Leviatanul

Citiţi introducerea acestei cărţi.


Thomas Hobbes (1588-1679), considerat unul dintre principalii fondatori ai filosofiei politice şi ai ştiinţei politice moderne, s-a născut în Malmesbury, comitatul Wiltshire, Anglia. După ce şi-a încheiat studiile la Magdalen Hall, Oxford, în 1608, a devenit preceptorul unuia dintre fiii lordului Cavendish de Hardwick, care avea să devină mai apoi conte de Devonshire, legătură sa cu această familie fiind de lungă durată.

Primele sale studii s-au centrat pe clasici, traducând Războiul peloponesiac de Tucidide, în 1628. La scurt timp, Hobbes a început să fie interesat de ştiinţă şi de filosofie, interes stimulat mai ales de călătoriile de lungă durată în Europa, unde a avut ocazia să cunoască figuri importante ale vremii, printre care Galilei şi Descartes. Lucrul acesta l-a condus la marele sau proiect de formulare a unei ştiinţe politice care avea să aibă ca efect, pe lângă crearea altor opere (precum The Elements of Law, De homine, De cive şi De corpore), publicarea capodoperei sale Leviatanul, în 1651.

La vârsta de optzeci şi patru de ani, Hobbes şi-a scris autobiografia în versuri, iar în următorii trei ani a tradus Odiseea şi Iliada lui Homer. Pe lângă filosofia politică, Hobbes a adus contribuţii într-o diversitate de alte domenii, printre care istoria, geometria, fizica gazelor, teologia, etica, filosofia limbajului şi a minţii.
Leviatanul este considerat de mulţi drept una dintre cele mai influente şi mai importante opere din istoria intelectuală şi politică a Europei, putând fi comparat cu scrieri ale lui Platon, Aristotel, Machiavelli, Hegel şi Marx. Multe dintre subiectele discutate aici de Hobbes - de la elemente care ţin de antropologie, epistemologie şi psihologie până la conceptul de suveranitate şi cel de reprezentare, teoria generării statelor, structura socială şi educaţia, cauzele dizolvării statului şi cauzele războiului civil, relaţia dintre conştiinţa privată şi cea publică, precum şi cea dintre Stat şi Biserică - au rămas cât se poate de actuale.

Scris într-o perioadă din istoria Angliei în care structurile politice şi cele sociale, precum şi metodele ştiinţei sufereau schimbări şi reinterpretări radicale, Leviatanul, prin forţa argumentului său şi prin provocările aduse posterităţii, a rezistat încercării vremurilor şi a contribuit într-o anumită măsură la dezvoltarea lumii moderne. "Leviatanul demonstrează cu precizie geometrică cum să creezi o lume în care indivizii, eliberaţi de frica de semenii lor şi de osânda veşnică, se pot apleca asupra sarcinii lumeşti, dar pline de satisfacţii, a îmbunătăţirii propriei sorţi. Aşa era omul menit să trăiască, într-o stare de libertate, înainte de inventarea zeilor." (Mark Lilla, The Stillborn God: Religion, Politics, and the Modern West)

"Thomas Hobbes a fost primul sociobiolog, cu două sute de ani înainte de Darwin." (Daniel Dennett, Darwin's Dangerous Idea)

"În ultimele două decenii, antropologii au strâns date despre viaţa şi moartea din societăţile prestatale, în loc să accepte stereotipurile călduroase şi pozitive. Ce au descoperit? Pe scurt: Hobbes a avut dreptate, Rousseau s-a înşelat." (Steven Pinker, The Blank Slate)

"Leviatanul lui Hobbes este cea mai mare operă de gândire politică scrisă în limba engleză." (John Rawls, Lectures on the History of Political Philosophy)

"Hobbes este întemeietorul politicii moderne. Prin urmare, înţelegerea ştiinţei politice hobbesiene este precondiţia de bază pentru orice înţelegere radicală a politicii moderne." (Leo Strauss)

"Leviatanul este cea mai mare, poate singura, capodoperă de filosofie politică scrisă în limba engleză, iar istoria civilizaţiei noastre nu ne poate oferi decât puţine opere cu o cuprindere şi o prestanţă asemănătoare. În consecinţă, Leviatanul nu trebuie judecat decât potrivit celor mai înalte standarde şi nu trebuie luat în considerare decât în cel mai larg context." (Michael Oakeshott)

"Meritele lui Hobbes ies mai pregnant în evidenţă dacă-l privim în contrast cu filosofii politici de dinaintea să. El este total debarasat de superstiţii; nu îşi derivă argumentele din ceea ce s-a petrecut cu Adam şi Eva în vremea Căderii. Discursul său este clar şi logic; etica sa, că o fi bună sau rea, este complet inteligibilă şi nu comportă folosirea de concepte dubioase. Pe lângă Machiavelli, care este însă mult mai limitat, el este primul autor cu adevărat modern în perimetrul teoriei politice. Acolo unde greşeşte, greşeşte din pricina simplificării excesive, şi nu pentru că baza gândirii sale ar fi nerealistă sau fantezistă. Din acest motiv, merită încă şi astăzi să fie combătut." (Bertrand Russell, Istoria filosofiei occidentale)


1. Cauza finală, scopul sau intenţia oamenilor (care în mod natural iubesc libertatea şi dominaţia exercitată asupra celorlalţi) atunci când au instituit pentru ei înşişi acea îngrădire (în care îi vedem trăind în comunităţile civile) este anticiparea propriei conservări şi, prin aceasta, a unei vieţi mai satisfăcătoare; adică anticiparea unei căi de a ieşi din starea nefericită de război, care este (aşa cum s-a arătat în capitolul treisprezece) consecinţa necesară a pasiunilor naturale ale oamenilor, atunci când nu există o putere vizibilă care să-i ţină în supunere şi care să-i lege, prin frica de pedeapsă, de îndeplinirea propriilor convenţii şi de respectarea acelor legi naturale expuse în capitolele al paisprezecelea şi al cincisprezecelea.

2. Căci, în absenţa unei puteri care să asigure respectarea lor, legile naturale (precum dreptatea, echitatea, modestia, mila şi (pe scurt) a face altora ce ai dori să ţi se facă ţie) sunt contrare pasiunilor noastre naturale, care ne împing spre părtinire, trufie, răzbunare şi altele asemenea. Iar convenţiile încheiate fără sabie nu sunt decât vorbe şi nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost. De aceea, în pofida existenţei legilor naturale (pe care oricine le respectă atunci când doreşte şi când poate să le respecte în siguranţă), dacă nu s-a instituit nicio putere sau dacă nu a apărut una desul de mare pentru siguranţa noastră, fiecare om se va bizui (în mod legitim) pe propria forţă şi iscusinţă pentru a se asigura împotriva tuturor celorlalţi oameni. În toate locurile unde oamenii au trăit în mici familii, a se jefui şi a se prăda unul pe celălalt era o îndeletnicire generală şi atât de departe de a fi considerată un lucru împotriva legilor naturale, încât cu cât prada era mai mare, cu atât mai mare era onoarea; iar în acea stare, oamenii nu respectau alte legi decât pe cele ale onoarei, adică abţinerea de la cruzime, lăsându-le celorlalţi viaţa şi uneltele agricole. Iar asemenea micilor familii de atunci, oraşele şi regatele de acum (care nu sunt decât familii mai mari) îşi extind dominaţia, pentru siguranţa lor, sub pretextul pericolului, de frica invaziei sau a sprijinului pe care l-ar putea primi invadatorii, căutând din răsputeri şi pe bună dreptate să-şi supună sau să-şi slăbească vecinii prin forţă sau prin uneltiri ascunse, neavând nicio altă asigurare (fapte ce sunt amintite cu cinste în epocile următoare).

3. Nici strângerea unui număr mic de oameni nu le oferă această siguranţă, căci atunci când oamenii sunt puţini, adăugirile mici de o parte sau de cealaltă măresc suficient de mult forţa pentru a dobândi victoria, ceea ce încurajează invazia. Numărul de oameni suficient pentru a ne putea încrede în propria siguranţă nu este determinat de un anumit număr, ci prin comparaţie cu duşmanul de care ne temem, iar acest număr este suficient când şansele nu sunt atât de vădite încât să decidă rezultatul războiului şi să-l împingă pe duşman să încerce un atac.

4. Totuşi, oricât de mare ar fi o mulţime, dacă acţiunile celor care o alcătuiesc sunt călăuzite de judecăţile şi dorinţele fiecăruia, ei nu se pot aştepta de la aceasta la vreo apărare sau vreo protecţie nici împotriva unui duşman comun, nici împotriva vătămărilor pe care şi le provoacă unul celuilalt. Căci, fiind distraşi de propriile opinii diferite cu privire la cea mai bună întrebuinţare şi aplicare a forţei lor, ei nu se ajută, ci îşi pun piedici unul celuilalt şi, printr-o opoziţie reciprocă, îşi reduc forţa la nimic; din acest motiv, nu doar că sunt supuşi cu uşurinţă de foarte puţini care sunt de acord între ei, ci, de asemenea, dacă nu au un duşman comun, se războiesc între ei pentru propriile interese. Căci, dacă am putea presupune că o mare mulţime de oameni ar consimţi să respecte dreptatea şi alte legi naturale în lipsa unei puteri comune care să-i ţină pe toţi supuşi, am putea să presupunem tot atât de bine că întreaga omenire ar face acelaşi lucru. În această situaţie, nici nu ar exista şi nici nu ar fi nevoie de vreo cârmuire sau de vreo comunitate civilă, căci pacea ar exista fără supunere.

5. Nu este îndeajuns pentru siguranţa oamenilor, care ar trebui, conform dorinţei acestora, să dureze toată viaţa, ca ei să fie cârmuiţi şi călăuziţi de o singură judecată pentru o perioadă limitată, cum ar fi cea a unei bătălii sau a unui război. Căci, deşi aceştia, printr-un efort comun, dobândesc o victorie împotriva unui duşman din afară, totuşi, după aceea, când fie nu mai au un duşman comun, fie cel pe care unii dintre ei îl consideră duşman este considerat prieten de către ceilalţi, se vor dezbina din cauza intereselor diferite care există între ei şi vor cădea din nou într-un război între ei.

6. Este adevărat că anumite creaturi vii, precum albinele şi furnicile, trăiesc laolaltă într-un mod sociabil (motiv pentru care sunt enumerate de către Aristotel printre creaturile politice), dar nu sunt călăuzite de altceva decât de propriile judecăţi şi apetituri; nu sunt înzestrate nici cu vorbire, prin care una să poată semnifica alteia ceea ce socoteşte a fi avantajos pentru interesul comun. Prin urmare, poate că unii doresc să ştie de ce neamul omenesc nu poate, la rândul lui, să trăiască în bună înţelegere. La aceasta răspund:

7. În primul rând, oamenii se găsesc neîncetat într-o întrecere pentru onoare şi demnitate, ceea ce nu se poate spune despre aceste creaturi. Prin urmare, pornind de aici, între oameni se ivesc invidia şi ura şi, în cele din urmă, războiul, ceea ce nu se petrece în rândul acestor creaturi.

8. În al doilea rând, printre aceste creaturi binele comun nu diferă de cel individual şi, fiind de la natură înclinate către binele individual, obţin prin acesta beneficiul comun. Dar omul, a cărui bucurie constă în a se compara cu alţii, nu poate savura ceva care nu este superior.

9. În al treilea rând, aceste creaturi, neavând (asemenea omului) uzul raţiunii, nu văd sau nu cred că văd vreun neajuns în rânduirea activităţilor lor comune, în vreme ce în rândul oamenilor sunt foarte numeroşi cei care se cred mai înţelepţi şi mai capabili să rânduiască treburile publice decât ceilalţi, iar aceştia se străduiesc să reformeze şi să inoveze, unii într-o direcţie, alţii într-o alta, mergând astfel spre discordie şi spre război civil.

10. În al patrulea rând, aceste creaturi, deşi îşi folosesc oarecum vocea pentru a-şi face cunoscute unele altora dorinţele şi alte afecte, sunt lipsite de acea artă a cuvintelor prin care unii oameni le pot reprezenta altora ceea ce este bine ca fiind un rău şi ceea ce este rău ca fiind un bine, sporind sau micşorând dimensiunea aparentă a binelui şi a răului, făcându-i astfel pe oameni să fie nemulţumiţi şi tulburându-le pacea după bunul plac.

11. În al cincilea rând, creaturile lipsite de raţiune nu pot distinge între prejudiciu şi pagubă; prin urmare, câtă vreme sunt lipsite de griji, nu se simt deranjate de semenii lor, pe când omul este cel mai turbulent atunci când este cel mai lipsit de griji, căci atunci îi place să-şi arate înţelepciunea şi să controleze acţiunile celor care cârmuiesc comunitatea civilă.

12. În ultimul rând, acordul dintre aceste creaturi este natural, iar cel dintre oameni nu poate fi obţinut decât prin convenţie, care este artificială; de aceea, nu trebuie să ne mirăm că mai este nevoie de ceva (pe lângă convenţie) care să le facă acordul constant şi durabil; şi anume, o putere comună care să-i ţină supuşi şi să le îndrepte acţiunile către avantajul comun.

13. Singurul mod de a institui o astfel de putere comună care să-i poată apăra de atacurile străine şi de prejudiciile pe care şi le pot provoca între ei, conferindu-le o siguranţă de aşa natură încât aceştia să se poată hrăni de unii singuri şi să poată trăi mulţumiţi prin propria muncă şi prin roadele pământului, este acela de a conferi întreaga putere şi forţă unui singur om sau unei singure adunări de oameni care să reducă toate voinţele lor, printr-o majoritate a vocilor, la o singură voinţă; cu alte cuvinte, să numească un om sau o adunare de oameni care să le poarte persoana şi fiecare să se recunoască drept autorul oricăror acţiuni înfăptuite sau cauzate de cel care le poartă persoana, în acele lucruri care privesc pacea şi siguranţa comune; iar în aceste lucruri fiecare dintre ei să-şi supună voinţa voinţei lui şi propriile judecăţi judecăţii lui. Aceasta este mai mult decât un consimţământ sau un acord: este o unitate reală a tuturor în una şi aceeaşi persoană, săvârşită printr-o convenţie a fiecărui om cu fiecare om, ca şi cum fiecare i-ar spune fiecăruia: autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a mă cârmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod.

Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulţimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ, în latină CIVITAS. Aceasta este naşterea acelui mare LEVIATAN sau, mai curând (pentru a vorbi cu o mai mare reverenţă), naşterea acelui Dumnezeu muritor căruia îi datorăm, sub Dumnezeul nemuritor, pacea şi apărarea noastră. Căci prin această autoritate acordată lui de către fiecare persoană individuală din comunitatea civilă, el dispune de atât de multă putere, încât, prin spaima provocată de aceasta, este capabil să modeleze voinţele tuturor în vederea păcii din interior şi a ajutorului reciproc împotriva duşmanilor din afară. Iar în el rezidă esenţa comunităţii civile, care (pentru a o defini) este o singură persoană pentru ale cărei acţiuni fiecare membru al unei mari mulţimi, prin convenţii reciproce ale unuia cu celălalt, s-a făcut autor, cu scopul ca acesta să poată folosi forţa şi mijloacele tuturor după cum va socoti că este folositor pentru pacea şi apărarea lor comună.

14. Iar cel care este purtătorul acestei persoane este numit SUVERAN şi se spune că are putere suverană; iar oricine altcineva îi este SUPUS.

15. Această putere suverană poate fi obţinută pe două căi. Prima este prin forţă naturală, ca atunci când un om îşi împinge copiii să se supună cârmuirii lui, împreună cu copiii acestora, fiind capabil să-i distrugă dacă aceştia refuză; sau când, prin război, îşi subjugă duşmanii propriei voinţe, lăsându-i în viaţă cu această condiţie. A doua cale este urmată atunci când oamenii cad de acord între ei să se supună în mod voluntar unui om sau unei adunări, încrezându-se că astfel vor fi protejaţi împotriva altora. Ultima poate fi numită comunitate civilă politică sau comunitate civilă prin instituire, iar prima, comunitate civilă prin dobândire. Voi vorbi în primul rând despre comunitatea civilă prin instituire.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.