Există multe referinţe istorice despre această arteră, prima pavată din Bucureşti şi, fără doar şi poate, strada care ne defineşte capitala. Dezamăgit şi deranjat vizual, mi-am început periplul fotografic prin 2017, fotografiile de mai jos fiind făcute în perioada 2017-2019. Calea Victoriei are o lungime de 2,7 km şi este perfectă pentru o plimbare dus-întors împreună cu amicul meu, aparatul foto. La fiecare plimbare scotoceam prin memorie şi ieşeau la iveală sentimente şi stări în total dezacord cu ceea ce vedeam şi simţeam astăzi.
Clădirile emblematice ca Palatul Cantacuzino (Muzeul George Enescu), Academia Română, Palatul Regal (Muzeul Naţional de Artă), Casa Capşa, Palatul Telefoanelor, Casa Armatei, Magazinul Victoria - 50 de magazine într-unul singur, Palatul CEC, Muzeul Naţional de Istorie, toate acestea şi-au păstrat cumva grandoarea şi merită vizitate şi fotografiate. Ne definesc şi mai păstrează din farmecul Bucureştiului boem, cel din fotografiile vechi şi cărţile de istorie.
Dar restul? Acel rest ce ţine de noi, de administraţie, de bucureştenii secolului XXI? Mizerie, şantiere cu termen nelimitat, grafitti pe orice petic disponibil, mobilier stradal defect şi lăsat în plata Domnului, trotuar impracticabil pe unele porţiuni, zgomot şi praf, vitrine şi spaţii goale, clădiri 'în conservare' până la primul cutremur şi oameni, oameni ce-şi ascund acum involuntar tristeţea după nişte măşti.
Fotografiile prezentate sunt pur documentare, fără vreo intenţie de a prezenta doar partea mai urâtă, caută să arată cei 2,7 km de Bucureşti ultra-central la început de secol XXI.
