După ce elicopterul prezidenţial a decolat de pe clădirea CC al PCR pe 22 decembrie 1989, cam pe la ora 12 şi ceva, legănându-se periculos, o bucurie infinită a cuprins tot Bucureştiul.
Lumea ieşea pe stradă, toţi se îmbrăţişau cu toţi, militarii plimbau oameni veseli cu tancul şi bolnavii din spitale au ieşit pe stradă plângând de bucurie.
Femei minunate se plimbau cu sticle de şampanie pe bulevard, camioane pline de oameni cu o veselie debordantă defilau peste tot, în maşini, pe maşini, pe lângă maşini, oameni plini de o fericire care se vede doar o dată într-un mileniu, au dansat, au cântat pe stradă, şi au pornit către centrul Bucureştiului.
Bucuria a ţinut vreo şase ore.
În seara de 22 decembrie a început să se tragă ca la balamuc şi s-a terminat şi cu bucuria aceea unică şi cu fericirea fundamentală, totul lăsând loc unei stări complet opuse de frică, nelinişte, curaj nebunesc, durere şi neînţelegere.
După 25 decembrie s-a făcut un cimitir nou pentru cei care mureau împuşcaţi aproape fără să ştie de ce şi cum.
Bun, ca unul care a cam stat pe stradă în Bucureşti în acele zile, sigur că am avut tot felul de experienţe, întâmplări, stări, certitudini şi prăbuşiri - nu mai vreau să îmi aduc aminte de ele.
Nu am luat diplome de participant şi de revoluţionar, deşi pe baza imaginilor mele s-au construit apoi traiectorii politice...
Ce a fost a fost şi cumva mă bucur că am scăpat, ca să văd continuarea spectacolului care se desfăşoară şi acum.
Au trecut 31 de ani şi nu există vinovaţi, sunt aspecte la fel de ceţoase şi de voit ascunse şi acum. Şi armata a tras cu rachete antiaeriene, tunuri, tancuri, mitraliere, puşti, pistoale, aruncătoare de grenade, în zece zile cât pentru un război de două luni, au fost doborâte avioane şi elicoptere, dar totul pluteşte deja într-o uitare condamnabilă şi într-o infinită durere.
Deci din sertarul cu amintiri, câteva secunde din acele incredibile câteva zile din decembrie 1989 în Bucureşti.
