Eşti aici?

În afară de mine,
cine mai respiră în cameră?

Cărţile nu au plămâni,
clopotul de ceramică stă neclintit,
plapuma e bine întinsă,
pernele nu se umflă, nu se dezumflă.

Doar obiecte neînsufleţite în jurul meu,
doar masa, divanul, cuvertura moartă,
cuierul cu haine spânzurate,
paşaportul şi buletinul
într-o cutie de pantofi.

Cine mai respiră, totuşi,
în camera cu un geam spre asfinţit?
A, da, trifoiul.

Nu mai ţin minte de câte ori
mi-am luat rămas bun de la el.
Se ofilea încet,
îi îngălbeneau toate frunzele,
dar îi schimbam pământul
şi încolţea din nou.

Trifoiul acesta
îl am de la mama,
într-o zi mi-a dat nişte cartofiori,
nu ştiam ce putere au,
acum văd cum frunzele tinere
apucă soarele de ultimele raze
şi-l ţin o vreme lipit de geam.

În fiecare an trifoiul se usucă,
pare un smoc veşted de buruieni,
trec zile şi săptămâni
până găsesc pământ proaspăt,
îl mut în alt ghiveci
şi firele răsar mai verzi ca altădată.

Norul de frunze fragede se mişcă uşor
Eşti aici, mamă?
Aşa respiră trifoiul?
Dacă ţi-aş schimba pământul,
ai răsări din nou?

(în perioada 1 octombrie 2020 - 31 decembrie 2020, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)