Peşte prost

"Răsăritul vine de jos, acolo unde apusul e dus. Restul lucrurilor ne vin de sus." Aşa ne rugam la masă, de fiecare dată. După care mama se ducea să verifice dacă s-a extins udătura din tavan de la baie. "Să-i (...) în gură cu ţeava lor cu tot." Aşa zicea mama - şi rugăciunea se termina - ca şi când n-ar fi fost niciodată.

Vinerea se întâmplau lucruri bune la noi în casă. Era vinerea din şapte ale lunii, în care mama venea de la serviciu cu cinci kile de colivă în poşetă. Colega ei făcea des, de plăcere şi de gust. Ştia că ne place coliva mult de tot. Mama îi povestea săptămânal cât de mult iubim noi coliva. Femeia ajunsese să creadă că avem gene proaste, că ni se coboară nenorocirile în cap în fiecare zi lucrătoare. O lua strâns în braţe pe mama şi îi spunea "O să treacă, o să fie bine!" Mama râdea şi îi răspundea că speră să nu ne treacă niciodată. Până la urmă, e mult mai bine să balotezi grâu în tine decât ciocolată. De parcă noi chiar am fi cu sănătatea şi cu toate şi am ocoli bomboanele sau ceva. Dar mai bine să mâncăm ceva cât de cât sănătos, nu?

Pe urmă colega ei a crezut că avem toţi probleme cu glucoza şi a venit o vreme în care ne aducea numai pedeapsa unei colive, fără pic de zahăr, fără sirop, fără bomboane. Peştişorul nostru avea o grămadă de mâncare dintr-o dată.

Sâmbăta din opt ale lunii aducea o nenorocire de dimineaţă. Peştişorul plutea în neant, expandat de la atâta grâu. Mâncase mereu, fără oprire. Presupun că aşa funcţionează peştii. Văd, mănâncă. Cu cât văd mai mult, cu atât mănâncă mai mult. Şi atunci mor. În ziua de opt pe la prânz ne proptim în petshop şi ne alegem de fiecare dată acelaşi peşte. Un micuţ negru cu un curcubeu în coadă. De fiecare dată minţim că o să îl ţinem fără colivă să mai prindă şi el un record de zile. Dar toată lumea ştie că e păcat să arunci coliva - coliva fără zahăr e o pedeapsă pentru umanitate - cum e şi mărul - cum e serbarea de clasa întâi - cum e vecina noastră ursuză care ne tot udă tavanul - cum e seceta - cum e războiul - cum e când îşi rupe meniscul tatăl tău crezând că e încă tânăr şi mai poate juca fotbal cu tine ca atunci când era cu adevărat tânăr - cum e Moş Crăciun, dar numai după ce împlineşti respectabila vârstă a adevărului universal al inexis... - în fine, încă nu-i momentul. E păcat să arunci coliva. N-ai cum să o mănânci fără zahăr, totuşi, suntem oameni. Şi aşa se dezvoltă o micro-frântură din economia petshopurilor.

Mai erau vinerile alea din paişpe, atât cât se mai întâmpla - din an în paşti - să mai pice vineri, zile în care ne reînnoiau abonamentele la telefon şi puteam să sunăm alţi copii târziu tare cu număr ascuns şi să facem voci. După care să le spunem luni la şcoală că noi am fost. Noi am fost mereu. De fiecare dată noi.

Şi după seriile astea lungi de noi şi noi mereu şi mereu. M-am trezit într-o zi că am rămas doar eu.

Bolul meu era prea micuţ. Ameţeam. De fiecare dată mă răsuceam, ajungeam în acelaşi loc. Nu ştiam că e acelaşi loc. Viaţa mea părea un infinit. Şi bolul era suficient. Şi atunci? De ce ştiu, de ce pot să spun ce e şi ce nu e? Simplu. Am început să studiez despre bol. Am înţeles câte ceva din exterior. Totul, poate. Niciodată totul, mint.

Am înţeles că ne rugam idiot la masă şi că doar suna bine. Nu credeam în nimeni, nu mulţumeam nimănui. Suna bine. Eram micuţi şi spuneam doar ca să fie, apropo de atrocitatea cu serbarea de clasa întâi. Mama avea şi ea - săraca - altele pe cap, dar pata din tavan nu cu rugăciuni se rezolva. Cineva trebuia să urce şi să spună "Bună ziua! Avem o problemă cu o pată de udătură pe tavan. Cred că e de la dumneavoastră. Sau, dacă nu e, sigur trece şi pe la dumneavoastră. De mai sus". Uşă în nas.

Cineva trebuia să urce şi să spună "Să vă (...) în gură cu ţeava dumneavoastră cu tot."

Amin.

Nimic nu rezolva nimic şi - la câte o nouă rotire de bol - totul complica ceva. Eu eram un peşte prost. Mă transferasem în bol. Eram bine, cred că am şi deţinut recordul longevităţii o vreme. Sâmbăta din opt ale lunii nu mai exista, pentru că în sâmbăta din opt ale lunii tot ce făceam era să mor, respectiv să ne ducem la petshop la prânz. Acum nu mai e cazul. Long live the king.

Şi cum eram eu peşte aşa, în corpul meu adevărat şi care nu a dispărut din simple raţiuni ale întoarcerii mele în mine cu prima ocazie / următorul paragraf, în corpul meu sălăşluia acum peştele familiei.

Cam aşa explic oricui e nevoie cum şi de ce sunt prost. Exact ca şi când i-aş pune pe toţi într-un bol micuţ şi i-aş hrăni cu de-a sila colivă fără zahăr. Partea asta de text nu are nicio utilitate.

Ar fi culmea să se termine acum, nu?

(*)
Textul adevărat

I-am scris iubirea mea pe un şerveţel, cât a încăput şi cu destul de multe greşeli. După care l-am împăturit şi m-am şters pe frunte cu el. Şerveţelul se făcuse ciuciuleţi. Iubirea pentru ea se împărţea acum între ciuciuleţi şi fruntea mea. Nimic nu rezolvă nimic, la fel cum totul complică ceva.