Am început să fotografiez în 1982. În 1985 am avut la Botoșani prima expoziție de fotografie. În 1986 am fost acceptat în Asociația Artiștilor Fotografi, singurul organism care se ocupa de fotografii autohtoni - cu numărul de legitimație 1222. Tot din 1986 am participat și am început să fiu premiat la saloanele de fotografie interne, iar în 1987 am avut prima imagine acceptată la un salon internațional, în Buenos Aires - Argentina.
De atunci, vreme de aproape 40 de ani, am scris, în imagini, o poveste care va rămâne, peste timp, în Istoria fotografiei românești. Fie dacă o va scrie cineva - ceea ce mă îndoiesc - fie prin "urmele" lăsate de când internetul ne-a subjugat viețile.
Și, ca și în cazul scriitorilor, al artiștilor plastici, al muzicienilor, mulți dintre fotografii români au lăsat, înainte de '90, o operă fundamentală generațiilor viitoare. Din păcate, în multe cazuri, aceasta s-a pierdut, familiile nereușind, odată cu apariția internetului, să o facă cunoscută. Aș aminti aici opera lui Aurel Mihailopol, George Rizeanu, Nicu Dan Gelep, Mircea Faria, Jozsef Marx, Hedy Löffler, Gheorghe Lăzăroiu...
Genul preferat ale fotografilor români din anii '80 era fotografia de portret. Apoi eseul fotografic (pentru cei mai "neliniștiți"), reportajul și fotografia de peisaj.
În ce mă privește, am căutat mereu să las în imaginile mele semnele vremurilor pe care le trăiam, să împrăștii pe dreptunghiul sau pe pătratul fotosensibil idei prin care eu, "scamatorul" să dau mai departe lumii o respirare a sufletului meu chinuit și încorsetat de constrângerile unui regim totalitar. Și, ce este curios, multe dintre imaginile respective au fost acceptate în saloanele naționale, iar în cele internaționale s-au bucurat de aprecieri, fiind expuse și premiate. Tehnic imaginile mele și ale colegilor mei nu erau la un nivel competitiv cu ale colegilor din vest, dar se băteau de la egal la egal cu ele prin povestea pe care o transmiteau, prin compoziție și conținutul de idei. Erau ca un strigăt proaspăt de libertate venit de după cortina de fier, care te făcea să gândești, să conștientizezi ororile unui regim de neacceptat pentru tine, cetățean al lumii libere.
Într-un colț de țară unde nu se întâmpla mai nimic, am reușit cu ajutorul colegilor și prietenilor mei actori, să scriu o poveste care și acum, după peste 30 de ani, este la fel de vie și "mărturisitoare" ca atunci:
Pe linia ferată - simbol al drumului fără sfârșit, artistul - îmbrăcat de gală, cu frac și joben în cap, privește către piciorul desculț - parafrază la simbulurile teatrului, o mască plângând și alta râzând - alături de el o sacoșă cu pâine - semn că el, cel care dă viață iluziei, este muritor ca și noi. De unde vine? Unde se duce? Povestea ne-o putem scrie singuri, după chipul și asemănarea noastră.
(Pas în doi - 1986)
Într-un lan de grâu, același artist îmbrăcat de gală privește spre înaltul cerului. Sub braț are aceeași pâine necesară vieții zilnice de muritor - pâine făcută din grâul prin care pășește. La ce se gândește? Spre ce visează? Iarăși povestea ne-o putem scrie singuri. Marginile imaginii sunt neclare (sudoarea fotografului transpusă de pe frunte pe filtrul de protecție al obiectivului aparatului de fotografiat) întruchipând în poveste o "gură a balaurului care ne pândește din depărtări"
(Sperietoarea - 1986)
Printre dărâmăturile orașului fotograful crea, se zbătea în van, striga mut - numai față și lacrimi, dădea viață poveștilor lumii care tocmai se schimba brutal sub lamele buldozerelor, "însemnând" vieți și destine. A fost cules dintre dărâmături de "vigilenții" vremii. A trebuit să dea explicații despre ceea ce face. A luat și bătaie încătușat de caloriferul unui birou din sediul Securității. Dar a găsit o portiță de scăpare: a înființat un fotoclub la Casa Armatei, având astfel "acoperirea" Cântării României...
(Acord final - 1986)
(Un tramvai numit dorință - 1986)
(În amintirea romanței - 1987)
(Gura balaurului - 1987)
Narcisist de felul lui, Fotograful își făcea singur poze, celebrele și nelipsitele Selfie de astăzi, punând aparatul pe trepied și inventând, cu ajutorul autodeclanșatorului, povești spre știința timpurilor viitoare.
(Iluzionist - 1984)
(Dragoste și gând pierdut - 1984)
(De-abia te mai zăresc, celebritate - 1986)
(Setea - 1987)
(Iulie, amiază, sete - 1984)
Nici "viața socială" a epocii nu era trecută cu vederea, alte eseuri fotografice fiind "închipuite" și trimise apoi la saloanele de fotografie. Pentru cine a trăit în perioada aceea, simpla vedere a imaginilor dă măsura pericolului la care se supunea artistul prin mesajul transmis de operele sale.
(A venit aseară mama - 1986)
(Magazia cea nouă - 1987)
Se făcea și fotografie deocheată, nuduri adică, într-o epocă când nuditatea era blamată de societate și caz de pușcărie dacă aveai "norocul" ca vreun vecin vigilent și proaspăt ajuns la andropauză să dea un telefon acolo unde trebuie, sau să-i șoptească securistului din bloc despre nemaivăzuta "pornografie" pe care o face vecinul de la 3. "Ăla care cară aparate de fotografiat după el, dom-le!"
(Margarete - 1986)
(Stăpâna - 1988)
(Epave - 1987)
În rest... portrete cuminți
(Cezar și Andrei - 1985)
chestii simpatice la monumente ala naturii - un plop cu 8 tulpini din aceeași rădăcină
(Cântărețul de culoare - 1989)
și alte chestii și mai și, cu mesaj direct, "vorbind" despre așteptările românilor din 1989. Imagine trimisă în anul respectiv la 12 saloane din România și neacceptată la niciunul. Frica era mai mare decât Speranța.
(Ultima stație - 1989)
Cam astea au fost, pe scurt, câteva dintre imaginile unei perioade în care Fotografia românească (cică) nu ar fi existat!