lume. Lectura este un mod de a trăi şi de a visa lumea. Trăim într-un vis şi în acelaşi timp într-o "înspăimîntătoare" stare de veghe. Dar propria noastră operă ne va dezvălui identitatea, iar prin operă putem înţelege tot ce exprimăm sau toate chipurile prin care ne exprimăm, deopotrivă scriitura şi lectura: "Să se laude alţii cu paginile pe care le-au scris;/ eu mă mîndresc cu cele pe care le-am citit" (Un cititor).

Universul poemelor nu este şi nu putea fi altul decît acela al ficţiunilor şi eseurilor, dar se poate remarca indiscutabil o deosebire de accent. Scriitorul a simţit tot mai acut, în anii maturităţii depline, nevoia de a se exprima pe sine direct, cu o intensitate şi o vibraţie lirică neîntîlnite în ficţiuni. Revin, fireşte, în chip de mărturii ale propriilor experienţe, temele, motivele şi simbolurile cunoscute: cultul străbunilor, pasiunea cărţilor, labirintul, spada, oglinzile, tigrul, timpul, uitarea şi memoria. Se adaugă treptat: orbirea, bătrîneţea, moartea. Este reluată, ca de atîtea ori în lumea hispanică, ecuaţia de identitate dintre viaţă, iubire şi moarte. Iar aventura existenţei se confundă cu poetica. De aceea, una dintre cărţi se intitulează Elogiul umbrei. Umbra ca simbol variat: orbirea progresivă, bătrîneţea, presentimentul morţii, care se preschimbă într-o iluminare. Consemnînd aventura morţii, elogiul umbrei devine un elogiu al lumii, al lumii văzute de un om în acelaşi timp rănit şi senin, descumpănit şi fericit. Acest elogiu e o înţelepciune sau începutul unei înţelepciuni. Prin intermediul ei, Borges speră să ajungă la persoana lui autentică, creată şi inventată necontenit de operă. Asemenea vieţii, poezia e tot o aventură imprevizibilă şi un risc. Nu-i aparţine întru totul, e supusă timpului.

De la Elogiul umbrei, chiar de la Făuritorul, fiecare volum de poeme este o sumă a universului borgesian, cu elementele componente ştiute şi amintite, la care am putea adăuga tangoul, cuţitarii, Buenos Aires, Anglia, Biblia, bibliotecile, călătoriile, Whitman, Joyce, De Quincey. Tot ce conferă înţeles mitologic universului. Nimic nou în aparenţă, în afară de ce am uitat să ne reamintim, căci în realitate totul e vechi şi nou. Întregul univers se reordonează într-o lumină diferită, puternică, în care lucrurile sînt distincte şi interdependente. Simţim în fiecare dintre poemele maturităţii prezenţa imediată şi retrospectivă a unui om care, ajungînd la capătul destinului său, intuieşte că în acelaşi timp abia îl începe.

"O zi de om pe toate cu uimire / le ţine-ntr-însa", citim într-unul dintre poemele închinate lui Joyce. În această propoziţie, care condensează vasta tentativă creatoare a lui Joyce din Ulise, se simte totodată întreaga concepţie borgesiană despre ceea ce s-a numit extazul timpului, o mişcare de suprapunere şi simultaneitate mai curînd decât de succesiune. Perpetuă mişcare imobilă, această zi totală nu e supusă unui ritm progresiv, ci unui ritm circular. Astfel, "şuvoiul / de timp terestru la izvor se-ntoarnă,/ la Veşnicie", căci, deşi trăim în temporal, aspirăm la eternitate. De aceea, în finalul poemului doreşte să poată avea "noi puteri şi bucurii", pentru "a înfrunta urcuşul încă-o zi". El şi noi toţi. Pentru a înfrunta urcuşul‚ moartea, uitarea, dar şi amintirea, sfîrşitul care e un nou început, toate fiind forme ale unei mereu reînnoite posesiuni. Şi, pentru că sîntem la acest exemplu, la una dintre nenumăratele încercări borgesiene de a descifra lumea prin intermediul uneia dintre figurile sale paradigmatice, să adăugăm o idee din alt poem pe care i-l închină, anume Invocaţie către Joyce. Lumea şi arta, deşi impersonale, sînt aventuri pe care fiecare individ trebuie să le trăiască în chip radical şi personal. Ceea ce le face posibile este tocmai această experienţă individuală mereu reasumată. Joyce solitarul, exilatul, omul "infernurilor splendide", este marele simbol al aventurii creatoare a artei contemporane, poetul care încearcă să scrie cartea care să-l justifice în ochii celorlalţi. Această carte este Cartea, care va rămîne mereu neterminată. Fiecare om, fiecare rînd de oameni îşi asumă necontenit sarcina de a o scrie sau de a o rescrie. Fiindcă moartea, care ne opreşte să ne încheiem lucrarea, este un sfîrşit şi totodată un început. Cartea e circulară precum universul. Biblioteca e nelimitată şi periodică.

Asemenea comentarii s-ar putea schiţa şi pentru alte motive şi simboluri din poemele acestei antologii. Mai curînd însă decît o exegeză propriu-zisă, care să încerce a reconstitui universul lui Borges prin intermediul poemelor, mi se pare potrivită aici pregătirea pentru lectură, situarea în perspectiva cea mai favorabilă şi inducerea stării sufleteşti care să îngăduie rezonanţa maximă a semnificaţiilor şi a emoţiilor. Cred că nu simplificăm complexitatea universului poetic borgesian dacă rezumăm starea de spirit fundamentală a autorului prin cuvîntul recunoştinţă. Borges este în mod fundamental un recunoscător, şi în scrierile lui întîlnim numeroase şi esenţiale accente de gratitudine pentru tot ce i-a fost dat. Exemplele cele mai cunoscute (şi care pot fi regăsite în culegerea de faţă) sînt Poemul darurilor şi Alt poem al darurilor, un nou cînt franciscan de laudă adusă lucrurilor şi mulţumiri pentru bucuriile pe care ne-a fost dat să le trăim prin intermediul lor şi împreună cu ele. Reiau, de aceea, în acest final de prezentare a volumului, un comentariu al poemului Endimion în Latmos, făcut chiar de Borges cu prilejul unui recital din 1980, la Universitatea Indiana, şi vreau să subliniez în mod deosebit accentele de participare, implicare şi reprezentativitate, precum şi acelea de recunoştinţă şi bucurie, pe care le cuprinde poemul: "Endimion în Latmos este un poem mitologic, poate singurul poem personal pe care l-am scris vreodată. Căci Endimion, ca toate miturile, nu este nici născocire, nici simplă raţiune. Endimion simbolizează toţi oamenii. Deci spunem că atunci cînd un om a fost iubit, el a fost iubit de o divinitate, a fost iubit de o zeiţă, a fost iubit de lună. Cred că am dreptul să compun acest poem, căci, la fel ca toţi oamenii, şi eu am fost Endimion, de două sau trei ori în viaţa mea. După aceea m-am simţit nedemn, însă recunoscător. De ce să nu dureze lucrurile bune? Cum spune Keats: «Eternă bucurie-i frumuseţea». Faptul de a fi iubit sau de a fi fost iubit poate fi reprezentat prin povestea lui Endimion şi a lunii, iar eu am făcut tot ce-am putut ca să dau viaţă acestui poem şi să vă fac să simţiţi că nu se bazează pe Dicţionarul clasic al lui Lemprie're, ci pe viaţa mea personală şi pe viaţa personală a tuturor oamenilor, din toată lumea şi din toate timpurile".

Să ne bucurăm împreună.