Mitul devoţiunii

Când Hades a hotărât s-o iubească pe fată
i-a construit o copie a pământului,
întocmai, până la pajişte,
doar că i-a adăugat un pat.

Totul la fel, inclusiv lumina solară,
altfel greu i-ar veni fetei să treacă
din lumina cea mare în beznă totală.

S-a gândit s-o înveţe treptat cu noaptea,
mai întâi fluturarea umbroasă a frunzelor.
După care luna şi stelele. Fără lună apoi, fără stele.
Persefona se va deprinde cu-ncetul.
La urmă, gândi el, o să-i pară o mângâiere.

O copie a pământului
doar că aici există şi dragoste.
Nu-şi doreşte dragoste oricine?

A aşteptat el ani mulţi,
clădind lumea, privind-o
pe fată în poiană.
Persefona adulmeca, gusta.
Dacă ai o poftă, gândi el,
le ai şi pe celelalte.

Noaptea nu vrea oricine să simtă
corpul iubit, busola, steaua polară,
să audă respirarea lină care spune
Trăiesc, ceea ce-nseamnă
că trăieşti şi tu, fiindcă mă auzi,
eşti aici cu mine. Iar când te întorci
şi celălalt se întoarce-

Asta simţea el, domnul întunericului,
privind lumea pe care i-a construit-o
Persefonei. Dar nu i-a trecut prin minte
că acolo miros nu există,
şi sigur nici mâncare.

Vinovăţie? Teroare? Teama de iubire?
Asta nu-şi putea imagina;
niciun iubit nu-şi închipuie asta.

Visează, se întreabă cum să numească locul.
Se gândeşte-ntâi: Noul Iad. Apoi: Grădina.
într-un târziu decide să-i spună
Tinereţea Persefonei.

O lumină blândă se ridică deasupra poienei,
din spatele patului. O cuprinde pe fată în braţe.
Te iubesc, n-are să doară, vrea el să zică

dar gândeşte
e o minciună, aşa că se aude spunând
eşti moartă, nimic nu doare
în sfârşit asta-i pare
un început mai real, mai plin de promisiune.

(în perioada 1 octombrie 2020 - 31 decembrie 2020, curatorul acestei rubrici este poeta Ioana Ieronim)