Am descoperit LiterNet-ul când eram mică. E puţin ironic să spun asta pentru că nici acum nu sunt foarte mare, însuşi LiterNet e mai în etate decât mine. În fine, o spun pentru că atunci când m-am întâlnit pentru prima dată cu acest portal cultural nu eram încă la liceu. Probabil nici nu aveam buletin. Pe atunci citeam tot ce găseam despre spectacolele în care jucau actorii pe care îi idolatrizam şi aşa am ajuns eu aici, pentru prima oară. Mă bucuram de orice cronică bună, care-i aprecia, şi mi se rupea sufletul pentru orice critică (chit că era constructivă sau că în ea existau argumente de necombătut). Asta e o dovadă că oricine intră pe LiterNet poate găsi ceva pe gustul său şi că printre cititorii acestui site pot fi şi (foarte) tineri.
Şi totuşi, altul a fost momentul în care am cunoscut într-adevăr această enciclopedie culturală a ultimilor aproape 20 de ani, numită LiterNet, cu tot ce avea ea de oferit: Agendă, Atelier, Program cultural, Editură, Fotografii. Ştiu exact şi ziua: 11 august 2020. Ziua în care i-am scris primul mail lui Răzvan Penescu. Puţin context, mai mult pentru mine, dar şi pentru cei care îmi vor citi povestea: LiterNet a fost, într-o oarecare măsură, sursă de inspiraţie pentru un articol pe care voiam să-l public în revista şcolii. Voiam să scriu despre sincretismul artelor într-un spectacol de teatru, cum artele nu pot exista una fără alta, cum între ele se creează o interdependenţă şi despre importanţa lor în viaţa cotidiană. Sigur că nu era un articol extraordinar dar, pentru un copil de clasa a 9-a era "ok", poate chiar bunicel. În fine, articolul acela nu a fost niciodată publicat, fiindcă a fost considerat plictisitor şi neinteresant. I-am povestit întâmplarea lui M., care chiar era interesat să mă asculte, iar el mi-a spus că pot încerca să-i scriu lui Răzvan Penescu pentru următoarele articole pe care le voi scrie. Reacţia mea imediată: cum adică eu să public pe LiterNet? După multe încurajări, am trimis un mail super-extra-mega formal. Aşa l-am cunoscut pe Răzvan Penescu, unul dintre cei mai deschişi (şi la minte) oameni din câţi am cunoscut eu, acela care a avut încredere în mine încă de la prima cronică şi căruia îi voi fi mereu recunoscătoare.
Într-unul din mail-urile pe care i le-am trimis lui Răzvan pe parcursul acestor luni ce au trecut de la acel prim mesaj, i-am zis că e super-erou. El m-a contrazis, dar tot el m-a învăţat să îmi susţin ideile. Argumentul meu cel mai bun în acest caz e că 1.000 de săptămâni de muncă benevolă e ceea ce ar face doar un super-erou. Sigur, munca lui a fost sprijinită de cei care au ales să contribuie (tot benevol) cu articole, dar oricum, pe orice cunoscător întrebi, probabil că va pune semnul egal între Răzvan şi LiterNet.
LiterNet este una dintre poveştile cele mai frumoase din viaţa mea şi din anul 2020 (an de la care nu am mai avut aşteptări din momentul în care a debutat pandemia) şi sper că această poveste nu va avea un sfârşit prea curând, fie el şi fericit. LiterNet e un loc căruia simt că îi aparţin, chiar dacă de (foarte) puţin timp. Şi a fost, totodată, o lecţie importantă, căci am învăţat că dacă unii oameni nu vor să afle ce am de spus, sigur există în altă parte persoane interesate să mă asculte şi să mă ajute să mă dezvolt.
Aşadar, la cât mai multe zile şi nopţi, LiterNet! Şi îi mulţumesc tare lui Răzvan Penescu că există acest site şi că îmi dă şi mie posibilitatea să exist, prin (deocamdată) puţinele mele cronici, în viaţa acestui minunat portal cultural.
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet împlineşte 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)