O întâmplare a fiinţei mele

Lumea era mică. Mică, strâmtă şi aglomerată... Te izbeai la tot pasul de oameni grăbiţi, nesuferiţi, cu răutatea arsă în priviri. Ȋn timp, privirile s-au ascuţit şi mai mult. Chiar şi după ce vremurile nu se mai arătau atât de potrivnice. De ce? Nu ştim de ce. Sau nu vrem să ştim pentru că şi cu noi se petrecea acelaşi lucru. Pentru că nu mai ştiam să trăim altfel. De la o vârstă, totul se deprinde foarte greu. Chiar şi bunăstarea, fericirea. Cea care există şi nu prea există, aşa cum ar percepe-o fiecare.

Totuşi, după-amiaza se arăta frumoasă, orbitoare. Sorii albi se roteau liniştit, idolatru. Staţia de maxi-taxi se aglomera, pe măsură ce fata bălaie cu ochii rotunzi şi verzi de albaştri era pe punctul de-a renunţa şi a o porni încet pe jos. Nu se grăbea. N-avea rost să aştepte, poate nici n-ar fi avut loc în prima maşină. Nu era genul să se înghesuie, să se posteze în faţa uşii. Nu se putea pune cu experţii care dovedeau orice vehicul de transport în comun, oricât ar fi fost de plin, prin forţă, abnegaţie, cu cei atraşi de perspectiva de-a pipăi nişte funduri rotunde în procesul de penetrare a masei de călători. Nu se grăbea... şi, totuşi nu se putea hotărî să plece.

Era tânără, foarte tânără şi se închipuia "frumoasă ca umbra unei idei". Nici ea nu ştia ce o ţinea acolo, fără pricină. Oamenii nu erau frumoşi. Nu mai erau frumoşi, aşa cum îi crezuse odinioară. Nebuni, da. Dar nu frumoşi. Nu mai existau oamenii lui Fănuş Neagu ce căutau iubirea în libertate. Ăştia par doar să caute libertatea în iubire. Singura lor libertate. Şi aia falsă, ca şi iubirea. Frumoşii nebuni ai marilor oraşe au devenit mici, meschini şi murdari, ca şi oraşul. Dar nebunia lor era molipsitoare. Privirile lor te atacau din toate părţile şi te îndemnau să te uiţi mai atent în oglindă. Să le recunoşti rânjetul.

Fata nu se grăbea. Nu se grăbea... N. nu se grăbea nici să plece, nici să stea. După-amiaza se arăta vaporoasă şi strălucitoare, chiar dacă aerul ei era viciat, înecăcios. Aerul, dacă îl respiri adânc, îl dai afară cu aceeaşi vigoare. Te uiţi în soare, la cer, şi deloc în jurul tău, în felul ăsta te purifici cu fiecare respiraţie. Atunci când nu trebuie să te grăbeşti, viaţa curge lejer cu timpul ei galant şi fluid. Atunci te afli, fără să ştii de ce, într-un moment de graţie. Ca într-un templu, sau într-un muzeu sau într-o pădure. Timpul tău nu e arestat. Timpul tău e fără ceas şi cronometru. Aştepţi nedumerit cu ochii miraţi şi umerii ridicaţi să se lase graţia asupra ta. Oricum, acele nefaste vremuri treceau pe lângă tine, în grabă , cu nesimţire, pentru că era încă "leoaică tânără, iubirea". Pe-atunci, căutai în disperare un loc gol, complet gol, "mai gol decât însuşi golul / în care nimeni, niciodată n-a făcut dragoste".

Prin aceeaşi staţie de maxi-taxi, trece cu pasul zvelt, puţin tărăgănat, cel mai mare dintre poeţi. Era tare bolnav de viaţă, de alcool şi de poezie. Poetul ce trăia în obsesia timpului - o axă vulnerabilă a creaţiei sale - a mai dus-o după această întâmplare doar "un anotimp, un an, un timp". Se deplasa haotic, cu mersul lui de felină, dar în acelaşi timp greoi, ca şi cum ar fi dus în spate povara anotimpului ce nu se mai sfârşea... Privirea lui şi a lui N. se întâlnesc. Se opreşte şi-şi lasă greoi braţul pe umărul ei.
- Ai fi de-acord să-mi faci cadou o după-amiază, fată frumoasă?
- Unde mergem? întreabă ea, ca şi cum i-ar continua cu grijă şi în aceeaşi tonalitate versul.

N. se gândeşte că poate Nichita a recunoscut-o de la petrecerile literare la care poetul participa rar, dar pe care ea le frecventa cu fervoare. Se desfăşurau în casa unui traducător - întotdeauna cu băutură şi mâncare la discreţie - undeva pe Ana Ipătescu. Casa era mai cu seamă plină de căldură, ajutată de un şemineu - în anotimpul rece - ceva neobişnuit pentru acele triste vremuri. Protipendada literară venea acolo să recite, să cânte şi să danseze. Cineva şoptea din când în când nostalgic într-o chitară: "Vitea, Vitea!". Esenin era poetul cel mai recitat. Nichita îşi făcea şi el apariţia ca un zeu , din când în când. Vorbea într-una. Erau cele mai intense momente. Vorbea ca un zeu beat de cuvinte şi puţin şi de alcool.

De Crăciun, copiii gazdelor au împodobit bradul din curte. Bradul nu era singur. Cireşul chelit de anotimp din compania bradului trebuia şi el onorat de ziua Mântuitorului. Ce magazin mântuia cireşe pe timp de iarnă în epoca de aur nu aveam nicio idee, totuşi gazdele au reuşit să le procure şi să le atârne de crengile uscate - ca pe globuri. Erau la concurenţă cu bomboanele învelite în poleială ce atârnau de ramurile coniferului. Căutătura şi culorile slave din părul şi ochii lui N. o făceau uşor remarcabilă printre oaspeţii destul de compoziţi ai casei. Şi dacă a recunoscut-o într-adevăr sau nu, ce importanţă mai avea? Era şansa vieţii ei de-a dialoga pe îndelete cu Marele poet. Ştia că dacă nu se va întâmpla niciodată acum, va fi pentru totdeauna altădată.
- Hai să mergem la mine, locuiesc în apropiere! Şi pornesc amândoi înspre Piaţa Amzei, lăsând în urmă maxi-taxiul ce tocmai înghiţea hulpav zecile de locuitori răbdători ai staţiei.

Ȋn drum spre locuinţa poetului, N. intră într-o florărie şi apoi într-o cofetărie. Nichita o aşteaptă de fiecare dată absent în stradă. Oare la ce se gândeşte? Dacă deodată aşa cufundat în lumea lui, o porneşte singur către casă şi-o lasă pe ea în urmă cu prada ei de garoafe şi fursecuri tâmpite? Obiceiuri idioate. Te duci pentru prima oară în casa omului, trebuie să te prezinţi cu ceva. Garoafa cu petala ei inefabilă şi crestată ca un tutu e măcar graţioasă, capabilă de o reverenţă când o aşezi cuminte într-o vază, dar tâmpitele de fursecuri ce valoare pot să aibă pentru cineva care-şi extrage esenţele necesare din elixire. Ȋi treceau prin minte toate astea în timp ce Poetul îşi rezema simbolic tâmpla de geamul de sticlă al cofetăriei şi privea la fata cu părul bălai.

Mergeau egal şi absent spre locuinţa lui. Ca doi necunoscuţi. N. şi N. păşeau alături. Aproape şi departe. Nu-şi vorbeau şi nu se priveau. Strada pe care locuia Nichita era străjuită de plopi, plopi înalţi şi puternici. Plopii pare că creşteau chiar atunci pe marginea drumului, se înălţau în urma lor ca strigoii. Lumea se rotea. Nu-şi mai aminteşte nici un schimb de cuvinte. Nici un vers. Sau nimic semnificativ. Ȋşi aminteşte doar de liniştea ce-i însoţea ca o suită. Şi de surdele cuvintele ce se roteau între ei înainte şi înapoi. Poate că memoria i-a slăbit cu anii, dar graţia acelei amintiri a rămas intactă. O poartă şi acum cu ea, ca pe darul unei după-amiezi inefabile ce a început într-o staţie de maxi-taxi.

De pe prag, locuinţa te întâmpina goală şi rece. Un apartament oarecare într-un bloc vechi. Ȋn sufragerie, un tablou uriaş, unul singur, aresta un perete întreg. Ȋncercă să descopere cine i l-a făcut cadou. Nu semăna cu nimic în stilul artiştilor din anturajul Poetului. O masă fără scaune. Nimic altceva. Pe ce stătea Nichita când scria?

Apoi s-a gândit la stilul lui peripatetic de-a compune versuri. Cuvintele rostite prindeau din când în când hârtia la o beţie, la o plimbare, sau poate se scriau singure într-un vis auditiv. Se găsea mereu cineva prin preajmă care să "scrie!" - la comandă - după dicteul poetului. De aceea, versurile porneau de cele mai multe ori ca o dedicaţie. Chiar dacă nu aveau prea mare legătură cu persoana. Ocazionale fiind, se mişcau prin aer ca un buchet de flori. De la poet la persoana căreia i se dedica poezia. Nichita însuşi oferea această explicaţie simplificatoare - ca un artist ce construia portrete abstracte după modele reale - realizând, poate, că fiecare vers al lui era un dar. Aşa cum cuvântul dar rimează cu har. Rimează atât de perfect, încât în cazul ăsta se confundă. La ce folosea o masă fără scaune? Nici măcar o vază care să primească un buchet de flori, nu se odihnea pe ea.

I-a întins cumva jenată florile şi pachetul frumos ambalat cu fursecuri. Ochii Poetului nu au atins pachetul. El nu exista. L-a ignorat ca pe o bucată de anti-materie. A apucat, însă, famelic florile şi le-a molfăit una câte una până la tulpină cu o viteză înfricoşătoare. Apoi a aruncat buchetul decapitat pe jos. Aşa o masă fructuoasă trebuia înecată în ceva lichid. I-a făcut semn să aştepte - bineînţeles în picioare - şi s-a întors cu o sticlă de bere şi un singur pahar, pe care i l-a întins lui N. Pesemne, era deja în interdicţia de vodcă impusă de Dora. Nicio tărie nu mai trecea de uşa apartamentului fără percheziţia ei.

Au ieşit pe balcon, pentru că după-amiaza luminoasă şi strălucitoare nu reuşea deloc să intre în casă. Locuia sus, poate la ultimul etaj. Plopii străzii se înclinau pe rând pe sub privirea indiscretă a poetului. A rugat-o pe fată să-i numere. Apoi a întrebat-o la ce număr s-a oprit. Plopii nu erau puţini, dar nici foarte mulţi, erau numărabili. Fata însă n-a vrut să-i răspundă. Simţea cum începe să gândească ca iarba în linii. Ce număra ea nu era totuna cu ce vedea poetul. N-a vrut să-l dezamăgească.

Chiar şi inofensiva bere a avut aerul să-l ameţească mai mult decât probabil era deja. Privirea îi devenise un pic mai tulbure. Nu-şi putea aminti de ce, pachetul cu fursecuri nu era pe masă. Zăcea pe jos în forma lui imponderabilă ce nu-şi putea găsi locul în pustia locuinţă. Foamea de cuvinte fusese deja potolită. Poetul dădea semne de oboseală... Apoi s-a gândit că la un moment dat i se va face totuşi foame. N-ar fi fost imposibil să-l fi devorat într-un târziu, după plecarea ei, cu hârtie cu tot.
.......

- Nu ştiu de ce, mi s-a părut dintr-odată că avea aerul unui om înfrânt. Mă fixa îndelung cu ochii lui languroşi, în timp ce a scuipat pe loc o poezie. Poezia aluneca discret şi elastic pe la colţurile gurii. Gura era a unui "leu mâncat de o gazelă". Nu-mi amintesc mai mult de unul dintre versuri care suna cam aşa:
"Uitându-mă la tine mă simt ca un portar la fotbal, care tocmai a luat un gol".

Apoi a urmat un fel de tăcere stupefiantă. Mă uitam la ora cum se înclină şi bate cu secunde tot mai rare. Simţeam că dacă mai rămân, timpul se va opri în loc. Mai recunoşteam în privirea lui albastră de fiară rănită "dezîmblânzirea":
"Vino tu fără de tine
Ca să fiu cu mine, mine
O răsai, răsai, răsai
Pe infernul meu, un rai
O rămâi, rămâi, rămâi
Palma bate-mi-o în cui
Pe crucea de carne
Când lumea adoarme."