II
În cartierul de sud era super simplu să vii pe lume. Mama ta cunoştea un poştaş, care putea vorbi direct cu barza şi-i spunea să te aducă.
după aia creşteai hodoronc-tronc
te jucai cu tot felul de copii
în amintiri alb-negru
spuneai bună ziua cu o voce subţire
tuturor vecinilor şi nevecinilor
ca şi cum ai fi dat
jos pălăria într-un film mut
şi visai multe momente cheie
de exemplu prima dată când ai deschis
ochii şi ai văzut-o pe mama ta
tu nu ştii că ai trăit asta
nici multe alte stop-cadre gri
în care singura culoare radiază
de la câte o cola roşie
viaţa ta se derulează ca o reclamă
cei mai buni doi prieteni te iau
în braţe când te hotărăşti să dispari
din orăşelul copilăriei
cel mai greu e să îţi asculţi căsuţa vocală
sau pe tine pentru că mereu ţi se pare
că nu eşti tu acela
îi promiţi iubitei tale că o să vii să o vezi
cum cântă în corul bisericii
şi vii
filmezi fiecare clipă ca un părinte mândru
ajungi acasă şi editezi totul - dai pe mut
şi adaugi alt soundtrack total nepotrivit
te întinzi pe spate şi prin pleoapele
închise îşi face loc portocaliul lustrei
când adormi revii la amintirile zilei
totul e alb-negru şi pe mut
la care visul adaugă un soundtrack
total nepotrivit
în cartierul de sud era super simplu
să vii pe lume
ştiu asta de parcă aş fi venit
pe lume de două ori
când tot ce am făcut de fapt a fost
să vin nepotrivit pe două lumi
cei mai buni doi prieteni mă ţineau
în braţe când am plecat
din orăşelul copilăriei
şi de-atunci totul s-a deşirat
în urma mea
fără cântec
Aşa o să îţi spun în partea asta. "Iubito". Lucrurile au evoluat mult, străzile cu sens unic au funcţionat. Shaormele ne-au îngrăşat şi ne-au făcut să ne iubim pentru cine ce suntem cu adevărat. Superficial. În fine, în partea asta de poveste doi tipi total străini până acum vor să spele la carwashul cu fise de peste drum de mine un fucking cal.
Mansarda în care stau e drăguţă & simt că tu m-ai învăţat cu adevărat cum funcţionează pervazul. Înainte să te fi întâlnit, nu mă uitam niciodată pe fereastră, nu analizam nimic din tabloul ăla micuţ, dar imens, divers, dar bântuit de câteva reiterări de frameuri. Înainte de tine, obişnuiam să stau destul de mult cu ochii închişi şi - totuşi - să văd atât de multe. Aşa te-am cunoscut. Aşa s-a făcut că erai acolo, pe bulevard, la exact momentul prezis plus întârzierea chiar scuzabilă, a ta. Ştim amândoi - de altfel - că aş fi fost în stare să vin acolo cu zile mai devreme, cu săptămâni mai devreme, pentru tine. Timpul meu îţi era supus, juca după regulile tale, curgea ca o miere, tremura ca o boare.
Acum mă simt de parcă de când te-am văzut am deschis ochii cu adevărat & prima chestie pe care ţin neapărat să o povestesc e de/spre tipii ăştia care cumpără patru jetoane pentru spumă ca să spele un cal. Totul e atât de simplu în conturul ferestrei mele.
Sunt doi băieţi palizi, uscăţivi. Unul dintre ei are capul dublu faţă de capul celuilalt dintre ei. El ţine calul de căpăstru.
Atunci când s-a stabilit cine o să urnească patrupedul către jetul de apă, chiar acesta a fost criteriul avut în vedere. Mărimea capurilor lor. Asta, într-adevăr, după ce s-au succedat criterii diverse, dar cu mult mai puţin relevante.
A costat în total cinşpe lei să spele calul, după care au încălecat pe spatele lui şi au gonit spre apus (a se citi "vest", era amiaza-mare).
Dacă n-ai fi fost tu, n-aş fi observat niciodată asta, n-aş fi ştiut niciodată cum se spală un cal la un carwash, de ce aşa. N-aş fi ştiut niciodată cât de relevant poate fi uneori să ai capul mai mare decât cineva (chiar dublu). E crucial.
Următorul lucru pe listă a fost să ne măsurăm prompt circumferinţele capurilor & I had to yeld. Capul meu e mic şi e plin de alintături, aşa că m-am bosumflat pentru asta şi tu te-ai supărat subsecvent de constatarea că ai capul mare. (Mai) mare - vreau să spun.
Dacă ne trece prin cap să trecem luni dimineaţă pe la obor ştim cine va avea iniţiativa de a cumpăra un cal. Un cal ar fi indicat în orice relaţie, doar nu troian. Nu există niciun dezavantaj evident în a achiziţiona unul, iar avantajele sunt nenumărate. Am râs de toate astea, sigur. Dar ceva acolo, în spatele minţilor noastre, încă rula obsesiv întrebarea "de ce ai spune nu cumpărării unui cal?" Nu, nu era aşteptata întrebare "de ce ai cumpăra un cal?" Era mai mult un "de ce nu?"
Luni dimineaţă am mers cu tine în obor doar ca să te mai pot ţine de mână puţin şi să scriu despre asta. E cool, nu s-a schimbat nimic. Mâinile tale. Femeia cu mâini... Singurele mâini care pot să mă ţină şi care o să mă ţină de acum încolo. Mâinile (singurele) care pot susţine şi capul ăla mare al tău în cazul unor gânduri incoerente (n-ai idee ce mă bucur că am depăşit sfera tâmpeniilor verbalizate).
La 10 36 ultimele formalităţi erau efectuate, iar la 10 38 aveam un cal. Ne-am aruncat benevol pe el ca în cel mai şmecher jacuzzi din lume. Am gonit spre apus (vest, sălbatic). Ne-am oprit abia într-un deşert minuscul cu cactuşi mediocri. Înaltă ordine de idei, fugeam prin timp şi spaţiu la discreţia noastră şi la mila mea naratorială. De fapt, nu. Fugeam de timp şi de spaţiu. Fugeam de noi întrucâtva, împreună, pe spatele aceluiaşi cal. Pe acelaşi film cu cel al străzii cu sens unic.
Ne-am materializat în ceva mai mare decât noi destul de repede. Poate prea repede. Nici bine nu ţi-am arătat mansarda şi - deja - un cal? Nici n-ai cunoscut-o pe maică-mea încă şi - deja - un cal? E destul de mult, zic eu. E ceva. Un cal, bă. La ce ne gândeam?
Am zis "ho" & calul ne-a rostogolit pe amândoi de pe spinarea lui într-o îmbrăţişare în care am aţipit. Aşa - cu rădăcini crescând din celălalt. Şi am uitat de orice problemă, pentru moment. Pentru momentul ăla, tot Universul a tăcut şi a îngheţat o clipă cât o eternitate. Pielea mea simţea aceleaşi furnicături ale ninsorii calde, doar că de data asta atomii noştri, cu dimensiuni cât capul unui bebeluş căruia i s-a închis deja cutia craniană înainte să cadă, de data asta atomii noştri ne gâdilau reciproc buricele degetelor, de parcă strânsoarea mâinilor ne-ar fi legat de viaţă asemeni celui mai - deopotrivă - lung şi scurt cordon ombilical care există pe lume. De data asta atomii noştri ne gâdilau reciproc orgoliile. Ne iubeam pe sine în alt sine - şi asta nu are cum să fie altcumva decât cel mai bine. Cozy şi fără degerături - a câta primă întâlnire? Dar cine mai numără deja-vu-urile / gândurile citite?
Dar să o luăm cu începutul, iubito. Mi-ai apărut în visul cu primul rendez-vous circumscris. A fost de vis, deşi acum ar putea părea basic/lame. Oraşul, atingerea cu fundalul sonor al unui re perfect, parcă în ciuda tavanului Capelei Sixtine. Vorbitul despre tine, vorbitul despre mine. Sărutul cu aftertaste. Tâmpeniile mele. Îmi place sfera asta pseudo-romantico-ludică în care se învârte totul. N-am să recunosc niciodată (nici măcar faţă de mine, cu tot sufletul) care au fost părţile niciodată întâmplate. O să las totul să se deşire aşa în urma mea. Un mix de vis şi realitate.
Tranziţia asta între primele două părţi a durat poate luni, poate ani de zile, poate o viaţă. Aşa cum toate lucrurile importante necesită timp. Un cal, de exemplu. Un cal necesită timp, în conjunctura asta. E uimitor că spun aşa ceva, sună a discurs din faţa oglinzii de la baie dimineaţa, în timpul spălatului pe dinţi. Nu ştiu când ai ajuns să mă iubeşti, doar că - sincer - am pariat toţi banii pe fiecare dată în care ne-am întâlnit. Şi nu m-am înşelat. Cu siguranţă a fost un pariu mai safe şi mai inspirat decât unul la curse de cai. Pariul că o să ajungi să mă tot iubeşti de fiecare dată când - deja - mă iubeai.
Şi - în final, într-un binemeritat final - dacă toate lucrurile astea sunt neadevărate, să ştii, să ştii că există adevărul meu neîntâmplat în toate. E tot ce mi-aş putea dori acum & prea puţin din tot ce mi-aş mai putea dori de acum.
Într-o bună zi am s-o întâlnesc pe femeia din vis, pe femeia aceea cu mâini dintre acelea care ar putea să mă ţină. Şi - dacă ni se vor atinge degetele, prin absurd - o să fie un cutremur mic în Asia şi un tremur mic în fiinţele noastre interconectate. O să se audă un re perfect, ca atunci când îl cânţi pentru 10 la muzică şi te trimite la cor. A, şi un cor îngeresc. Neapărat un cor îngeresc!
Apari tu. Planul serii e deja derulat de creierul meu ca un film mut. Nu am voie să-ţi spun sub nicio formă. O să-ţi scriu. Mergem sus, pe un platou, într-un loc de unde se poate vedea oraşul acuma. Vorbim despre căcaturi. Pe urmă vreau să îmi vorbeşti despre tine aşa cum îmi vorbesc personajele mele. Ba nu. Personajele mele mă înjură şi mă fac una cu pământul pentru că le schilodesc constant. Vreau să îmi vorbeşti despre tine ca despre tine-tine. Am stabilit deja că exişti. Te văd. Imaginea ta îmi derulează în cap tot planul. Tot filmul ăsta mut. La final, când nu va mai fi nimic de vorbit - aş zice că după o eternitate & categoric cea mai frumoasă dintre toate eternităţile petrecute în căderi succesive, dar e ok şi un 21 30, adică, suntem oameni, nu? - aşa, la final, când nu va mai fi nimic de vorbit, te iau de mână. Atât.
Am luat-o de mână acolo, în colţul shaormeriei.
Am dorinţe contradictorii, dar - paradoxal - compatibile în cvasi-majoritatea lor. Dorinţe dorite în chipul celui mai sincer deja-vu, a căror unică încununare eşti & vei rămâne veşnic TU. O singură dorinţă aparte, care ţine loc realităţii din toate cele care mai de care mai întâmplate / neîntâmplate.
Revin. Şi - în final, într-un binemeritat final - cu umila-mi perspectivă auctorială cu care m-am trezit, mai vreau şi un cal, negreşit.
fotomontaj de Simina Pitur