A avea un prieten este cum ai avea un înger

Ioana Scoruş: Păstraţi în vreun sens un orgoliu al prieteniei cu Nichita Stănescu?

Ion Stratan: Orice prietenie e orgolioasă şi cu atât mai mult una împărtăşită cu un mare artist... Nu cred în monopolul absolut al camaraderiei cu, de exemplu, o personalitate atât de complexă precum Nichita, dar am avut momente de comuniune spirituală, de opinii convergente asupra poeziei, de reflecţii similare despre unele lucruri... Oricum, ne separau două decenii de existenţă, de experienţă de viaţă, dar poate şi aceste diferenţe ne-au apropiat, paradoxal, sufleteşte.

Rep.: Se spune că există întâlniri care ne îmbogăţesc, aşa cum există întâlniri care ne consumă inutil. În ce constă averea pe care aţi căpătat-o în urma invidiabilei prietenii cu Nichita?

I.S.: Eu am o metaforă a reliefului mental în privinţa apropierii de Poet... "Văile" conturului cerebral impresionate de Nichita sunt imaginile despre persoana sa fizică - fineţea chipului, plutirea privirii albastre, gesturile frumoase şi neostentative. Când l-am cunoscut, purta cămaşa militară în care este fotografiat şi în "Epica magna", pantaloni crem de doc şi imenşi pantofi albaştri adidas. A ocolit masa rotundă din sufrageria sa unde se găsea scrinul lui Maiorescu, mai multe picturi de Sorin Dumitrescu, grafică de Mircia Dumitrescu, o colecţie de aparate vechi de fotografiat, piuliţe de aramă şi fiare de călcat cu cărbuni... M-a întrebat dacă am la mine "Marfa Petrovna", adică poezii originale şi astfel s-a închegat cunoştinţa. Ne-a servit cu cafea... "Dealurile" albe ale conştiinţei sunt alcătuite din atmosferă şi din prieteniile comune, iar "Vârfurile" muntoase din minunata sa operă. Averea, cum spuneţi dumneavoastră, a constat în clipe de discuţie despre poezie, în asistarea la momente în care dicta delicatei sale soţii Dora poemele, în poezii pe care mi le-a dedicat, într-o caracterizare care mă onorează: "Ion Stratan, spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox şi în lacrimă, speranţă dintâi a poeziei noastre", într-un portret pe care mi l-a făcut, în cărţi cu dedicaţii originale, într-un interviu pe care i l-am luat la împlinirea vârstei de cincizeci de ani, într-o carte despre "Biblie şi ştiinţă", şi chiar în două -trei monede jubiliare şi vechi pe care le tot caut la fiecare mutare de mobilă... Cred că m-am "revanşat", considerându-l la "Cenaclul de Luni" un adevărat "maestru" al acelor vremi şi participând constant la Festivalul "Nichita Stănescu" în calitate de...muncitor necalificat, aşa cum eram angajat pe cartea de muncă la Biblioteca "Nicolae Iorga", pentru că nu eram membru de partid. Nu ştiu câţi din cei care se consideră nedreptăţiţi ar rămâne calmi şapte ani cu acelaşi statut, după ce au publicat trei cărţi foarte bine primite de critică (Ieşirea din apă-1981, Aer cu diamante - 1982/volum colectiv; Cinci cântece pentru eroii civilizatori-1983), toată "tinereţea", până în 1990 fiind departe de Uniunea Scriitorilor, aflându-se în imposibilitatea de a publica din cauza cenzurii şi de a călători la Congresele Internaţionale de Poezie unde au fost invitaţi cu toate serviciile plătite. La Festivalul "Nichita Stănescu" din 1989 nu mi s-a permis să iau cuvântul.

Îmi rămân câteva intervenţii scrise în Caietele-program, care în vremea discursurilor, cuvântărilor şi documentelor de partid analizau Via Unitiva a lui Meister Eckhardt sau Noeticul/noematicul lui Husserl. Discuţiile cu Nichita erau foarte deschise, calde - îmi amintesc că la apariţia unui volum al meu mi-a făcut cinste cu o omletă într-un restaurant: "O mică trataţie pentru volumul dumitale... Îmi pare rău că aici la restaurant nu este cafea. Am auzit că nici la partid nu mai este." La care m-am trezit spunând: "Da, cred că şi tovarăşul Emil Bobu a fost propus spre râşnire". Şi buna dispoziţie se instala, cu toată restriştea...

Rep.: Credeţi că faptul că nu reuşiţi să daţi peste cele "două-trei monede jubiliare" se poate constitui într-un semn? Şi dacă da, ce ar putea însemna? Vă pun această întrebare pentru că, de obicei, lucrurile de genul acesta se fac pentru a păstra o memorie. Văd în acest refuz al dezvăluirii monedelor un simbol al faptului că, poate, tocmai memoria lui Nichita se cere a fi păstrată într-un mod în care nu trebuie lăsată să moară.

I.S.: Într-adevăr, cele trei monede (un "Aurelian", un "Constantin" şi o jumătate de dolar jubiliar scos de sârbi) erau simboluri - retragerea romană, creştinismul şi modernitatea. Mă tem totuşi că erau în buzunarul unei genţi atunci când mi-am vândut colecţia de cărţi poliţiste. Eu le caut metaforic, să zic aşa, pe lângă intuiţiile din versurile mele. Atunci când l-am cunoscut, Nichita avea trei planuri (cel puţin) - să publice "Epica magna", să obţină Cununa de aur de la Struga (cel vizat iniţial de juriu fiind Sorescu) şi să-şi completeze (bineînţeles) colecţia de monede romane, într-un joc al schimbului care dura de ani buni. Colecţia începuse de mult, când era în spital, pradă unei depresii după primul divorţ, cu primirea câtorva monede "Vespasian". Era un cadril de echivalenţe metalice antice, metafizic şi stăruitor, aparţinând nu valorii materiale, ci proiecţiei şi visului. La Festivalul "Nichita Stănescu", mai mulţi prieteni am încercat să menţinem interesul pentru opera sa, cei doi iniţiatori fiind plasticianul Sorin Dumitrescu şi domnul profesor Eugen Simion. Cu timpul, după comunicări, spectacole (unde graficianul şi regizorul Mihai Vasile a avut un rol important) şi chiar scurte filme parabolă ale studioului "Echinox", proiectate înainte de acordarea premiilor, festivalul a strâns personalităţi proeminente ale culturii noastre, de la filosoful Gabriel Liiceanu la criticul Lucian Raicu, de la Ştefan Augustin Doinaş la poetul Petre Stoica, strălucit creator şi prieten de o viaţă al lui Nichita. Domnul profesor Nicolae Manolescu a fost preşedintele juriului la ediţia din 1990. A fost prezent, de-a lungul timpului, Sfinţia Sa Părintele Galeriu, a recitat unica Doamnă a rostirii româneşti Leopoldina Bălănuţă, ne-a încântat maestrul Johnny Răducanu. Am făcut cât s-a putut, prin Caietele-program, să nu se întârzie "o recitire" a poetului. Din toată inima, am încercat să aranjez împreună cu Mihai Vasile un punct muzeal în casa de târgoveţi Hagi Prodan. Recent, a fost "recuperată" casa natală a poetului, unde domnul muzeograf Ion Stan este în continuare "maestru de ceremonii".

Rep.: Oh, ceea ce îmi spuneţi poate "fabrica" oricând o carte. Vorbeaţi despre atmosfera boemă din casa lui Nichita. Cine îl vizita şi care îi erau prietenii? De fapt, avea o viaţă personală, la câtă lume îl solicita?

I.S.: Dacă ar fi să reiau metafora minţii impresionată în "Văi" de prezenţa persoanei fizice, în albe "Dealuri" de atmosferă şi prietenii comuni, şi în "Vârfuri", de opera nichitiană, aş reaminti în prima parte pe Augustin Frăţilă, care îl însoţeşte sonor pe discul editat, pe criticul Alexandru Condeescu, coordonatorul antologiei de autor "Ordinea cuvintelor", şi, sigur, pe poetul Gheorghe Tomozei, care, cât am fost în "vizită", aprindea piric, în tăcere, câte un chibrit pe care îl privea până la epuizarea flăcării. Am avut onoarea de a-l întâlni acolo pe distinsul interpret dramatic Florin Zamfirescu, pe neobositul şi atât de înzestratul grafician Mircia Dumitrescu, pe poetul Laurian Stănchescu, finul lui Nichita şi pe destoinicul publicist şi poet Aurelian Titu Dumitrescu. Cât a fost cu un picior în gips, trebuind să aibă intervenţii chirurgicale pe viu, pentru că nu suporta anestezia din cauza unei afecţiuni cardiace, Nichita stătea în pat şi privea din când în când un portret fotografic mare, reprezentându-l pe romancierul Constantin Chiriţă cu un pahar în mână. "Uite-l, bătrâne-prietenul meu de visare din tinereţe! M-a uitat de tot. Stă toată ziua în America şi nici nu-i pasă de mine!" Prozatorului C.C. Nichita îi dedicase un volum pe care îl considera "mai mult interesant în intenţie decât în realizare", Măreţia frigului. Trebuie să spun că nu am abordat niciodată cu poetul subiecte frivole, nu am băut până la epuizare şi nu am lăsat să treacă timpul fără a ne spune părerea despre poezie, despre literatură. Nichita mi-a făcut onoarea de a-mi încredinţa sute de confesiuni, din care voi relata câte o metaforă, toate luminând starea de spirit a unui creator important în momentele sale mai luminoase sau mai întunecate. Aflându-mă în compania poetului Ştefan Augustin Doinaş, Nichita a venit şi a spus răspicat: "Stimate domnule Doinaş, credeţi că este de demnitatea mea să retractez afirmaţia că poetul trebuie să meargă la strung, pe care am făcut-o la televiziune?" (interviul făcuse multă vâlvă, eu nu l-am urmărit, şi unii au considerat citindu-l pe Nichita că eu însumi aş face... jocul acelui îndemn, ceea ce pe mine, ca "...muncitor necalificat" şi persoană interesată exclusiv de stilistica liricii, m-a cam uimit). Doinaş i-a spus că e liber să ia orice decizie "în calitate de poet foarte important". Nichita îmi spunea adesea: "Bătrâne, am trăit mult la Munchen şi cunosc Munchenul mai bine decât Bucureştiul. Pe stradă erau maşini cu cheia pe bord, pentru a le lua şi plăti doar benzina." Nu ştiu dacă nu folosea o hiperbolă. Odată a venit o cunoştinţă cu iubita lui şi Nichita i-a spus: "Prietene, încredinţează-mi mie dragostea ei şi dumneata scrie "Luceafărul". Într-un grup de scriitori, cu toţii am observat pe cerul Bucureştiului două elicoptere. În tăcerea care s-a lăsat, gazda a punctat cu umor: "...s-or fi certat...". Îmi aduc aminte că poetul redusese drastic raţia de licoare cu aromă de struguri şi noi stăteam în camera sa pe marginea patului, iar Dora venea din când în când să vadă dacă embargoul este respectat. Aveam în scrinul televizorului o mostră de vin foarte vechi, din care gustam arar, când nu era vreo problemă. Dora a intrat şi ne-a găsit urmând preocupaţi telejurnalul, ceea ce i s-a părut suspect. După un timp, ne-a găsit absorbiţi de muzica populară de pe ecran, ceea ce i-a mărit suspiciunea. Când în sfârşit ne-a văzut stând ca sfinţii la desene animate, şi-a dat seama că ceva nu e în regulă şi s-a dus fest la noptieră de unde ne-a confiscat mostra. Povesteam nenumărate întâmplări, de exemplu Aurelian Titu Dumitrescu a înregistrat în "Antimetafizica" episodul evocat de mine, cu sepuku-ul făcut de Mishima, marele romancier nipon, şi prietenul Morita. Nichita şi-a făcut chiar o coadă de samurai în vârful capului (fotografia este reprodusă în albumul lui Tomozei). Aiurit cum sunt, am trimis una dintre fotografiile expresive cu Nichita, în timp ce scoteam colaci de fum de ţigară, fostei sale soţii în Australia de unde nu am primit nici un răspuns. Dacă a primit-o... Marin Sorescu era un globe trotter şi aflându-se la un festival în (coincidenţă cu summit-ul de luna aceasta) Insulele Azore, poetul mi-a spus că a auzit că Sorescu este plecat în... Insulele "Griveie". La ceasuri de taină, mi-a evocat episodul cu "îngerul negru care i-a întunecat caracterul", disputa care a dus la despărţirea de o fiinţă foarte dragă. Întors de la Struga, voia să facă împreună cu un tânăr regizor un film în care să apară, cum zicea el, ca un "Antoniu generalizat". Autorităţile îi făcuseră o şicană, trecând la drumul spre festivalul "Cununa de aur" viza lui de ieşire prin Banat şi a Dorei prin Bulgaria. În momentele sale de amuzament, Nichita compusese o "piesă" pentru distracţia prietenilor, după modelul ocazionalelor lui Goethe sau Eminescu, lucrarea al cărei titlu şi personaje nu le reproducem din motive de "CNA". Două parafraze pot fi amintite, "Drăgăstotel" si "Pupocles". Ca să reiau metafora "Văii" impresionate de persoana sa fizică, a "Dealurilor" atmosferei şi prietenilor despre care am vorbit, voi încheia cu "Vârfurile" minţii atrase de versurile sale. Am considerat ultimele sale cărţi ca o "palinodie" a primelor volume. Interesat de opinie, m-a onorat pe dedicaţii pe care le-am încredinţat Bibliotecii "Nicolae Iorga". Pe volumul Respirări a notat, parafrazând o metaforă de umor din epocă, "Poetul Ion Stratan, această respiraţie gură la gură a înecatului cu patine". Ultima lui respiraţie a fost Poezia. Pendularea între subiectivităţi, între "eu" şi realitate din "11 elegii" este un dramatism unic.

Rep.: Prin ce concurs de împrejurări l-aţi cunoscut?

I.S.: Lui Nichita i-am fost prezentat de către Traian T.Coşovei, poet şi prieten, drept "poet ploieştean în pragul debutului şi cârcotaş când ţi-e lumea mai dragă".

Rep.: De ce cârcotaş?

I.S.: Cuvintele sunt aproape exacte, nu riguros exacte. Eu şi Traian avem o comuniune de intuiţii şi el a fost plăcut impresionat de poemul "Întâmplare" din volumul meu de debut, pe care voiam să îl intitulez "Miliţii şi Salvări", ceea ce i-a plăcut. Considera secţiunea mea din "Aer cu diamante" foarte nonconformistă. Versurile pe care mi le cita mereu, aşa cum şi eu citam din versurile sale, erau: "Dragă mamă, am o meserie periculoasă/Scriu poeme în Capitală" ("căzute" la cenzură).

Rep.: Povestiţi-mi ceva despre celebrele iubiri ale lui Nichita.

I.S.: Nu vă pot răspunde la această întrebare. Am cunoscut-o numai pe soţia sa Dora, colegă de facultate cu mine şi Traian, spirit ales şi distinsă iubitoare de poezie.

Rep.: Şi chiar nimic despre această Dora, despre care am mai citit şi în alte publicaţii? Măcar din punctul de vedere al colegului de facultate...

I.S: Nichita s-a regăsit foarte mult pe el însuşi prin iubirea pentru Dora şi anunţase discret vizitatorii prea insistenţi că "sunt o familie şi trebuie să-şi vadă de propriile probleme". Dora s-a îngrijit de sănătatea lui, a fost o gracilă interpretă a gândurilor nespuse din sfială pentru unele persoane, a notat mii de poeme splendide şi i-a asigurat prin inteligenţa şi tactul său lumina esenţială pentru un creator! Ne-am reîntâlnit la Festivalul "Nichita" sau în vizitele mele la Bucureşti şi am putut urmări cum supraveghează reeditarea operei, prevenitoare şi competentă faţă de imaginea poetului. Marele artist Nichita Stănescu a fost un barochist abstract care contrazice alergia la sublim a vremurilor noastre.


Acest interviu a apărut în numărul din martie 2003 al revistei Axioma.