deci: pe la orele 10 de dimineaţă mă plimbam cu biciucleta prin trupul domnişoarei Anca, medic stagiar, într-un apartament de la parterul blocului turn de peste drum de spitalul municipal. Şi cum biciucleam eo aşa un nesimţit de nene a avut tupeul să scoată magaoaia (aparatul de radio) urlând din toţi tranzistorii două balcoane mai sus, la fereastră. M-am oprit din pedalat şi am izbucnit instantaneu în plâns, împreună şi în consens cu domnişoara Anca, care încă îşi ţinea călcâiele agăţată crâncen de după gâtul meu. Eo boceam că voi fi liber să plec peste graniţă (că nenorociţii de la partid nu mă lăsaseră cu vreo lună înainte să merg la Burghausen, în Germania, unde primisem prin AAF o invitaţie la un Seminar pentru tineretul fotograf, şi de unde eram hotărât să mai vin la anu şi la mulţi ani), iar Anca pentru că putea, în sfârşit, să se mărite cu iubitul ei grec şi spera să-l primească înapoi pe tatăl ei de la Cluj în miliţia de unde fusese dat afară de când ea depusese cererea de a pleca la capitaliştii eleni.
Aşa că am mai muşcat-o pe Anca de două ori de sânii cât lubeniţele din dotare, mi-am mai trecut o dată dinţii peste fundul perfect rotund pe care-l mişca din doi în doi pe holurile spitalului, spre disperarea pofticioasă a nu ştiu cărui director, m-am echipat la foc automat şi am tăiat-o acasă, cinci sute de metri mai sus, să-mi iau aparatele şi să fug repede în faţă la Judeţeana de partid unde, eram sigur, se vor întâmpla chestii interesante. De, de pe atunci aveam tatuată pe cerebel chestia cu "Fotograful - martorul timpului său!"
Bun... Ajuns acasă, înşfăcat aparatul, un Zenit TTL, cu un obiectiv de 35 mm şi un teleu de 135 mm, făcut inventarul la filme, cam 12 bucăţi, apoi o iau la picior pe lângă tribunal, spre muzeu şi apoi pe Unirii spre ţintă. Mai jos de muzeu, celebrul miliţian Călin, urmat de doi tipi de la gărzile patriotice şi un soldat de la securitate se rostogolea agitat şi năduşit spre sediu. "Căline fugi că te omorâm" strigau trei ţigani în spatele lui. Iar rotofeiul se rostogolea cu viteză din calea celor pe care-i terorizase ani buni prin prostia lui proverbială.
Ajuns în piaţă, în balconul teatrului se organizau primii revoluţionari. Cel dintâi a deschis balul Constantin Ghiniţă, actor talentat, azi pe la teatrul din Arad. Mai târziu, în balconul alăturat al Judeţenei de partid, primul care a dat glas bucuriei că "am scăpat de dictator" a fost Marius Rogojinschi, alt actor al teatrului din localitate. După aia au urmat alţii şi alţii şi alţii, într-un carusel al ridicolului pe care doar acum, peste ani, pot să-l înţeleg.
Pe la 13 piaţa era plină. Veniseră şi muncitorii de la Electrocontact, erau şi mulţi gură-cască cu sacoşele goale, porniţi de acasă să prindă nişte ciolane, ceva, pentru supă, mai erau şi o droaie de copii, spre disperarea părinţilor rămaşi încuiaţi prin case de frica teroriştilor.
S-a dat foc la operili toarăşului, s-au aruncat de pe acoperiş fierotăniile cu "Trăiască şi înflorească scumpa noastră Patrie...", pe la teatru s-au găsit nişte portrete de-a lui Ceaşcă şi nişte lozinci rămase de la ultima chestie festivă şi li s-au dat foc şi lor, aruncându-se printre revoluţionari, şi tot aşa. Din jumate în jumate de oră se anunţa că vin teroriştii, că apa este otrăvită la robinete şi să dea fuga boboru să cumpere Borsec (de unde naiba, că prin galantarele de la alimentara nici măcar Hebele cel puturos nu se mai găsea demult), că trebuie să apărăm Revoluţia şi tot felul de tâmpenii de genul ăsta. Ba, mai pe seară, în balcon a luat cuvântul un nene care spunea cu glas urlător: "Toarăşi, sunt Viceslav Popescu Vavu, nepotul lui Gheorghe Popescu, revoluţionar la '48". Şi ăia de jos fluierau şi înjurau de mama focului spunând că vin sus şi-l omoară, ipochimenul nefiind altul decât un nene mândru secretar de la UTC, cunoscut în branşă pentru tâmpeniile "de bine" pe care le făcea. De trei ori a pus placa la microfon şi tot de trei ori l-au fugărit cei din piaţă. Spre seară îşi găsise loc într-un birou mai periferic de la etajul II al coşmeliei Partidului proaspăt defunct, pe care am auzit că l-a părăsit forţat vreo două săptămâni mai târziu, timp în care acolo mâncase, acolo dormise, acolo făcuse pipi.
Fiecare dintre cei care luau cuvântul voiau să se ţină un moment de reculegere pentru morţii Timişoarei. Şi îngenunchea prostimea din 3 în 5 minute şi murmura cu voce scăzută câte un Tatăl Nostru, mai făcea câte trei cruci mari, mai îşi striga cunoscuţii să li se alăture, să fie vigilenţi. La un moment dat, un nevăzător de prin raza mea de acţiune, cu vocea plângăcioasă spunea că el nu mai poate, că-l dor genunchii, aşa că să nu se supere cei din jur dacă rămâne în picioare...
Şi uite-aşa până spre înserat unii huiduiau, alţii aplaudau, alţii îngenuncheau, alţii o tăiau spre magazine după haleală, armata era cu noi, dictatorul fugise nu se ştie unde, ne pregăteam pentru seară să apărăm juna democraţie, se împărţiseră deja brasarde tricolore să le purtăm pe braţ, etc, etc...
Ultima poză a primei zile de Rivaluţie pe care am făcut-o a fost în sala mare de şedinţe. Se concepea textul primei proclamaţii care să fie citită din balcon pentru cei de afară care nu încăpuseră în interior. Cel care dicta era tov. Boştină, proaspăt "demisul" de suflarea democraţiei din funcţia de Secretar de partid cu probleme economice, un tip doxă de carte care la scurt timp a ajuns secretar de stat în Ministerul economiei. Mai erau pe acolo tov Băciucu, proaspăt fost la Propagandă, un tip destupat şi cult cu care mă împrietenisem prin '87 când organizasem la Botoşani primul Salon naţional de fotografie şi alţi foşti viitori tovarăşi. Cel care scria Proclamaţia era tov. prof. Ionescu. El ştia să scrie corect după dictare. Peste ani, când am expus imaginea respectivă m-a luat la ceartă că "cum ţi-ai permis domnule să pui aşa o poză, ce, eu am fost sluga lui Boştină". Da nene, se poate spune şi aşa...
Înainte de a se citi Proclamaţia s-a pus imperios problema de a avea un lider care să-i "legitimeze", prin poziţia sa, pe cei proaspăt unşi după aproape o zi de discursuri şi cuvântări meşteşugite de la balcon. Tot poporul vorbitor a rostit, ca la un semn, numele profesorului Curcă, despre care se auzise prin târg, da nu se ştia sigur, că fusese omorât cu vreo două săptămâni înainte de către securitate. S-a constituit un grup de băieţi de bine care au plecat într-o fugă la domnul profesor acasă. Era bine-mersi în pijamale, cu ochii cât cepele în televizorul personal privind cu interes la ce se întâmpla în Studioul 5 al TVR. L-au îmbrăcat la foc automat şi l-au adus pe sus la sediu. Aveam (şi) Conducător!
Apoi eu am luat-o spre sediul ziarului Clopotul să developez filmele pentru a da imagini pentru ziarul liber-liber de a doua zi. Am pătruns cu sfială în laboratorul foto care aparţinuse lui nenea Helici, ieşit cu ceva timp în urmă la pensie. Venisem cu dozele de developat şi cu soluţii de acasă. Am început să developez filmele. Uitai să spun că nenea Helici, un tip micuţ şi volubil, era singurul fotograf care se putea lăuda că fotografiase chiloţii albaştri ai lui Elena Ceauşescu, când veniseră "iubiţii conducători" la Botoşani cu elicopterul şi, la coborâre, o pală de vânt umflase rochia Elenei. Din păcate, băieţii vigilenţi cu ochi albaştri îl lăsară fără film pe norocosul fotograf. Şi mai uitai să spun că prin octombrie '89 se obţinuseră toate aprobările să trec fotograf la respectivul ziar. Numa că nu eram membru de partid. Doar un amărât de UTC-ist, ameninţat în fiecare lună cu datu afară că "toarăşu Duşa, de ce nu faci mata informările de presă care ţi se cer de către partid? Am să propun să fii sancţionat!..." Şi eo mă uitam tâmp la o tanti urâtă la nebunie care răspundea din partea lui Partidu de grupa noastră de utecişti de la telefoane şi zâmbeam cu nesimţire la ea. Da n-a apucat să mă dea afară. Şi cum spuneam, se obţinuseră aprobările de pe unde trebuia şi urma să mă facă membru de partid la prima şedinţă. Aşa că am dat-o la întors, spre disperarea lui Traian Apetrei, redactor la respectiva publicaţie care în lipsa unui fotograf făcea el pozele necesare. Pe drumul spre ziar, chiar în faţa mea, redactorul şef de atunci, Maximiuc, îşi zdrelise ţurloaiele din plin căzând, din cauza grabei, într-un canal de lângă gardul Liceului Laurian. Mai spre noapte, liniştea holurilor a fost tulburată de Răducu Căjvăneanu, care era responsabilul de număr: că "el nu dă drumu la ziar, că o să ne omoare pe toţi, mâine dimineaţă după ce se va întoarce Ceauşescu, etc". L-au scos din clădire Titi Ignat şi cu Gheorghe Jauca şi l-au trimis cu maşina ziarului acasă, ca să se poată lucra în linişte... Şi lui Răducu i-a rezervat Doamne-Doamne o răzbunare maximă. Unde a înjurat o viaţă întreagă cât a fost la ziar, adică pe afurisiţii de popi, a ajuns să lucreze, după ce au îngropat ziarul, la gazeta Protopopiatului. Mare evlavios e acum Răducu: "blagosloviţi Sfinţia voastră"...
În fine, pe la zorii zilei a ieşit şi ziarul, Clopotul poporului. Două pagini. Chestia mişto era că toţi zmeii revoluţionari din redacţie erau căcaţi la cur. Singura semnătură era sub poză: foto: Ozolin Duşa.
Şi cum n-aveam astâmpăr, am mai făcut şi pe 23 decembrie poze la bairam. Iar pe 26 seara, la Galeriile "Luchian" de lângă piaţa cu scandalul am făcut şi o expoziţie cu 200 de imagini 18x24 cm, Botoşani, primele ore ale libertăţii. Prima expoziţie "liberă" din Romanela. Am băgat taxă de 5 lei şi, într-o săptămână, DOBITOCUL de mine am depus la CEC, în contul Libertatea, 43.000 lei. Mare cretin!... doar că atunci aşteptam să vină seara şi mă repezeam la CEC cu bănuţii tremurând în mână, bucuros nevoie mare că ajut şi eu, cu umilele-mi puteri, construcţia noii orânduiri care tocmai strălucea pe cerul Patriei. Başca că pe 28 decembrie m-am dat şi de-a rostogolul prin Bucureşti, cu afişele şi imagini de la expoziţie, visând să ajung în celebrul Studio 5 al TVR, de unde să povestesc la popor despre nemaipomenita mea expoziţie. Ce-am reuşit a fost decât faptul că am lăsat "materialele" la poarta TVR, de unde dracu ştie ce s-a ales de ele. Şi asta după ce fusesem căutat şi-n cur pe drumul de la Gara de Nord la TVR de vreo cinci ori de oameni vigilenţi şi de bine. În drumul de întoarcere spre gară am căscat ochii pe la clădirile proaspăt arse din zona Bibliotecii Universitare, pe la urmele încă fumegând de gloanţe, da n-am avut curajul să fac nici o poză, deşi cărasem după mine aparatul. M-am urcat în primul tren şi acasă am fost!
Predestinat, sau nu, la teatrul din Botoşani se jucau în acel sfârşit de an două spectacole: Întemeietorii şi Visul unei nopţi de iarnă...
