Ma fleur Yvette (I)

I

Mă uitam la tine cum nu ai încredere în zacusca de peşte a mamei. Ţi-a rămas puţin pe vârful nasului şi iată-te. Frumoasă şi parcă desprinsă din Cirque du Soleil. Şi aşa ţin să mi te aduc aminte de atunci. Femelă clovn machiată în zacuscă de peşte. Doar o tuşă discretă pe nas. Ştiu că o tot miroseai pentru că e groaznică. Vedeam cum îmi cauţi privirea. Cum te fereşti de toate celelalte priviri. Înţelegeam tot ce voiai să spui atunci. Îţi răspundeam tot din priviri. Din care ar fi trebuit să înţelegi că n-avem decât să o mâncăm aşa, groaznică-negroaznică. Aşa cum e.

Ai făcut tu o diversiune până la urmă. Pisica noastră ţintea de mult la felia ta. Ai sacrificat până şi rochia pentru asta. S-a rostogolit uşor. Traiectul - rochie. Pe urmă covor. Gură pisică. Mustăţi. Şi ne mai mirăm de ce e aşa grasă. Ai gestionat foarte bine situaţia. Privirea mea te căuta să admire efortul. Reuşita. Eschiva. Grija pentru animăluţul familiei. Aşa v-a şi antrenat pe voi la Cirque du Soleil acolo. Întotdeauna cu o plasă de siguranţă. Corectitudine politică sau menajamente - în alte registre.

De acum privirea ta coborâse, aşa că n-a apucat nimeni să observe cine e noul clovn al familiei. Şi ai fi putut să mă scapi din cercul ăsta vicios. Tot eu. Tot eu am rămas ăla - cu sau fără zacuscă. Tuşa de zacuscă dădea foarte bine pe alb. Păcat de tuşa Margareta care - din celălalt capăt al mesei a ţinut să urle din toţi rărunchii că e păcat de meleoanele frecate pe aşa minunăţie de rochie. Bineînţeles. Cineva trebuia să o zică. Şi - deşi e cea mai clonţoasă din toată familia - m-am bucurat că a zis-o ea. Nu la fel cum m-aş fi bucurat dacă nu ţinea nimeni musai să o facă, bineînţeles.

După a urmat prelegerea clasică. Vezi? Munceşti. Dregi. Strângi. La final tot freci banii pe dracu să mă ia pe mine. Te zborşeşti tot aşa şi te caci în ei bani. Nu mai bine lua ea, mamă, rochie din obor? Tricota bunica, făceam cumva. E păcat de banii ăia. N-am dreptate?

Acuma, e de la sine înţeles că tuşa Margareta are dreptate şi când nu are. Aşa trebuie lucrat cu ea, nicicum altfel. Aşa că am dat uşor din cap în semn că da şi mă rugam în adâncul sufletului să se lase o tăcere grea şi să o rup plecând la baie sau prin spatele casei prin altă curte trei zile până la graniţă pe jos. Ştiam că sunt la mijloc şi nu îmi plăcea. Tu te uitai la mine cu privirea aia prin care te superi că nu mă bag, care-i aceeaşi cu privirea de mă supăr dacă te bagi. Normal că nu ştiam ce urmează să fac.

Tanti Margareta îngâna acolo despre bani şi despre cum iote, vezi doamne, puloverul ei de caşmir a rezistat eroic. (Acuşi se usucă, în realitate. E ca o scoarţă. Dânsa îl spală cu sârmă, nu cu detergent. E ecologistă.) Şi tot aşa o mie de ani ar fi ţinut-o. Toată lumea tuşea ostentativ. Am lovit mileul până au zdrăngănit paharele tuturor. Am luat atitudine. Pentru tine.

Tanti, rochia aia i-am luat-o eu cu primii bani, doar ştii. Cu toată inima. Şi nu i-am spus atunci vezi nu ai voie să aia sau cealaltă, să te ferească Dumnezeu să verşi fanta pe ea că te căpiez. Nu. Nimic. Nu e atât de scumpă să ştii. E doar cel mai frumos lucru pe care mi-am permis să i-l iau de banii ăia. Şi merită. E foarte frumoasă în ea, să ştii.

Tanti pufnea şi dădea ochii peste cap. La tine e frumoasă oricum, după ce dă jos rochia aia după ea nu mai spun io. Atunci ţi-e ţie mai mare dragul.

Toată lumea care asista la discuţie a lăsat capul în jos. Tanti Margareta întrecuse măsura. De vreo douăzeci de ani, dar aşa e cu vârsta, după doi copii şi mult greu. Măsurile tinereţii nu mai coincid. Dar oricum nu-şi mai încape în ea de atâta morală, aşa că e totuna.

Am continuat. Şi matale i-ai ţinut la ciorap pentru "crăişorul" ăsta (îmi arunc privirea către văr-miu, din capul mesei), banii. Şi pentru el ai mai făcut şi compromisuri, că a mai vrut el una-alta până acum. Uite că eu n-am şi eu un "crăişor" (că aşa îi zice ea lui, aşa sau "prinţişor", totuna), dar o am pe Yvette. Şi Yvette merită tot ce e mai bun. Şi mai mult de rochia asta, mult mai mut. Tot.

Tanti Margareta îşi ridică dosul, ia poşeta cu ea şi se mută în sufragerie la teveu. Nu mai zice nimic, dar mocneşte. Mama bineînţeles că sare imediat după soră-sa, că aşa se face în casă. E la fel la fiecare vizită. După care vine din sufragerie - de unde a avut o conversaţie simulată cu Margi cea binevoitoare şi deloc plină de vulgarităţi. Vine şi îmi zice mă porcule, mă nesimţitule, ai supărat-o pe Margi.

Şi ea pe Yvette, care între timp plecase la baie să îşi şteargă nasul şi ce se mai putea din rochie. De aia s-a şi apucat mama să îmi zică. Nu era Yvette acolo. I-am răspuns, ca de fiecare dată, că Margi ar trebui să nu mai vină cu tot felul de gânduri, că-i stă bine când tace mâlc şi mocneşte acolo, la televizor. Că putem să-i facem tron acolo şi să stea cu bibelourile că sigur le-ar sparge şi pe alea dacă n-ar face cum zice ea.

Mama tot zicea că ştie, ştie. O şti, dar soră-sa nu trebuie să plece de la noi supărată că ne face de căcat în târg cu tot cu bluza ei din caşmir cu care salvează mediul. Şi o înţeleg pe mama până la urmă, aşa că accept să mă duc în sufragerie să am un tête-à-tête cu tanti. Cu toate că ştiu că o să meargă totul din ce în ce mai rău. Dar din jilţul ăla se poate muta cel mult în dormitorul alor mei, care n-are teveu. În liniştea aia are ocazia să se gândească la ce a făcut.

Am pornit în pas de marş spre sufragerie strigând Tanti! cât mă ţineau plămânii, până am auzit de la mama că stăm la bloc, de parcă am uitat vreodată asta. Tanti Margareta era proptită cu curul în fotoliul ăla de piele, despre care nu se putea spune cu certitudine dacă scârţâia de la material sau suportase post-tratamentul cu zacuscă de peşte. Margi nu se uita la mine, bineînţeles. Aşa că trebuia să vin cu ceva mai bun, cu ceva măreţ. I-am aruncat pastila. Şi - după nici două secunde - a început să turbeze. Încercam să acopăr bibelourile din aria ei vizuală.
- Ce ai cu Yvette? am întrebat. După care m-am aşezat uşor, ca un prădător care se aşteaptă oricând la un contraatac. Pe colţul dinspre uşă al sofalei, cu jumătate de picior deja îndreptat spre uşă.
- Tuţi gâţii tăi de băiat... Fuuu... Îţi zic eu ce am io cu ea. după care şi-a ordonat şuncile cu faţa spre mine, scumpul ei nepot. A continuat după câteva oftaturi de şale. Ce am eu cu ea? Păi în primul rând, ce fel de nume e ăla şi ce-are cu "R"-ul că-mi vine să mă sui pe pereţi mi se înnoadă la stomac când zice ceva cu "R". Şi parcă mă ustură şi pe mine pe ceru gurii, mă mamă mă. Păi asta-i fată pentru tine? Io nu ştiu ce să zic, te iubeşte barem?
- Tuşa... Mă iubeşte. O iubesc. E de şase ani aici şi n-a mai plecat. A învăţat româneşte pentru matale şi mama. Că aţi cicălit-o să facă, să dreagă. M-am mutat cu ea şi tot venim pe aici ba cu treabă, ba cu alea. Şi ştii şi tu bine că mereu vine şi face oleacă de curat pe aici, mai nişte vase. Nu e sclifosită, aşa cum crezi.
- Dar mă mamă...
- Lasă-mă să termin, tuşa. E de vis. Pot să fiu şi lângă voi, pot să fiu şi cu ea. În acelaşi timp. Ea a renunţat la ai ei, la Franţa, la tot. Pentru mine. Şi pentru ce? Ca să-i scoată ochii tanti Margi că a dat pe ea la masă. Ştii de ce a dat pe ea măcar?
- Ei, de tare ce se emoţionează în preajma ta, mă gândesc io, nu?
- Hai nu mă lua cu astea că nu e momentul acuma, serios. E printre puţinele dăţi când venim aşa îmbrăcaţi de ocazie, azi nu stoarce nimeni niciun mop în găleată, nu freacă nimeni geamuri. E ziua lui tata. Hai măcar înapoi la masă. Şi mai vedem noi după... Hai să ne facem că nu s-a întâmplat, de dragul tatei. Şi după n-ai decât să mă scuipi când mă vezi.
- Dragule... Fata asta... Eu nu o văd cu ochi buni, pare că tot ce face nu face decât de faţadă. E foarte aşa cum trebuie, pare c-ar fi bine. Şi totuşi e ceva putred, îţi zic eu...
- Tanti, sunt şase ani deja. Ştii şi tu că dragostea durează trei ani, cum se zice. Dacă au trecut, e totul bine. Chiar mă iubeşte.
- Hai mă, lasă-mă în pace. Oi fi eu bătrână chioară surdă ştirbă grasă şi mai alte alea, dar dacă am văzut ceva la ea, am văzut numa cât să strâmb din nas. Şi ştii şi tu, nu fac nazuri, port parpalacu ăsta de sezoane în şir, n-am eu pretenţii chiar aşa. Dar când vine vorba de tine, puiule, mă mai gândesc şi io. Şi normal că am venit aici, că n-aveam cum zice la masă aşa ceva. Mai ştiu şi eu tabieturi d-astea, n-avea grijă.
- Tanti... Hai la masă. Şi om vorbi noi altădată mai multe, dacă tot ai atâtea de zis. Să mi le zici. Să văd şi eu ce-i aşa de nesuportat la Yvette pentru voi.
- Acuma mă ridic io... Hooopaşa. Mă, auzi, ia s-o întrebi tu de curiozitate şi pe mă-ta ce zice, între patru ochi aşa, când îţi aminteşti. Tactu-i bleg şi oricum o să scoată ceva sunete molâi să-l lăsăm în pace cu subiectul. Da noi... Noi suntem ţaţe adevărate, mamă, nu te pui! Nu te pui...
- Of, Doamne, tanti, că mă omori cu zile! Hai odată.

Dau să ies, dar cum ies pe uşă doar ce o aud pe Margi. Auzi? Că ziceai tu că ştii tu... De ce a dat pe ea, parcă. D-apăi de ce, mamă?

Pufnesc în râs şi îi şoptesc - fii atentă tuşa, să ştii că în realitate zacusca aia de peşte e groaznică. Totdeauna o mâncăm cu noduri.

Tuşa râde şi cade înapoi în jilţ. Îmi zice că aici n-are ce zice, greţoasă pastă de peşte oricum. Aici ştie franţuzoaica ce ştie. Fără comentarii.

Mă înfăţişez cu tanti Margareta şi tata face o glumă porcoasă despre asta, la care râde numai el. Yvette e întoarsă de la baie şi cocoloşită de mama aşa cum trebuie. Zâmbesc. Pentru o secundă îmi vin în cap vorbele lui tanti Margi. Dar nu vreau să o întreb nimic pe mama acum. Mă iau cu tata, cu vinul de ţară, cu salatele, aperitivele, puţin din discuţiile politice. La fel ca în fiecare an.

Şi - tot ca în fiecare an - Margi nu se potoleşte. Femeia e a dracului, dar îmi place. Partea din mine care încă mai poate să privească dincolo de Yvette chicoteşte uneori. Am mai păstrat şi eu din bucuriile vechi. Femeia asta m-a şters la fund în schimburi cu mama, m-a ascultat bocind atâţia amar de ani (nu cred că ar vrea să mă vadă bocind din nou). Dar încerc să îmi reprim gândurile astea întorcându-mă întotdeauna la Yvette. Frumoasa mea franţuzoaică de la Cirque du Soleil, cum i-am tot spus după aceea, după incidentul cu nasul de zacuscă.
- Şi - continuă tanti Margareta, femeia lui Dumnezeu şi a dracului, deopotrivă - am rezolvat eu cu puiu problema, mama, nu-ţi face griji.

Mama se bucură sincer, s-a întors soră-sa la masă, puiul ei a fost exemplar, n-o să se audă căcat despre noi în târg prea curând.

Dar Margi nu se lasă. Începe a zice iar despre haine şi preţuri mai mari mai mici, mai de toate, cum se mai discută în casele capitaliste. Ne zice ea cum că - totuşi - parcă la nuntă ar merge un sacrificiu d-ăsta, că ştie şi ea că-i ponosită zestrea. Yvette devine uşor-uşor un fel de sobă în care Margi aruncă lopeţi cu cărbune. E totuna cu a arunca în ea cu - să zicem - coproliţi. Dar de câţiva ani Yvette nu mai poate da vina pe bariera lingvistică şi începe să se enerveze pe bune. Eu sunt mereu acolo când ne cărăm să refuleze, sunt umărul ei şi mâna ei dreaptă. Bine, nu numai umărul şi mâna. Nu degeaba e franţuzoaică. În secret, aştept şi eu ziua în care o să o aud înjurând româneşte. Yvette e minunată şi nu m-a dezamăgit niciodată până acum. Suntem abia la pagina patru, dar nu m-a dezamăgit niciodată.

Revenind la Margi - care arunca cu o tonă de căcat în continuare şi îmi mistuia iubita... (aşa mi se părea mie în vremea aia) N-am, mamă, dreptate cu asta cu nunta? Mama dădea din cap în semn că musai aşa trebuie făcut.

Pe urmă s-a vorbit ceva despre copiii. Mai specific, despre nepoţi. Eu şi Yvette eram vizaţi. Yvette era inconfortabilă din nou. Eu nu. Avusesem discuţia asta de un milion de ori. De sute aici la masă. De restul în capul meu. O singură dată cu Yvette. Şi cred că nici atunci serios. Oricum, pentru asta trebuie căsătorie, pentru căsătorie trebuie zestre, în zestre intră cu siguranţă şi o rochie de mireasă scumpă cu trenă lungă să atârne să se împiedice de ea oricine voia să mă împiedice pe mine să mă însor. Ăsta ar fi traiectul de vis... În realitate, avem altul (acelaşi) la fiecare zacuscă de peşte.

Rochie. Pe urmă covor. Gură pisică. Mustăţi. Şi ne mai mirăm de ce e aşa grasă.

Margi n-avea astâmpăr. Îşi freca mâinile pe sub masă nebuna. Ştia că urmează climaxul. Nu zicea rău - Yvette a ţâşnit de la masă în clipa următoare. Nu tu baie, nu tu nimic. Direct afară. Am sărit după ea.

Am prins-o chircită pe scările către etajul următor, cu faţa la uşa noastră, cu capul în palme. Plânsă. Bineînţeles că m-am înmuiat tot. Am venit lângă ea, am luat-o în braţe. Am tăcut puţin, apoi a trebuit să îi zic ceva. Orice. Doar că nu era chiar orice. Voiam să reiau discuţia aia pe care nu am avut-o decât o singură dată, cumva.
- N-ai vorbit nimic toată seara. Ce e cu tine azi? Eşti obosită?
- E la fel ca de fiecare dată. Mon ange... E foarte greu când te toacă tanti. Parcă ar avea ceva împotriva mea. Aşa mă simt. Şi de aia nu mi-e confortabil să vorbim chestiile astea la masă, mon petit chouchou.
- Păi nu le vorbi acolo, putem aici, sau oriunde suntem doar noi doi. Au trecut şase ani... Şi nu te-am mai cerut de atunci de când te-ai...
- Atunci era prea devreme, doar ştii. Am vorbit. Şi de atunci n-a fost totul merveilleux? A fost de vis, este. E timp şi pentru restul, căsătorie, copii.
- Mda, e timp să te gândeşti dacă vrei copii.
- O să vreau. Cândva... Îţi promit!
- Şi cu căsătoritul?
- Vreau! Dar nu-mi strica surpriza. Acum vreau. Şi data viitoare când...
- Mi-e greu mie acum să mă gândesc la o dată viitoare... Ştii, după ce ai reacţionat aşa... Nu ar fi trebuit să...
- Ştiu, chouchou. Mă speriasem, atât. Era prea devreme.
-...
- Ce-ai?
-...
-...
- Te-ai supărat acum? Că ţi-ai amintit?
- N-am nimic. Hai înăuntru.
- Şi eu sunt supărată, să ştii. Nu m-ai apărat deloc în faţa lui Margi.
- Era destul de greu. Şi cu mama acolo. Şi Margi ştii că mai vorbeşte ea căcat despre noi prin oraş.
- Am înţeles...
- Ce-i?
-...
- Hai, tu, zi-mi.
- Rien. E doar... N-ai să mă aperi niciodată aşa.
- De ce să te apăr? De familia mea? Pe bune acum... Ne vor binele, doar ştii.
- Îţi vor binele.
- Hm?
- Eu nu sunt binele tău, înţelegi? Nu pentru Margi. Nu pentru mă-ta.
-...
- Scuze, mama ta...
-...

Leapşa asta a supărărilor ar fi continuat la infinit, dar noroc de rezolvarea uşoară a lucrurilor. Aia fizică. Câteodată aş vrea să te întreb, Yvette, de ce - de când ai apărut - toate problemele noastre se rezolvă fizic? Câteodată aş vrea să te întreb, Yvette, de ce - de când ai apărut - pare că vrei doar să faci un şir de-ăsta lung de probleme care nu există cu adevărat? Pentru rezolvările astea de moment? Sărut bine? Mereu am vrut să spun lucrurile astea cu voce tare, frumoasa mea franţuzoaică de la Cirque du Soleil.

Lumina pe scară era stinsă, pantalonii mei erau descheiaţi şi tu nu puteai răspunde în momentul ăla la nicio întrebare. Nu te putea deranja nimeni şi nimic. Şi eu - ca prostul - nu voiam să te deranjeze nimeni şi nimic. De ce trebuie să rezolvăm mereu aşa lucrurile? Le rezolvăm cu adevărat?

Mă întrebam toate astea în câteva fracţiuni de secundă. Vezi tu, când am ochii închişi e sinistru şi beznă. Dacă îi deschid, e tot sinistru şi beznă. Nu e atât de bun senzorul de pe scară. Dar dacă am ochii închişi când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închişi cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puţin alea în care eşti expusă tu. În momentele astea îţi promit şi Louvre şi acasă şi primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de şase ani pentru mine decât din an în paşti, îţi promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuţ şi că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îţi promit că o să anihilăm toată zacusca de peşte de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îţi promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simţi acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îţi strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.

Habar n-am ce gândeşti tu. N-ai cum să îmi zici. Mă închei la pantaloni şi se aprinde senzorul de pe scară. Ne ridicăm. Of, frumoasa mea franţuzoaică de la Cirque du Soleil.

Se aude un pahar spart. Ne stă inima puţin. Cineva din casa noastră a scăpat un pahar în faţa uşii. Nici nu trebuie să mă gândesc. E unchi-miu, numai el ar putea să se gândească la... Normal, doar stă în casă cu femeia lui Dumnezeu şi femeia dracului în aceeaşi persoană. A ascultat tot ce am vorbit. Mă rog, vorbit... Mult spus. Nu ştie ce ţi-am promis, nici tu nu ştii. E numai în capul meu şi - probabil - până la final aşa o să rămână. Dar e al dracului de util în momente ca ăsta.

Pfiu. Intrăm din nou, aşa, ca după o discuţie benefică şi serioasă. Facem slalom printre cioburi. Ne punem la masă stingheriţi de privirile de tip unchi-mătuşă. Margi întreabă dacă am discutat. Nu întreabă ce. Zicem că da, ciudat, în cor. Unchi-miu mă bate pe umăr şi îmi zice poftă mare. Lui Yvette îi face cu ochiul şi îi zice să-i fie de bine. Râde gros. Pe urmă, toată familia râde gros şi ciudat.

Ciocnesc coada de la lingură de piciorul paharului. Mă ridic. Ţin un toast. La mulţi ani, tata! Să ne trăieşti! O mie de ani!

Citeşte partea a doua aici.