Pe meterezele cetăţii mele inventate se plimbă desculţe câteva femei cu picioare de struţ şi cap sau pajură, o să mă îndrăgostesc de ele mai târziu, dar niciodată pe bune. Toată viaţa am fost copilul ăla aplecat peste balustradă, atârnat de barele de covoare ca o nenorocită de şuncă. Toată viaţa. Copilul ăla a plecat acum peste balustrada meterezelor lui. Într-o cădere deviată cu manta, iubita. Amanta. Şi cele câteva femei cu picioare de struţ. Nu am zis nimic de mâinile lor, le respect originile struţeşti. Pentru că nu le asociez cu mâinile lor, cum nu mă asociez nici pe mine cu mâinile mele.
Mâinile sunt naşpa. Ai două şi tot îţi scapă o grămadă de chestii. Mâinile scriu. Mâinile mângâie. Mâinile au unghii ciudate, de parcă ar fi înaripate. Mâinile fac muzică din nimic sau dintr-o struţoaică. Aşa ar trebui. Ale mele sunt atehnice. Iar ale lor, de la ele, aveam pretenţia numai să mă ţină. Nu să le ţin, nici măcar. Să mă ţină. Acum trebuie doar să mai cad în gol de un infinit de ori, să mă rostogolesc într-un jacuzzi în care spuma e adevăr pur. Şi în jacuzziul ăsta nu o să fiu niciodată singur. O nouă femeie cu picioare de struţ, în dreapta mea. Nici urmă de mâini, aşa cum m-am obişnuit. Nimic nu mă ţine, nici măcar aici.
Cad mai departe. Din jacuzzi în jacuzzi. Din adevăr în adevăr. Din minciună în tine. Cad pentru tine, din cauza ta, înaintea ta. Femeia cu mâini. Femeia cu mâini n-are picioare de struţ cu care să mă ajungă. N-o să ajungă niciodată aici. Ea, care mă poate ţine. Care mă poate prinde. Ea. Femeia cu mâini.
Mâinile ei nu sunt naşpa. Nu cred că le scapă nimic. Mâinile ei fac aplauzele să sune ca o folie cu bule. Mâinile ei au unghii ciudate, de parcă ar fi înaripate. Mă rostogolesc înapoi în pat, e dimineaţă şi visul s-a terminat. Mâine şi mâinile ei, din nou - îmi spun.
Vecina mea face percuţie în peretele comun cu un ciocan şi eu îi ţin isonul cu înjurături. La refren îi zic "fă! alo!" - şi se opreşte. Tăcerea e mult prea tensionată, amândoi aşteptăm un drop. Nu întârzie. Perfect timing de la Univers, dau ochii peste cap. Îşi dă peste degete şi scapă ciocanul, zgomot care - subit - nu mă mai deranjează.
Realitatea mă convinge că mâinile sunt - cel puţin la prima vedere - naşpa. Mă uit la ale mele. Mda. Tot acolo de ieri? Dintotdeauna? Le păstrez. Într-o bună zi am s-o întâlnesc pe femeia din vis, pe femeia aceea cu mâini dintre acelea care ar putea să mă ţină. Şi - dacă ni se vor atinge degetele, prin absurd - o să fie un cutremur mic în Asia şi un tremur mic în fiinţele noastre interconectate. O să se audă un re perfect, ca atunci când îl cânţi pentru 10 la muzică şi te trimite la cor. A, şi un cor îngeresc. Neapărat un cor îngeresc!
Mişc opozabilul pentru literally orice şi tot mi se pare că ziua mea e cam la prima mână. Probabil le depreciez şi eu munca, sunt bune. Au unghii din ce în ce mai lungi. Scriu cu ele mediocru în jurnalul mediocru, mănânc cu ele mediocru cereale mediocre cu lapte mediocru. Îmi tai unghiile mediocru, mă încalţ cu nişte pantofi grozavi şi le ascund în buzunar. Pe stradă salut din sprâncene, doar din sprâncene. Salutul meu din sprâncene e simplu, pur şi simplu ridic stânga (pentru a ridica stânga trebuie să îmi cobor - implicit - dreapta, altfel nu ştiu, am ales prost. Nu-s bun nici la sprâncene. Nu pot să ridic o singură sprânceană.)
Văd mâini peste tot. În parcuri, pe scoarţa copacilor. Ţâşnind din limbile câinilor. Fluturând din tufişuri. În poşetele doamnelor de la metrou. Asta nu-i ok, dar pot răsufla uşurat. Nu e chiar totul neobişnuit. Chestia e că... dacă te concentrezi foarte mult pe ceva, o să începi să îl vezi tot mai des întâmplându-se în jurul tău. Şi după - uşor, uşor - o să vezi doar asta. Nu vreau ca viaţa mea să fie despre mâini, o căutare de mâini, o potrivire organică întâmplabilă la milionul de ani.
Ştiu ce o să fac. O să mă întorc acasă acum şi o să mă culc forţat, ca să mă-ntorc în visul de-aseară, în care se făcea că ea zbura şi eu cădeam. O să îi spun să ne vedem pe bulevard, la 19 28 fix, nici mai mult, nici mai puţin. (precizia e cheia pentru materializarea visului)
Pe urmă n-o să am stare toată ziua. Deja mă văd. Ies. Dau târcoale locului preţ de câteva zeci de minute. Normal că am ales un loc fără bancă, se putea? Aştept în picioare. Inima îşi face treaba ei de inimă, dar cu niţică supraîncălzire. Sunt acolo şi aştept de nebun să ne întâlnim într-un loc visat. Nu ştiu nimic despre tine. Din ce mi-e dat să presupun, ai putea foarte bine să fii o sfeclă. Sau să nu exişti deloc. Pe măsură ce se face şi 24, realizez că visul meu e idiot de la un capăt la altul. Puteam să zic ceva de un loc călduţ şi cozy în care să ne întâlnim fără degerături. Acum mi-ar prinde bine nişte picioare de struţ. Nu, nu te supăra. Nu în sensul ăla. Fără femeile din continuarea lor. Doar tu, dacă binevoieşti să vii, bineînţeles.
Se face şi 28 şi nu apari nu ştiu ce dracu faci, încep să mă întreb căcaturi & simt trădarea cum dă în mine ca Narcis, tipul bătăuş de la grădiniţă, care împingea femeile de serviciu în pătuţuri şi le închidea acolo până a doua zi. Narcis avea probleme probabil, dar problema mai vizibilă pentru noi era că desena foarte urât şi nici măcar nu făcea soarele în colţ, adică pe bune acum, ce căcat e asta? Soarele trebuie să fie în colţ aşa cum tu trebuia să fii aici la şi 28. Eu încă te mai aştept în trecut. Tu nu ştiu la ce te aştepţi. O să mă întorc acasă acum, probabil o să mă cert rău cu tine în vis, după care n-o să pot sta supărat o veşnicie (somnul meu alternează) şi o să te chem mai pe lumină pe colţ la piaţa mică. Da, da. Pe colţ. Acolo unde trebuie să stea soarele me - reu.
Am ajuns să cred foarte mult în tine, cumva. Cred că aşa încep toate existenţele la urma urmei. N-ar fi drăguţ să fiu şi eu tot o plăsmuire? Să ne fi plăsmuit împreună, unul pe altul, unul pentru altul. Printr-un noroc purificator şi edenic, care ne surâde numai nouă. Să ne sustragem din playgroundul ăsta clişeic, să ne aşteptăm după colţ, după blocurile celelalte, mai aproape, mai departe, în faţă la blocul de desen. Pe scări, în scări, înscărită. Şatenă. Cu ochi de pralină şi mâini... Singurele mâini de pe lume care-ar putea să mă ţină. Tu. Ea. Tu. Exişti. Şi mai ştiu că ne-am întâlnit cel puţin odată, afară din vis. Un quid pro quo al întârziatului benevol. Adevărul era că ningea destul de tare & nici eu nu am fost chiar aşa răbdător.
Pe măsură ce se face şi 32, observ că picioarele mele merg în direcţia din care tocmai plecam, înapoi la locul de întâlnire. Ninge ciudat, cu dimensiuni de fulgi de capete de bebeluş căruia i se închide cutia craniană înainte de prima cădere. Ninge cald şi nu ştiu dacă ninge cald pe bune, sau doar mi-au dispărut simţurile din vârfurile degetelor. Băga-mi-aş... Mâinile sunt naşpa. Mă rog să funcţioneze când o să apari tu. Mă rog să apari tu.
Apari tu. Planul serii e deja derulat de creierul meu ca un film mut. Nu am voie să-ţi spun sub nicio formă. O să-ţi scriu. Mergem sus, pe un platou, într-un loc de unde se poate vedea oraşul acuma. Vorbim despre căcaturi. Pe urmă vreau să îmi vorbeşti despre tine aşa cum îmi vorbesc personajele mele. Ba nu. Personajele mele mă înjură şi mă fac una cu pământul pentru că le schilodesc constant. Vreau să îmi vorbeşti despre tine ca despre tine-tine. Am stabilit deja că exişti. Te văd. Imaginea ta îmi derulează în cap tot planul. Tot filmul ăsta mut. La final, când nu va mai fi nimic de vorbit - aş zice că după o eternitate & categoric cea mai frumoasă dintre toate eternităţile petrecute în căderi succesive, dar e ok şi un 21 30, adică, suntem oameni, nu? - aşa, la final, când nu va mai fi nimic de vorbit, te iau de mână. Atât.
Într-o bună zi am s-o întâlnesc pe femeia din vis, pe femeia aceea cu mâini dintre acelea care ar putea să mă ţină. Şi - dacă ni se vor atinge degetele, prin absurd - o să fie un cutremur mic în Asia şi un tremur mic în fiinţele noastre interconectate. O să se audă un re perfect, ca atunci când îl cânţi pentru 10 la muzică şi te trimite la cor. A, şi un cor îngeresc. Neapărat un cor îngeresc!
Într-o bună zi e chiar buna zi de azi. Dar dă-le-ncolo de vise cu ochii deschişi. Am mâinile amorţite, amorţite absurd şi improbabil, cu degetul din mijloc descleştat şi restul pumnului strâns. Ok, mâini tâmpite! O să vă ţin în buzunar. O să vă încălziţi acolo şi vă reveniţi. Eram cât pe-aci să-mi nărui tot planul. Nu am unul. Nici măcar nu am. Probabil o să amestec/uit totul până în punctul în care o să îţi dai seama de disfuncţionalitatea mâinilor mele.
Ne pornim spre platou, pentru luminile oraşului & mâinile mi se dezgheaţă greu, aşa că încep să încetinesc. Nu ne spunem nimic. Sunt tot mai adâncit în gândurile mele. Ninge abundent şi prin ele. Ninge ciudat, cu dimensiuni de fulgi de capete de bebeluş căruia i se închide cutia craniană înainte de prima cădere. Ninge cald şi nu ştiu dacă ninge cald pe bune, sau doar mi-au dispărut simţurile din vârfurile degetelor.
Aleg neinspirat să sparg eu gheaţa.
"Văd că nu ai picioare de struţ."
Gheaţa s-a spart, cu siguranţă. Am căzut în copca nou-formată. Am realizat ce tocmai s-a întâmplat. Am mai zis ceva peste, sperând că o să treacă neobservată remarca mea.
"Vecina mea face percuţie în peretele comun cu un ciocan şi eu îi ţin isonul cu înjurături."
A, grozav. Acum o să ştii că înjur. De ce a trebuit s-o zic cu voce tare. Tu... Tu nu prea zici multe. N-ai zis nimic. Ai zâmbit numai. Am văzut asta cu coada ochiului. Mintea mea grozavă a înţeles, cumva, că n-ar trebui să se oprească.
"Nu pot să ridic o singură sprânceană."
Mda. Sunt bătut în cap. Ninge ciudat, cu dimensiuni de fulgi de capete de bebeluş căruia i se închide cutia craniană înainte de prima cădere. Ninge cald şi nu ştiu dacă ninge cald pe bune, sau doar mi-au dispărut simţurile din vârfurile degetelor. Zăpada acoperă strada, trotuarul, umerii tăi şi umerii mei. Acoperă izolaţia vecinei mele care ciocăneşte dimineaţa. Zăpada acoperă urme şi cuvintele stânjenitoare aruncate mai-nainte. Acoperă şi semnele de handicapaţi de pe bulevardul de pe care o să ieşim îndată spre stânga, alea micuţe, de sub cele pentru trecerea de pietoni. E clar, sunt pierdut. M-am pierdut. Fără semnele alea, nu mai am după ce mă ghida & tu nu eşti din locurile astea şi atunci - cumva - n-o să mai găsim drumul corect vreodată, o să ne oprim în colţ la o shaormerie mediocră, dar singura din cartier care pune concert din muzică Bach la cerere, ceea ce o face puţin mai puţin mediocră. Îţi spun închide ochii şi vei vedea oraşul, în ton cu cele mai proaste alegeri verbalizate de până atunci.
Cu siguranţă există cineva pe lumea asta care nu se poate gândi la ceva mai romantic decât manelele. Şi are dreptate. Normal că nu au pus Bach la cerere, am nimerit la shaormeria din colţul greşit. Shaormarul nu avea nimic, era sănătos tun. Venea de la Guranda, era ce trebuie. Îl aşteptau trei femei care voiau carnea de pe el, nu de pe proţap. Ele nu voiau kebab, ele voiau carnea de pe shaormar. Ele voiau să le-o dea în spate, sau - poate - undeva lângă bar.
Aici era problema. Cele trei femei aveau prioritate. Şi sunt destul de sigur că n-ar fi vrut niciuna muzică clasică. Le auzem râsetele enervante de suficient de departe cât să putem vorbi fără să ne audă înapoi. Oraşul ăsta e o provocare nouă în fiecare zi & provoacă tot felul de trăiri contradictorii, de un milion de ori în fiecare clipă.
S-a dovedit a fi o seară reuşită şi nici măcar nu se terminase. O seară în care ne-am înfruptat elegant din câte o lipie sau ceva. Am mâncat cu mâna tocmai dezgheţată din buzunar. M-am uitat de câteva ori la tine, nu m-am putut abţine. Mda. Trebuie că alea sunt mâinile perfecte şi mi-aş dori să ne atingem din greşeală o fracţiune de secundă. Din greşeală în greşeală. Cad mai departe. Din jacuzzi în jacuzzi. Din adevăr în adevăr. Din minciună în tine. Cad pentru tine, din cauza ta, înaintea ta. Femeia cu mâini. Femeia cu mâini n-are picioare de struţ cu care să mă ajungă. N-o să ajungă niciodată aici. Ea, care mă poate ţine. Care mă poate prinde. Ea. Femeia cu mâini. N-o să ajungă niciodată aici şi - totuşi - e deja aici, parcă e aici de când lumea.
Mâinile ei nu sunt naşpa. Nu cred că le scapă nimic. Mâinile ei fac aplauzele să sune ca o folie cu bule. Mâinile ei au unghii ciudate, de parcă ar fi înaripate. Mă rostogolesc înapoi în pat, e dimineaţă şi visul s-a terminat. Mâine şi mâinile ei, din nou - îmi spun. Nu mai ştiu ce e vis şi ce nu e.
Şi s-a întâmplat aici, în shaormeria din colţul greşit, nicăieri altundeva şi nicicum mai bine, s-a întâmplat să dau peste ea, chiar ea, unica, inegalabila... femeie cu mâini, cu un combo înfăşurat în lipia aia între ele. Dacă mâinile ei ar fi fost teleshopping m-ar fi răsucit pe toate părţile până mi-ar fi vândut cel mai adevărată tigaie-minune din lume. Ce vorbesc? Ar fi putut să îmi vândă orice în momentele alea. Privirea ei devenea un soi de omni-pass al liniştii mele. Intram pe gratis în amintiri în care nu m-am amintit niciodată ca fiind eu acela, în casete video vechi de la ţară, în dulciuri dispărute sau nemâncate decât o singură dată. Totul în privirea ei era deja familiar. Ştiam că nu e şi nu mai poate fi niciodată doar unul dintre personajele mele. Ne priveam fiecare în câte un ochi şi ne dădeam serve cu amintirile unul-altuia. Cea de azi e prima dintr-o serie lungă pentru care mi-am deschis ochii, în sfârşit.
Am luat-o de mână acolo, în colţul shaormeriei.
Te-am luat de mână acolo, în colţul shaormeriei. Şi multe coincidenţe stranii atent selecţionate au început să se întâmple. Nu greşisem. Acolo era locul. Cele trei femei au ieşit din spatele barului, iar shaormarul ţinuse minte să ne pună concert din muzică de Bach. Pe urmă a revenit la proţap. În căldura reşoului pentru copt carnea, singurul gând care-i trecea prin minte era cum femeia din mijloc e preferata lui. Şi - chiar şi după toată "fidelizarea" asta a clientelor - lucrurile tot s-au întâmplat inexplicabil de bine.
Într-o bună zi am s-o întâlnesc pe femeia din vis, pe femeia aceea cu mâini dintre acelea care ar putea să mă ţină. Şi - dacă ni se vor atinge degetele, prin absurd - o să fie un cutremur mic în Asia şi un tremur mic în fiinţele noastre interconectate. O să se audă un re perfect, ca atunci când îl cânţi pentru 10 la muzică şi te trimite la cor. A, şi un cor îngeresc. Neapărat un cor îngeresc!
Mda. Astea erau - cu siguranţă - mâinile visate. Să fi fost sosurile amestecate de vină pentru palma ei incredibil de fină, nu ştiu. Am plecat de acolo de mână, de ambele mâini, învârtindu-ne pe trotuar & seara şi chiar viaţa însăşi puteau să se termine fix atunci. Şi nu m-aş mai fi plâns că nu există sens. L-aş fi scris în toate - sensul meu. Ea.
Am urcat pe o străduţă cu sens unic, lăturalnică. Cred că e important să te plimbi des cu cineva doar pe străduţe cu sens unic. În felul ăsta, n-o să trebuiască să apucaţi direcţii diferite, niciodată.
Am urcat destul de în piept după o shaorma de căciulă, dar întotdeauna cele mai bune chestii pe lume lasă o tentă de usturoi sau de regret. Să fi fost carnea de struţ... Te întreb dacă eşti bine.
Te întreb dacă eşti bine. Pentru prima oară nu zic nicio chestie tâmpită. Îmi spui că o să fii bine când o să ajungem pe platou, sus de tot. Oraşul noaptea te linişteşte. Oraşul noaptea îţi calmează stomacul. Mai ales unul pe care îl vezi pentru prima dată, cu toate că pare că îl cunoşti de când lumea. Îmi citeşti gândurile. Mai lipseşte să ştii că vreau să te iau de mână - din nou - acolo sus. Dar - cum deja am făcut asta neconform planului - mă tot bate gândul să plusez. Nu pot plusa, fuck. Totul de la afurisitul ăla de aftertaste de usturoi. Privirea ta râde, citind în spatele privirii mele şi parcă ar zice e ok. Aftertasteul ăla îl avem amândoi. Răsuflu uşurat, cu grijă să nu răsuflu chiar în direcţia ta.
Ce aş mai putea să zic atunci când am impresia asta în adâncul meu că tu deja ştii ce urmează să zic. Atât ar mai lipsi - să mă prinzi când mint. Mă rog să nu mă întrebi nimic prea serios, pentru că deja sunt îndrăgostit de tine până peste cap şi ştiu că privirea mea asta îţi tot flutură în faţă. Şi mai ştiu că privirea ta râde de/la asta, mi-aş dori să fiu sigur de nuanţă. Detaliile astea fac totul. Sunt tot ce contează. Revenind, da. Mă uit la tine şi te sorb aşa cum ar fi trebuit să ne luăm o cola de acolo înainte să ieşim de mână. Mă uit la tine şi realizez că am alergat ca prostul după mâini care să mă ţină & picioare de struţ, dar la tine totul... Şi chestia aia... Ochii, cred că ochii... Nici nu ştiu să zic. Nu e un cuvânt în sine. O grămadă de cuvinte în mine, în schimb. Dintre care despre unele aş prefera să iasă, cum despre altele aş prefera să nu îmi mai citeşti gândurile.
"Te-am visat asnoapte."
Fuck. De ce continui să par cel mai bătut în cap om? Tocmai ce te întrebasem cu trei minute înainte dacă eşti bine. Se putea? Se putea să nu zic încă o tâmpenie? Ai zâmbit, te-am văzut iar. Cu coada ochiului. Bine, impropriu spus. De ceva vreme am cam uitat să mă uit pe unde merg, mi te-am făcut ghid, într-un loc străin ţie. În oraşul meu, pe care nu-l mai recunosc. Pe care nu mai vreau să-l recunosc (fără tine). De parcă aş avea alţi ochi, miopi pentru orice nu eşti tu, hipermetropi cu tine. Doar aşa aş putea să explic cum - oricât te-ai depărta - imaginea ta îmi rămâne la fel de clară. Te văd în fotoni & unicorni roz şi curcubee intergalactice care nu ar pluti veci peste oraş, dar plutesc în jurul aurei tale. Şi tot aşa aş putea să explic cum - cu cât eşti mai aproape - cu atât mai neclar mi-e de ce am o tendinţă de a zice chestii stupide.
Nu ştiu ce vreau să umplu, de fapt. Îmi place liniştea cu tine. E singura linişte suportabilă. Şi ştiu că e reciproc, altfel mi-ai fi răspuns. Dacă m-ai fi crezut dubios, ai fi plecat până acum. Cu toate că eu încă mă mai mir cum de ai apărut, aşa, ca din senin, ca seninul, ca întreagă fericirea lumii şi noua ordine a sentimentelor mele.
"Văd mâini peste tot. În parcuri, pe scoarţa copacilor. Ţâşnind din limbile câinilor. Fluturând din tufişuri. În poşetele doamnelor de la metrou. Asta nu-i ok, dar pot răsufla uşurat. Nu e chiar totul neobişnuit."
Taci. Taci. Doar taci din gura aia odată... Nu înţeleg cum funcţionează (nu funcţionează) sinapsele mele. Am pândit iarăşi reacţia ta, dar reacţia ta nu a fost. Am fost total... Asta e! Sigur asta e! Am fost totalmente sincer cu tine.
"Aş vrea să nu mai fiu tâmpit."
Te-ai uitat lung la mine, mi-ai luat faţa în palme şi m-ai sărutat suav şi apăsat în acelaşi timp, cumva. Tot ce mă rugam în momentul ăla era să nu scot pe gură nimic despre usturoiul de mai devreme. Mersi. Pentru moment sunt cel mai norocos din lume, cu sau fără usturoi.
"Hm, aftertaste de usturoi. Nice!"
Sunt cretin, trebuie să fiu cretin, nu se poate... Încercam să mă tot conving că nu am zis ce tocmai am zis, dar am zis. Oricum, ceea ce contează e că... A fost un sărut ca o ninsoare caldă cu fulgi cât capul unui bebeluş căruia i s-a închis cutia craniană înainte să cadă. Ţi-am scuturat zăpada de pe umeri. Nu ştiu de ce, în tot ce însemni a ajuns să fie trecut şi serul adevărului. Ai rămas. Am rămas. Eram sus, pe platou. Am prins răsăritul acolo, doar că puţin îmi păsa de soare în sine. Am prins răsăritul ochilor tăi. Aş vrea să ştii (şi ştii deja oricum) că eşti fata din visul meu în care se făcea că tu zburai şi eu cădeam, aş vrea să ştii că e ok să n-ai picioare de struţ şi aş vrea să vorbim toate lucrurile de pe lume, la fel cum mi-aş dori tăcerea pentru eternitate numai cu tine (că atunci n-ar fi deloc greu de suportat). Aş vrea să ştii că gândurile mele nu corelează cu inima şi că inima e suprasolicitată & foarte încărcată de mine fiind idiot. Ţi-aş vorbi versuri şi în versuri despre mine, despre lumea de dinainte de mine, despre ce simt, ce mă faci să simt şi toate circumstanţierile pământului cu privire la privirea ta. Ţi-aş spune că mi-ar plăcea o casă cu vedere la ocean. Şi că nu mi-ar păsa - paradoxal - dacă aş avea casa asta de vis, cât timp oricum cred că ai observat că nu mă mai uit la drum de destulă vreme. Ţi-aş spune că eşti responsabilă pentru toate astea. Şi eu ce spun? Ce mama dracului scot pe gură?
Chestii gen... "Am o cazemată inventată."
What the actual fuck.
Şi totuşi m-ai pupat cu aftertaste de usturoi. Cha-ching! Eşti ciudată. Sper din suflet să nu verbalizez şi asta. Dar eşti ciudată, îmi place.
fotomontaj: Simina Pitur
Citeşte partea a doua aici.