Ma fleur Yvette (II)

Citeşte prima parte aici.

II

Yvette nu mă putea dezamăgi niciodată. Putea să mă supere, să mă facă franjuri. Oricum o iubeam până la Dumnezeu şi înapoi. E adevărat, a reacţionat oarecum bizar prima (şi singura) dată când am cerut-o. Eram la ai ei într-o vizită scurtă, ca de obicei, în Montpellier. În primul nostru an. Am vrut să o cer la Aquarium Mare Nostrum. Mă pregătisem bine de dinainte, doar că nu pentru un refuz. Când m-am pus în genunchi am văzut că privirea ei s-a întunecat dintr-o dată. A împietrit, scutura din cap şi şoptea doar "nununununu". Am observat şi m-am oprit. N-am vrut să o chinui mai tare. Ce loc de căcat pentru o cerere, m-am gândit. Eu, cel care - cu cinci minute înainte - putea să jure că e cel mai bun loc din lume pentru aşa ceva. Eu, cel care am simţit atunci un gol imens pe care nu l-am mai putut umple niciodată complet, oricât mi s-ar fi oferit Yvette pe tavă. Eu, cel care a vrut să urle de să crape acvariul şi să leşine balenele alea lângă noi. Eu, acelaşi care a jurat atunci în gând că n-o să o mai ceară în viaţa vieţilor lui pe Yvette după ruşinea asta. Că mă şi văzuse lumea cum joc toată scena până la capăt. Nu regizasem chiar totul. Nu era nimic pus la punct. Mai aveam de zis. M-am oprit. Nu era nimic. Fără zâmbetul ei, chiar nu era nimic.

Şi totuşi Yvette nu m-a dezamăgit nici măcar atunci. Pentru că iubirea venea ca un pansament peste tăieturile de la cioburile acvariului spart-închipuit. Da, îmi luase "da"-ul fără nicio ruşine, raţională, ca întotdeauna. Dar tot în ziua aia s-a născut, concomitent, cântecul nostru. Cântecul nostru de îndrăgostiţi. Un chanson ca niciun alt chanson. Cumva tot ce mi-a luat cu o mână a făcut cumva şi mi-a dat cu cealaltă. Eram ceva între fericit şi trist. Dar măcar o iubeam şi eram şi al dracului de prost, deci n-aveam cum să fiu dezamăgit. N-am vorbit toată ziua cu ea, până când a reuşit să mă înmoaie din nou. Futu-l pe el de cântec al nostru. V-am zis că tot ce îmi lua cu o mână reuşea să îmi dea cu alta. Aceeaşi rezolvare scurtă despre care aveam atâtea întrebări şi după - brusc - nu mai rămâneam cu niciuna. Am rezolvat totul fizic, din nou. Cum rezolvam totul oricum şi înainte.

Dacă am ochii închişi când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închişi cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puţin alea în care eşti expusă tu. În momentele astea îţi promit şi Louvre şi acasă şi primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de şase ani pentru mine decât din an în paşti, îţi promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuţ şi că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îţi promit că o să anihilăm toată zacusca de peşte de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îţi promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simţi acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îţi strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.

Am încheiat-o franţuzeşte.

Dacă eşti îndrăgostit eşti prost. Dacă eşti prost nu poţi fi dezamăgit. Prostul din mine te crezuse, Yvette. Că e prea devreme. Credea orice prostii îi băgai în cap. Prostul din mine ţi-a dat dreptate cu graba, prostul din mine a înţeles că e un an, totuşi, iar un an s-au făcut doi, trei, şase şi nu te-am mai întrebat nimic de atunci. Prostul din mine credea că nu eşti pregătită. Credea totul, tot timpul. A ascultat cum vorbeşti lemne pe urmă despre viaţă şi viaţa noastră. A plâns distrus de reacţia aia total deplasată. A crezut în repararea ei cu un "Te iubesc, mon ange!". S-a topit când l-a auzit. Până la urmă totul era despre a nu grăbi lucrurile, aşa a crezut prostul din mine.

Şi a ieşit zâmbind şi din căcatul ăsta. Nu eram dezamăgit. Nu de tine. Din ziua aia am început să mă dezamăgesc singur. Din ziua aia nu ţi-am mai greşit cu nimic, de teamă să nu pleci. Aia a fost ziua în care ai câştigat dreptatea şi tot ce vine la pachet cu ea. Ziua în care am devenit moale şi maleabil, fără să ştiu că mâinile tale o să mă modeleze în cele mai neplăcute forme. Fizic, totul era de vis. Mâinile tale primeau toată încrederea mea în momentele alea. Şi m-a mâncat în cur să te privesc în ochi atunci. De ce erau şterşi Yvette? Dup-aia şi-au revenit. Au redevenit ce au fost şi până acolo. Te prefaci? Faci lucrurile bine pentru oricine în afară de tine? Pe cine minţi? Tu nu vrei. N-o să vrei niciodată să te măriţi. Nu cu mine.

Şi prostul din mine a crezut că e doar o chestiune de timp. Şi a râs din nou, adus la viaţă de gândul ăsta.

Eşti magică, Yvette. Te cred când îmi spui că mă iubeşti. E totul când îmi spui că mă iubeşti. Şi tuşa Margi ştie că mă minţi. Şi mama ştie. Pe tata îl doare undeva. Până la urmă sunt bărbat, nu? Nu. Cu tine sunt copil. Sunt embrion. Sunt praf de puşcă. Orice numai bărbat nu. Şi tu mă iei aşa cum sunt. Şi faci din mine gloanţe. Şi faci din mine viaţă. Eu te cred şi te aştept, aşa cum aşteptăm pâine joia la boulangerie. Aşa cum aşteptăm pâine joia la boulangerie de şase ani, în vacanţele astea scurte. Am tăiat Montpellier de pe lista cu locurile în care o să te cer. Am tăiat orice loc de pe lista cu locurile în care o să te cer. Taie şi tu de pe lista locurilor în care o să mă ceri Aquarium Mare Nostrum. Atunci chiar o să îmi fie milă de balene. Aştept să mă ceri tu, ma confiture. Că aşa ai dat din cap şi - oricât ai ezitat - prostul din mine a crezut. Te-a crezut.

Am început să lucrez mai mult la mine. Ţineam jurnale de pe unde ne plimbam, mă închideam să scriu. Te lăsam să îţi fie dor de mine. Veneai să mă iubeşti foarte târziu, dar constant, cu mâinile, cu coapsele, cu ochii în care am reînceput să mă uit şi să mă caut. În nopţile alea bezna mea era din nou un muzeu, muzeul tău. Te ceream în el - în gând - sub un tablou închipuit al coapselor tale. Spuneai "da". Deschideam ochii. Ţipai "oui". Voiam să înveţi româna şi să îţi intre în sânge, să te aud ţipând pe limba mea. La dracu. Asta era imposibil. Asta ştiam că e imposibil. Şi totuşi credeam că o să mă ceri, cum crezi în Moş Crăciun. Până la şapte ani, în cazul meu. Suntem în al şaselea, amour. Şi tu ştii foarte bine ce ai de făcut.

Am spus-o şi o să o tot spun. Nu m-ai dezamăgit niciodată. Doar m-ai făcut de nerecunoscut. Şi am continuat să ne iubim de atunci şi până la adâncile bătrâneţi de acum. Până la urmă, dracu s-o ia de căsătorie. Parteneriate domestice nu sunt, sau cum?

Erai muza mea. Ştiai să fii, aşa te-am învăţat. Miroseai bine şi sărutai dulce şi moale şi apăsat în acelaşi timp. Eu adormeam de multe ori peste pagini. Toate paginile ţie. Singura sursă a creaţiei şi a fericirii mele. Stăteam deoparte, să-ţi fie dor. Şi parcă mai tare mi se făcea mie. Aveai o chestie a ta şi numai a ta. Ce-mi luai cu o mână, cumva reuşeai să dai cu alta înapoi. Niciodată n-am fost bun la comparaţii. Indiferent dacă îmi luai mai mult sau mai puţin - îmi luai la fel. Indiferent dacă îmi dădeai mai mult sau mai puţin - îmi dădeai la fel. Erai echilibrul perfect între profanul şi sacrul meu. Eu singur te-am făcut sacrul meu.

Am fost elevul model, copilul conştiincios, muncitorul sârguincios. Te-am recâştigat în fiecare zi. Îţi plăcea să-mi fii muză. Să muzăi peste toate hârţoagele mele. Peste mine. Să îţi dorm în braţe. Să mă tragi de sub lampă şi să mă înveleşti. Să nu ştiu niciodată cum am reuşit să ajung în pat a doua zi.

Singurii mei confidenţi cu privire la tot ce scriam eraţi tu şi "prinţişorul", văr-miu. El citea, săracu, noaptea, sub pătură cu lanterna, să nu care cumva să vadă Margi sau unchiu. Ţie îţi plăcea să auzi totul din gura mea, deşi sunt destul de sigur că ar fi sunat de mii de ori mai bine cu "R"-ul ăla al tău, ăla care-i face rău tuşei. Dar n-aveam ce să fac, îţi citeam. Te adormeam cu poeziile şi după ce începeai să sforăi (tot aşa, cu un "R" pronunţat) începeam să mă oftic că uite, poezia mea adoarme lumea. Dar după asta te vedeam zâmbind şi îmi trecea de toate. Te sărutam pe frunte, mă întorceam sub lampa mea. La hârţoagele mele. Yvette, dacă ai şti de câte ori am repetat în cap ziua aia din Montpellier, resemnat. De câte ori am schimbat-o, câte scenarii am făcut. Ştiu că acum îţi pare rău. Probabil că acum îţi pare rău. Nu îţi pare. Îmi place mie să cred că ţi-ar păsa vreo secundă. Şi încă nu ştiu asta raţional, pentru că speranţa e şi cea care moare ultima, şi cea care ucide. Speranţa e agonie pură.

Ai zis da la atâtea căcaturi în viaţa asta. Ieri te-am întrebat dacă vrei grisine. Ai zis da. Ştii ce am făcut? Am decupat în minte "da"-ul ăla şi l-am suprapus peste scena din Aquarium Mare Nostrum. Prea devreme... Astea-s căcaturi. Dar, vezi, te iubesc. Şi n-am cum să nu te iubesc. Mă topeşti. Şi îngheţata - când se topeşte, se duce dracului. Pentru tine mă duc şi dracului.

Şi pe urmă - ai zis tu nu - dar tot ai venit cu mine în România. Şi ăsta mi s-a părut încă de la bun început un pas mai mare decât să fi zis da atunci. Un pas mai ciudat decât să fi zis da atunci. Te-ai desprins de tot ce ştiai pentru tot ce abia ştiai. Un singur lucru ştiut - eu. Tu oricum o să rămâi un mister. Habar n-am avut ce motive ai avut să alegi aşa. Mă bucuram pentru mine. Orice numai să nu mă întreb. Să nu te întreb. Să nu aflu. Nu m-ai dezamăgit niciodată, Yvette.

Primul pe care am vrut să-l cunoşti a fost "prinţişorul". Scrierile mele îi vorbeau numai de tine. Scrierile mele îţi vorbeau numai de tine. Ştiam că o să vă înţelegeţi bine, Ţi-a zis că eşti exact cum te-am scris eu să fii. Ironic. A zis că ştia că aşa o să sune vocea ta. Şi - totuşi - în tot entuziasmul ăla, mă uitam la "prinţişor" că e cam palid. Oare să te fi descris eu mai bine decât eşti? Să te fi pus pe un piedestal? Ştiu, ştiu, văr-miu nu te iubeşte, poate de aia nu vede toate. Dar mai apoi, poate de aia nu văd nici eu multe. Mai ştii?

"Prinţişorul" e copilul rămas al tuşii Margi. Au fost doi, la început. Unul nici nu ştiu dacă a apucat să se nască. Nu îmi place niciodată când se deschide subiectul ăsta. Totuşi, eu am fost ăla care l-a deschis, cu tine. Cred că pe-atunci puteam să dau vina pe bariera lingvistică, dar m-ai luat în braţe cum nu m-ai luat niciodată după aceea. A fost prima discuţie reală cu tine. Prima problemă reală. Prima şi singura care - niciodată - nu s-ar fi putut rezolva fizic. Moartea. M-am gândit, tot atunci, că asta ar fi singura cale să rămân fără tine. Apoi mi-am amintit că se zice "până când moartea ne va despărţi" şi te-am întrebat care naiba ar fi motivul pentru care n-ai vrea să... Ştii tu. N-o mai zic. Nu mi-ai răspuns, dar asta s-a putut rezolva aşa cum - organic - am şi zis că se rezolvă totul.

Dacă am ochii închişi când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închişi cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puţin alea în care eşti expusă tu. În momentele astea îţi promit şi Louvre şi acasă şi primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de şase ani pentru mine decât din an în paşti, îţi promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuţ şi că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îţi promit că o să anihilăm toată zacusca de peşte de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îţi promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simţi acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îţi strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.

Futu-ţi morţii mă-tii, Yvette!

Hai să creăm noi o problemă. Simplă, organică, neechivocă. Şi după să ne ascundem puţin pe după deget. Să revenim de după deget şi să încercăm să o rezolvăm. Să reuşim să o rezolvăm. Cum? Organic - bineînţeles. Climaxul şterge totul câteva secunde, după care viaţa e tot de rahat. După care nu avem o problemă în minus, ci o constantă de probleme. Peste care vine următoarea imaginară şi tot aşa. Dar noi nu, noi nu ne futem (doar) de probleme. Câteodată e plăcere, câteodată plictiseală. Iubire n-am zis. Ştii de ce? Fiindcă iubirea era toată acolo, în locul ăla, în căcatul ăla de acvariu. Până acolo am jurat că e a amândurora. După - m-am minţit că e a amândurora. Şi-acum scriu ce n-a putut scrie prostul din mine atunci. Ce nu ţi-a putut spune prostul din mine niciodată. Te iubesc, Yvette. Mereu o să fie în mine ceva care o să te iubească. Dar, te rog... Mai du-te dracului.

Revin la amintirile frumoase cu tine şi las prostul ăla să vorbească. N-ar trebui să îl opresc. Intrăm în anul al şaptelea, până la urmă. Anul minune în care o să mă ceri. Încă nu ştiu nimic despre tine şi încă nu mă întreb dacă mi-ar ajunge o viaţă de om să descopăr totul. Momentan sunt ocupat cu problemele inventate, ocupat cu lutul, cu frământatul şi modelatul. Ai buci grozave şi sunt în limbă după tine. Poţi să mă ceri când vrei tu. Eu o să pun mâinile la ochi, mă întorc cu spatele, număr până la zece... Când mă întorc o să fii în genunchi şi...

Normal, rezolvarea clasică. Voiam un inel, nu mă refeream la... Dar ok, continuă. Aşa de tare te urăsc de pe culmea fericirii pe care sunt. Dacă mă obişnuieşti aşa s-ar putea chiar să vrei tu să mă ceri, la metrou sau unde naiba om fi pe atunci. Să ştii că mă sperie gândul că am să o scot din reflex şi am să te fac de râs de faţă cu nişte moşnegi sau... ceva de genul ăsta. Dar acuma nu râde nimeni.

Suntem vai de capul nostru, îţi promit. Zi-mi un spaţiu în care nu ne-am iubit deja şi o să îţi amintesc când ne-am iubit în el. Uiţi totul mai repede decât mine. E normal. E nevoie de mult loc să înveţi să iubeşti cu adevărat. Ne-o spunem. Şi? Ce-i cu asta?

Spune-mi când te-ai simţit ultima dată singură. Spune-mi cea mai mare frică a ta. Povesteşte-mi de ce ai renunţat atât de uşor la Franţa. Mai ai rude pe care nu le ştiu? Putem face trei picnicuri pe malul apei într-o zi, fără probleme imaginare? Putem să mergem la teatre, muzee, restaurante fără să ne gândim unde mergem după şi oare cum lucrează ai mei? Aş putea vreodată să îţi spun nu, Yvette? Că sincer aş cam vrea să îţi spun. Tu ştii. Tu mi-ai zis. E suficient.

Dar asta gândesc abia acum, desigur. Atunci - în al şaptelea an - încă trăiam simplu şi micuţ. Doar despre tine scriam. Bine - nu că acum aş scrie sau aş fi în stare să scriu despre altceva.


recunosc după am tot uzat de metafore
cred că asta e cred că asta facem toţi
ne uităm la brânza aia care
a stat afară două zile şi a făcut muşte
şi zicem o tu Sartre ce semn ne-ai dat
dar Jean-Paul Sartre
nu de muşte a vrut să zică el
când a zis de muşte
şi nici noi n-am vrut de fapt
dar referinţele poetico-sintetice
nu vin prea bine încercăm un L(?)
în franceză îmi pun baza
în franceză ar trebui să fie totul
dar şi pe franceza asta a mea
o alint confiture
cu pretenţii să mă alinte înapoi
pot de confiture
şi tot aşa tot felul de muze
electrizante electrice electre
electra din noi iubindu-se
cu oedipul din alţii
născând fete cu ochi albaştri
pe care nu le-am văzut decât o fericită dată
spre niciodată
într-un vis dintr-o casă dintr-un film
ca într-o matrioşcă
fiindcă aşa se întâmplă lucrurile de fapt

Frumoasa mea franţuzoaică de la Cirque du Soleil. Nu te-am văzut decât frumoasă. Nu te-am văzut niciodată cu totul, cu adevărat. Te-aş fi putut picta, dacă aş fi ştiut să pictez. Te-aş fi putut scrie, dacă aş fi ştiut să te scriu. Te-am trăit o bună bucată de vreme, atât. Am stat după tine sub lună o bună bucată de viaţă. Cea mai bună. Încă e cea mai bună. Şi cea mai proastă, zbuciumată, ciudată deopotrivă. Pentru că nu am termen de comparaţie. Te-am trăit numai pe tine, Yvette. Nu mai ştiu pe nimeni aşa, în halul ăsta de bine. Nici nu ştiu dacă-mi mai permit să ştiu. Şi nu ştiu nimic cu adevărat.

De la o vreme am început să vorbim despre vreme, noile gadgeturi din casa alor mei, despre strâmtoarea Gibraltar şi filme de duzină de văzut cu un bol cu mâncare rece după tine. Aveam - teoretic - discuţiile alea de oameni căsătoriţi, asta dacă cineva dintre noi doi (tu) n-ar fi zis nu, bineînţeles, dar nu-ţi mai scot ochii cu asta. Aşa de tare mă bucuram în vremea aia. Discuţiile alea erau totul şi - în realitate - nu vorbeam despre nimic.

Purtam puloverele aşa cum ne-o aminteam pe tanti Margi de atunci de la ziua tatei. Am devenit nişte plăntuţe umblătoare, dar umblând doar până la strictul necesar. Într-o zi tu te-ai tuns şi eu am intrat în writer's block şi m-am frustrat rău de tot, îţi dai seama. Legam cumva tunsul tău de treaba asta şi de aia eram un măgar. Ţi-am zis să îţi pui părul la loc, nu se putea. Şi ca să îţi bagi şi mai tare picioarele te-ai mai dus odată şi ţi-ai făcut breton. Da, da. De parcă noi avem o piscină cu bani şi ne scăldăm în ea. De parcă ţi-aş da eu câte 50 de lei când mă "alinţi" à la Bukowski. De unde atâta lux şi veselie.

Bretonul a fost cool după o vreme. Când a început să îţi intre în ochi am ieşit şi eu din writer's block. În seara aia ţi-am mulţumit şi chiar ţi-am dat ăia 50 de lei. Ai adormit supărată, te lezasem, dar tot nu i-am mai văzut înapoi. Am chicotit. Mi-am adus aminte de ce m-am îndrăgostit de tine. Nu ţi-am povestit niciodată.

ai părut interesantă
cu bretonul tău prea lung practic fără ochi
m-am prefăcut că nu mă vezi
mi-am schimbat vocea cu a unui tip
a cărui voce chiar suna a băiat
adică vorbeam din fundul gâtului
şi mai puţin decât în mod obişnuit
prima dată ţi-am zis că ai ochi frumoşi
şi am râs de asta şi tu ai zâmbit
şi ironic nu ţi-ai dat părul din ochi
dar eu îmi imaginam că sunt doi
şi că sunt frumoşi cum ai zâmbit tu
nu vorbeai mai deloc dar eu îţi povesteam
despre filme de care mă gândeam
că doar ai auzit până acum
sau despre cărţile noi care miros bine
din când în când despre mine
eram convins că mă asculţi
într-o zi te-am luat de mână
şi te-am sărutat aşa cu bretonul tău
imens şi să vezi ce chestie
să fiu al dracului m-am speriat de moarte
când ai lătrat de două ori
după ai râs şi ai zis că ai aşteptat gluma asta
încă de la început şi că ai un frate mai mic
pe care îl faci mereu să râdă aşa
şi ai râs şi de asta şi eu am zâmbit
ţi-am zis că latri surprinzător de bine
pentru o fată şi în clipa aia mi-am dat seama
că nu ştiu să vorbesc cu fetele dar cui îi pasă
era o zi frumoasă şi vântul bătea destul de tare
cât să-ţi dea la o parte bretonul şi da
erau doi ochi acolo exact cum mi-am imaginat
acum zac spiritual şi mă gândesc
la posibilitatea ca tu să fi fost o femelă ciclop
ai fi părut (mai) interesantă
n-am vrut să te mai văd
întindeam mâinile la fiecare colţ de stradă
în căutarea femelei ciclop
preferabil cu un breton mai scurt sau fără breton
dar am să rămân surprins mereu
de felul tău canin de a înţelege viaţa
(sau de cum unde dracu a venit lătratul ăla)
nu ştiu dacă ai plâns pentru că
nu mai bătea vântul şi bretonul a coborât iar
şi cred că aveai un suflet bun pentru că
fratele tău râdea de fiecare dată dar
nu există lege a recompensei dovadă că
oamenii ucid suflete
femela ciclop s-a dovedit îngrozitoare
şi mi-am dat târziu seama că
nu mai am nimic în comun cu existenţa
exact ca în cărţile despre care îţi povesteam
Camus e evanghelistul secolului XXI
duce absurdul până la absurd
şi totul pentru că a trebuit să ai tu
un breton tricky

Am citit asta la un cenaclu de poezie al unor basarabeni unde s-a nimerit să pic într-o marţi. Era într-un bar, bineînţeles. Era şi o lansare de carte. Tu erai acasă cu mama, pendulând între a te tunde şi a nu te tunde. Ceea ce ţie îţi dădea bătăi de cap mie îmi aducea băuturi gratis şi prietenia de după cu nişte oameni cu care rezonam. Eu nu scriu proză. Ei nu scriu proză. E destul.

Am ajuns târziu. Te-am găsit netunsă. Mă aşteptai să îţi citesc de noapte bună. Te-ai încolăcit acolo în jurul pernei şi m-ai ascultat cu ochii mari. Îţi citeam despre tine, ca de fiecare dată. Numai că de data asta ai plâns şi n-ai mai putut dormi deloc. Probabil ori ar realizat că ai făcut ceva nasol (idee de care oricum o să mă tot lovesc mai încolo), ori ai apreciat că nu meriţi ce scrie acolo. Eu am scris. Meritai. Am ales plânsul de fericire, pentru binele planetei, şi am trecut mai departe. Doar că mi-am adus aminte de privirea "prinţişorului", privirea aia nenorocită a "crăişorului" de când te-a cunoscut prima dată. Mi-am adus aminte de mama de ziua lui tata, de tanti Margi tot de atunci. Nu m-am întrebat nimic. M-am minţit că plângi de fericire. Şi să mor dacă aveam vreo idee că minţeam. Ţi-am povestit seara mea cu basarabenii ca să te linişteşti. N-a mers, fiindcă am uitat să mint că nu am băut. Ai pornit din nou pe acelaşi plâns. Era de la breton. Îţi venea în ochi. Te-am luat în braţe şi ai sughiţat ca un bebe vreo jumătate de oră.

Eu am avut visul pe care l-a cuprins tata în gluma porcoasă despre tanti Margi şi m-am trezit convins că ai mei chiar văd viitorul şi chiar au nişte profeţii cât se poate de exacte. Am început să mă tem şi să îmi vină rece pe şira spinării dimineaţă, în timp ce mă spălam pe dinţi. E pentru tine fata asta? Te iubeşte barem? Nu ştiu, tuşa. Eu aşa sper. Sunt şapte ani acum. Şapte ani de acasă.

Dacă am ochii închişi când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închişi cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puţin alea în care eşti expusă tu. În momentele astea îţi promit şi Louvre şi acasă şi primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de şase ani pentru mine decât din an în paşti, îţi promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuţ şi că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îţi promit că o să anihilăm toată zacusca de peşte de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îţi promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simţi acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îţi strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.

Am încheiat-o franţuzeşte.

Citeşte partea a treia aici.