Mi se păreau uneori infernal de lungi orele de serviciu, când nu aveam multă treabă, în aşteptare de ordine şi sarcini. Când nu erau lungi, erau sufocante. Mă invadau toate dilemele şi îndoielile, ce căutam eu acolo, ce aş fi putut să aleg mai bine, de ce nu eram în rând cu alţii. Evadările şi cafeaua sunt viciul meu cel mai profund. Beam a cincea cafea din zi şi deschideam în mare secret internetul. Computerul meu era singurul din instituţie care avea internet. Toate celelalte aveau acces doar la intranet şi pedeapsă mai mare pentru un angajat nu există decât să îl pui în faţa unei pagini interne, raiul morţii pasiunii, grădina cu garduri de ciment înalte a curiozităţii. Dar ca orice poartă spre libertate, uşa mea iluzorie era bine păzită. Cum nu aveam uşă în lumea reală, la cea mai mică simfonie de tastatură mă trezeam cu şefa mea lângă mine, care mă întreba:
- Cu te ocupi tu în momentul ăsta?
Intranetul era deci Occidentul pentru comunişti. Când se putea, evadam. Scurt şi intens. Nu aveam decât o destinaţie: LiterNet. Descoperisem brusc acest site şi voiam să îl ţin pentru mine, nu am mai spus şi altora. Cum reuşeam să trec graniţa, cum raiul cuvintelor mă aştepta ca o poală uriaşă cu calm şi sens. Citeam rapid, agonizând, paginile de literatură. Îmi plăcea că nu ştiu niciun nume sau foarte puţine, evitam scrierile colegilor de facultate, în evidentă ascensiune literară, nume tot mai citite şi citate, eu mergeam către necunoscuţi. Aşa am citit, hrănindu-mă cu fiecare cuvânt, paginile lui Lăzărescu, scrisorile Getei şi îmi dozam cantitatea, să rămână mereu pentru o nouă porţie de fericire mai târziu, mâine, săptămâna viitoare. Părea un loc cu generozităţi permanente, mereu găseam ceva să îmi umple golul de moment. Apoi am consumat Radu Părpăuţă, Alina Nedelea, Bianca Goean Santiago, Alina Andrei. Alina Nedelea transforma orice dram de normalitate într-o autoironie spumoasă care mă chinuia într-un râs interior congestionat, ca să nu audă şefa că iar păşisem pe tărâmul interzis. Alina făcea metaliteratură, aducea personajele în sală, lua regizorul şi îl punea să cânte, şifona deliberat decorul şi sădea cu convenţiile de pereţi. Aşa am aflat de Penescu, mă omoară Penescu, mă stresează Penescu, mă presează Penescu, iar nu am dat la timp text lui Penescu. Părea un şef pretenţios şi foarte real, deasupra personajelor colorate şi neverosimile pe care mi le tot arăta în micile evadări dintre şedinţe.
Apoi s-au schimbat lucrurile. Am avut mult de lucru, ni s-a permis tuturor acces la universul tuturor lucrurilor, fântâna fără fund a tuturor combinaţiilor posibile: internetul. Multe alte site-uri, bloguri, pagini, texte, articole de ziar, apoi Facebook, ne-au populat minţile, deformat, amuzat, părăsit, colonizat, stors, exploatat, dezabuzat. LiterNet nu a mai fost lacul unde mă aruncam pe fereastra din turnul instituţiei. Doar uneori, rar, reveneam la el şi căutam foste nume care îmi plăcuseră şi despre care ajunsesem să ştiu aproape tot. Aflam că unii nu mai scriau, rubricile lor se încheiaseră.
Au urmat ani bezmetici, nu am ajuns unde trebuie, am supravieţuit printre proiecte şi schimbări conjuncturale. Apoi a apărut copilul mic şi între disperări şi extaz a mai fost brusc loc de ceva. După enorm de mulţi ani şi renunţări, am scris câteva texte. Le-am pus stângaci pe un blog pe care îl primisem cadou de la soţul meu, de încurajare. Tot el a zis să nu scriu pentru nimeni, niciun alt public în afară de mine. Cel mult, pentru copiii noştri, când noi nu vom mai fi. Şi aşa am făcut, deşi pix nu mai foloseam şi scrisul era ca un topor ruginit. Uitasem cum se scrie. Şi mi-am adus aminte de LiterNet, de oameni nescriitori care scriu minunat şi vindecă alţi oameni nescriitori, străini, la distanţă, fără măcar să o ştie. Am recitit tot. Mi-a revenit puţin uleiul în instalaţii, cum îmi zice Marius când îmi spune că arăt ca dracu. Şi cu mare frică am căutat adresa redacţiei. Aşa a intrat Penescu al Alinei în viaţa mea. Aşa a revenit LiterNet în capul meu. Am început să citesc alte nume, să iubesc şi să aştept cu foarte mare nerăbdare textele Anei Tatu, familia mic burgheză şi suferinţele superficial vindecate ale lui Alexandru-Radu Săvulescu, poemele în proză ciunte ale Andradei Ionescu, scrisul viu şi fascinant al lui Alberto Păduraru, al lui Vlad Bălan, inadaptarea femeii emigrante singure a Simonei Cratel.
Cel mai sigur reper al săptămânii mele e miercuri noaptea. It ties the week together, precum covorul lui Lebowski. E un moment care stinge lumina celorlalte activităţi şi aduce liniştea în mine: emailul de rapel al lui Răzvan, care nu mai e Penescu. Îl ştiu treaz în noapte, veghind la ordinea literelor din castelul lui, amintindu-mi să nu uit că e ziua mea de text pentru a mea Sticlă cu cerneală. Şi că mă aşteaptă.
Şi cumva veghem amândoi, la distanţă unul de celălalt, la liniştea oraşului, învăluiţi fiecare în noaptea lui, iar asta mă emoţionează de fiecare dată, ca atunci când părinţii pregătesc târziu în noapte cadourile pentru ziua copilului, să le primească în zori.
La mulţi ani, LiterNet şi îţi mulţumesc!
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet a împlinit 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)