Ma fleur Yvette (III)

Citeşte prima parte aici.
Citeşte partea a doua aici.

III

Ma belle Français femme du Cirque du Soleil. Je ne t'ai vu que belle. Je ne t'ai jamais vraiment vu. J'aurais pu te peindre si j'avais su peindre. J'aurais pu t'écrire si j'avais su t'écrire. Je te vis depuis longtemps, c'est tout. J'ai été après toi sous la lune un bon morceau de vie. Meilleur. Elle est toujours la meilleure. Et les plus stupides, les plus troublés, les plus bizarres. Parce que je n'ai pas de terme de comparaison. Je ne t'ai vécue que, Yvette. Je ne connais plus personne comme ça. Je ne sais même plus si je peux me permettre d'en savoir plus. Et je ne sais rien du tout.

Tu étais ma muse. Tu savais que tu l'étais, c'est comme ça que je t'ai appris. Vous avez senti bon et embrassé doux et doux et pressé en même temps. Je m'endormais souvent sur des pages. Toutes les pages vous. La seule source de ma création et de mon bonheur. Je restais à l'écart, donc je te manquerais. Et c'était comme si ça devenait plus fort sur moi. Tu avais une chose à toi et seulement à toi. Ce que tu as pris avec moi d'une main, en quelque sorte tu as réussi à donner en retour avec une autre. Je n'ai jamais été bon dans les comparaisons. Que tu m'aes pris plus ou moins - tu m'as pris la même chose. Que tu m'aes donné plus ou moins - tu m'as donné la même chose. Tu étais l'équilibre parfait entre mon profane et mon sacré. Je t'ai rendu sacré.

Am încercat să pun în ordine câteva gânduri într-o scrisoare pentru tine. Mai făceam de-astea, îţi plăcea nespus să-ţi scriu în limba ta maternă. Scriam stângaci şi nu îmi ieşea niciodată exact ce voiam să spun. Bine, asta se întâmpla oricum în orice limbă. Te-am trăit, Yvette. Şi cel puţin un moment din viaţa asta care mi-ai fost nu-l pot scrie. Sfârşitul. Întotdeauna eu scriu până unde încă nu s-a terminat. Până unde mai e ceva de scris. Yvette, nu mai e nimic de scris şi nimic de trăit despre tine. Asta până-mi intră şi mie în cap că trăiesc în trecut.

A fost ciudată iarna în care m-ai cerut. Pentru că am spus "nu". Chiar s-a întâmplat asta. Nu am stat niciodată să îţi explic de ce. Opt ani şi încă număram. O luasem razna de acum, îmi venea să îmi calc pe inimă şi să te cer din nou. Eram iar în Montpellier, la ai tăi, într-o vizită scurtă. Cum ne-am obişnuit. Au adus ei vorba - şi aici nu mai era ca la noi... la mine acasă. Aici eu eram ăla ruşinat şi vai de capul lui. Recunosc, am văzut şi eu cum e. Nu e prea plăcut. Nu e confortabil deloc. M-ai luat deoparte, după nişte perdele din camera de zi. Te-ai pus în genunchi în faţa mea. Îţi spusesem deja că dacă faci asta de acum nu te mai cred, aşa că am început să mă deschei la pantaloni. Ai vorbit româneşte cu mine, ca să nu înţeleagă ai tăi.
Dobitocule! Încheie-te. Te cer pe bune, în română, în limba ta.

M-am încheiat la pantaloni şi am tras perdelele alea să ne vadă viitorii mei socri.
Aţi auzit, bă? Mă cere! În limba mea mă cere! (evident că nu m-au înţeles... aşa că le-am mai zis odată)
Aţi auzit, bă? Mă cere! În limba mea mă cere! (acelaşi căcat)

Şi-au dat seama singuri, cumva. Au aplaudat, ne-au luat grăbiţi. Au înşfăcat un Pinot Noir şi dă-i acolo chef şi veselie. Am pus manele. S-au rupt pe ele. Yvette mă căuta cu privirea să smulgă de la mine un "oui". Nu putea vorbi în franceză de faţă cu ai ei, că doar na, eram - teoretic - proaspăt căsătoriţi. Şi ăştia proaspăt căsătoriţi n-au voie să fie la cuţite pe faţă. Aşa că visul meu s-a îndeplinit parţial - confiture mă înjura în limba mamei mele şi a strămoşilor mei. TRECI IN PIIIIIIZDA MĂ-TII ÎNCOACE ŞI RĂSPUNDE-MI (cu "R"-ul ăla frumos al tău) MĂ FACI DE RÂS! Minunat. Magnific. Tot ce mi-am putut dori.

Ea mă căuta cu privirea, eu căutam cu privirea şoldurile viitoarei mame-soacre. Ne rupeam pe Regina reginelor a lui Adrian Copilu Minune. Ai fi vrut tu să fii regina reginelor. Eu? Eu eram prinţul prinţilor care după tine nu mai mor. Se bucurau babacii tăi ceva de nedescris, habar n-aveau ce fătase mintea mea cât timp mă încheiam la fermoar.

Nu te mai voiam, ma fleur. Ai ofilit în al optulea an ceva de groază. Te-am iubit până la demenţă şi habar nu aveam ce e cu mine. De fapt te voiam. Vezi? Nu ştiu ce e asta, dar sigur nu sunt eu. Regret? N-am auzit. Dispreţ? O grămadă. Da, da. Dispreţ. Asta tre să fie. Auzi? Da de unde până unde ştii tu de "dumnezvranghilă"? Ai stat cu Margi când pierdea la table? Mă uimeşti, să ştii.

I-am salvat francezului din taică-tu colaj manele vechi în istoric şi sunt ferm convins că asta avea să pună de acuma la drum lung pentru eternitate. După ce am dansat-o pe maică-ta şi m-am făcut praştie ţi-am sugerat să ieşim să ne plimbăm puţin. Era o vreme atipică, noroi peste tot pe unde te uitai. O zi aiurea să mă ceri, nu crezi?

Vorba vine - plimbăm. Ştiam foarte bine că urmează să mă cari. Eram pulbere. Voiam să am o scuză să nu-ţi răspund. Şi - mai mult - voiam să smulgi de la mine cuvântul pe care ţi-l doreai. "Oui."

În halul în care eram, tot am reuşit cumva să fac să ajungem până în dreptul Aquarium Mare Nostrum. Ai avut o revelaţie subită ca o nicovală în cap şi ai început să plângi. Ai înţeles. Am început să plângem amândoi şi ne-am luat în braţe strâns de tot. M-ai sărutat ferm şi totuşi moale, lung şi nu destul - toate deodată. Nu te mai voiam. Pe dracu nu te mai voiam. Dar ţi-am zis nu. Non. Cum ţi-e mai uşor să-l auzi.

Mi-ai spus că - dacă e gata de tot - nu mai vii în România după mine. Confiture, nu e gata de tot, doar nu ne căsătorim. De acuma stai opt ani şi te cer eu, promit. Ne vrem amândoi - aşa cum gândeam dar niciodată nu i-am spus. Ne vrem amândoi şi suntem idioţi, asta trebuie să fie.

Necăsătoreala echivala - de data asta - cu "e gata tot". Şi eu care îmi nenorocisem cu speranţa ultimii opt ani de zile. Fiecare an în care nu ne înmulţeam mă aducea în imposibilitatea permanentă de a nu avea un copil născut în anul ăla. E o prostie ce am zis, dar aşa gândeam. Mare păcat. În schimb mi s-au aprins beculeţele când ai zis că nu mai vii în România.

Cum aşa? Tocmai tu, care ai renunţat la Franţa atât de uşor? De ce ai plecat de aici iniţial, de ce nici măcar nu mi-ai spus să vin eu aici? Aş fi venit... O luam pe tanti Margi, că ea e la pachet cu pisica, o plantam la boulangerie acolo, avea loc de table, ar fi fost raiul ei. Puteam face schimb de roluri, ştii?

Mi-ai zis că sunt singurul lucru bun care s-a întâmplat în viaţa ta de mult timp, că ai tăi sunt drăguţi doar în preajma mea, în rest trăieşti un coşmar. Că mă iubeşti şi că vorbeşti serios, aşa cum n-ai iubit pe nimeni niciodată. Şi că ai avut încredere în mine, de aia ai şi venit orbeşte.

De ce nu ai zis da din prima, dacă toate astea sunt aşa cum zici că sunt?

Asta a fost a doua noastră discuţie adevărată. Mă mulţumeam cu ea. Nu ai mai răspuns.

A părut că am stat opt ani de zile în faţa acvariului. Ţi-am zis "oui", aşa cum nu mă gândeam că o să îţi mai spun vreodată. Da. Ţi-am zis da. Pro. Mă bag. Răspunsul pozitiv. După care ne-am întors la ai tăi.

Pe drum ţi-am spus că aş avea o condiţie, totuşi. M-ai întrebat care. Să avem discuţii reale, asta, atât. Că avem probleme reale, pe care nici că le discutăm. Urăsc asta.

Mi-ai zis că nu se poate, m-am oprit şi m-am pus în cur pe bordură. Opt fucking ani, bă. M-ai înnebunit de cap. Ţi-am zis că nu mai vreau să vii după mine în România. Ştiam că îmi ascunzi chestii. Probabil nici puţinele poveşti pe care le ştiam despre tine nu erau sută la sută aşa. Dar chiar nu mă mai interesa.

Am convenit că rămâi muza mea şi ai cordonul ăsta ombilical fictiv blestemat legat de toată creaţia mea. Mi-ai urat să mă gândesc la tine. Ţi-am urat să te gândeşti la mine. Ţie ţi-a mers, merge şi acum. Mie habar n-am. Tot ce ştiu e că - poate - uneori te mai gândeşti la mine când eşti cu ai tăi la drum lung şi încă pun manele, fiindcă s-au învăţat. Nu ştiu ce faci atunci. Râzi, plângi. Totuna.

Eu am devenit posac tot timpul şi mi-am jurat că în anul următor, anul I după Yvette, cum ar veni, am să fac cinci copii de ciudă, dar din dragoste sinceră. La un calcul mai atent, n-aveam cum aşa ceva în spaţiul şi timpul nostru. Şi e ca un căcat să mai pronunţ dragoste sinceră după tine oricum, Yvette.

Mi-am crescut o mustaţă franceză după asta, să-mi bag eu ceva în ea de mustaţă. Am reuşit să fac din cinci copii un câine. Şi ăla cu lehamite, dar iubit de cum l-am luat în braţe, te asigur. De acum să mai învăţ să mă iubesc pe mine şi pot să mă duc dracului cu totul.

Încă am problema asta, Yvette. Dacă am ochii închişi când mă gândesc la tine în felul ăsta, dacă îi am închişi cât îmi faci ce îmi faci, ochii mei sunt ca muzeele lunea. Cel puţin alea în care eşti expusă tu. În momentele astea îţi promit şi Louvre şi acasă şi primul avion spre ai tăi pe care nu i-ai mai văzut de şase ani pentru mine decât din an în paşti, îţi promit promenade pe Champs, că o să locuim acolo într-un studio micuţ şi că putem să ne luăm un câine pre-copii, să vedem cum ar fi, îţi promit că o să anihilăm toată zacusca de peşte de pe lume, că pornim o cruciadă împotriva ei, îţi promit că o să comandăm bouillabaisse în fiecare zi până luăm biletele de avion spre tine, ca să te simţi acasă oricând. În clipele alea, mintea mea îţi strigă numele. E doar Yvette, Yvette. În clipele alea nu mai am întrebări, nici gânduri coerente în afară de tine.

Am încheiat-o franţuzeşte. Şi tot franţuzeşte în pizda mă-sii s-a dus.